Sia - Lullaby

Azi nu

Azi plouă şi nu am niciun chef. Hai să păstrăm liniştea.

Best Friends Forever

Astăzi mi-a stat mintea numai la un singur lucru: prietenia.

Am fost întotdeauna geloasă pe prieteniile alea enervant de perfecte dintre fetele perfecte, care nu se ceartă niciodată, care-şi împrumută una alteia hainele si gloss-ul şi par să fie cele mai fericite împreună şi de multe ori m-am întrebat de ce nu poate fi la fel şi între mine şi prietenele mele.

Pentru că, oricât de tare ne-am fi strofocat să ne facem timp una pentru alta, oricât ne-am fi străduit să ne înţelegem şi să evităm orice fel de discuţie contradictorie în care una ar fi trebuit să renunţe la argumentul ei de dragul prieteniei noastre, oricât ne-am fi dorit să ne înţelegem perfect şi chiar acceptându-ne una pe alta exact aşa cum suntem, cu toate defectele noastre, am trecut şi prin perioade mai grele, ne-am mai şi certat, am mai stat şi supărate... Deci nu am reuşit să avem o prietenie perfectă, aşa cum vedeam noi în filme sau la alte fete, oricât de tare am fi vrut.

Cu timpul am început să-mi pun din ce în ce mai des întrebarea „Ce facem greşit?”. După o perioadă bună de timp am primit şi răspunsul, ajungând să petrec timpul cu două astfel de fete pe care le cunoscusem întâmplător şi despre care dacă îţi puteai da seama de ceva, era că sunt best friends. Se îmbrăcau la fel, aveau telefoane la fel, făceau totul împreună şi erau inseparabile.

Atunci când erau împreună erau parcă într-un balon impenetrabil al prieteniei, care împrăştia în jur dragoste şi armonie şi steluţe roz. Când aveau ocazia să se vorbească pe la spate, însă, situaţia se schimba radical. Vorbeau urât una despre cealaltă, însetate de ură, de ţi se făcea mai mare scârba. Parcă îţi vedea să le reaminteşti că persoana despre care vorbeau este de fapt cea mai bună prietenă a lor, nu cel mai mare duşman.

Iar atunci mi s-a aprins beculeţul. Noi nu facem nimic greşit. Am realizat că eu şi prietenele mele chiar suntem prietene adevărate, deoarece prietenia adevărată nu constă în faptul că nu putem să avem opinii diferite sau că trebuie să ne îmbrăcăm la fel. Am realizat că noi nu suntem actriţe din filme şi că superficiale nu am arăta bine, pentru că n-am mai fi noi. Am mai realizat că nouă nu ne vine să spunem pe la spate nimic pentru că putem vorbi deschis despre ce ne place sau nu la cealaltă, fără ca vreuna să se supere pentru sinceritate. Şi am mai realizat că nu noi ar trebui să fim invidioase pe fetele care se prefac prea bine că sunt prietene, ci că alţii ar trebui să fie invidioşi pe prietenia noastră.

De asemenea am cunoscut şi persoane care m-au făcut să-mi pierd încrederea în mine şi în tot ce înseamnă oameni, care au reuşit să dea cu piciorul unei prietenii lungi de mulţi ani pentru alţi oameni de nimic, regretând mai târziu alegerile făcute. Iar aici nu vreau să detaliez, pentru că dacă aş spune nişte chestii aşa de ruşinoase şi personale despre cineva care oricum nu mai face parte din viaţa mea nu mi-aş face eu mie cinste.

Îmi place să cred că am prieteni buni şi adevăraţi, care pot vedea dincolo de portofelul meu de firmă şi care pot aprecia şi o simplă plimbare în parc, nu numai o invitaţie în oraş care se termină cu nota de plată achitată de mine.

Fără să încerc să mă laud în vreun fel, cred că sunt genul de prietenă pe care mi-ar plăcea s-o am. Dar nu asta contează, ci că în spatele oricărei chestii frumoase care mi se întâmplă se află un prieten bun. Poate ar trebui să încep să mai şi mulţumesc pentru asta.

Reacţii

Despre câinii comunitari

Eram într-o seară pe o străduţă lăturalnică. Mergeam cu paşi destul de repezi, însă nu în fugă. Cu muzica în căşti la maxim şi cu o gentuţă micuţă, sport, în mână, mă îndreptam puţin grăbită spre casă. Nici nu am observat când un câine m-a luat de picior! Am simţit ceva care mă trăgea înapoi, dar am zis că era din cauza oboselii... când m-am uitat înapoi, am văzut un câine de talie mare, cu bale la gură şi cu ochii cât cepele, care-mi arăta dantura. Am zis OK, ori îl omor eu pe el, ori el pe mine! Din fericire s-a mulţumit cu o geantă super grea în cap şi c-un şut în mufă. A plecat cu un schelălăit lung. M-am rezemat de un gard ca să-mi revin şi mai, mai că era să-mi primesc o ceapă gigantică în cap. De ce? Că am dat în câine. Cine a aruncat-o? O babă senilă, dar senilă rău de tot. Am zis că aia este ziua în care o să devin criminală. M-a tulburat rău de tot atitudinea acelei femei după ce de-abia scăpasem de pericol, aşa cum pasul unui pescar tulbură o baltă la fundul căreia abia s-a aşezat mâlul. Pentru o secundă m-am gândit că io-s nebună. Adică un câine era să-mi dea rabie, ce mare căcat?! Chiar trebuia să dau în el? Insensibila de mine! Vă daţi seama cum i-am vorbit bătrânei şi cât de tare, având în vedere că am scos la geam cam jumătate din locatarii acelui bloc de 4 etaje. Unii erau indignaţi de faptul că am lovit javra, alţii ziceau "Bine i-ai făcut!!! Trebuia să dai mai tare!". Nu m-am simţit penibil pentru că nu aveam de ce. Am făcut ce-ar fi făcut orice om normal la cap care ţine la viaţa lui. Le-am transmis, normal, câte-o binemeritată muie celor care îi luau apărarea creaturii turbate.

*

Mă îndreptam spre metrou, tot seara. Spre ghinionul meu, în drum spre el trebuia să merg pe o străduţă pe care-şi făceau veacul vreo 30 de câini. O nimica toată! Nu am făcut nimic, dar absolut nimic ieşit din comun, nu i-am strigat, nici nu m-am făcut spre ei, dar ceva, habar n-am ce, i-a făcut pe câţiva să mă latre. Ceea ce a dus la un întreg dezastru: zeci de câini care mă lătrau şi care se apropiau ameninţător de picioarele mele. Norocul meu că a venit cineva cu o maşină mare, un Jeep ceva, a claxonat prelung şi s-a îndreptat spre ei. De-abia atunci s-au risipit. M-aş fi bucurat să ia câţiva dintre ei pe capotă nenea ăla.

*

Era ora doişpe, cred. Ziua. Mă duceam să mă întâlnesc cu cineva ca să-i dau ceva. Am văzut un câine care se clătina ciudat şi mă privea tulburat. Am întins mâna spre el. "Ce e, ţiţi?" i-am zis. Atât mi-a trebuit. A început să latre, ceea ce i-a făcut pe alţi cinci câini să vină din curtea unei fabrici alergând exact spre mine. Eu nu eram speriată, din contră, îmi vedeam liniştită de drum. Numai că doi băieţi, crezând că o să mă muşte, s-au băgat ei şi au încercat să-i alunge. Acum turbaţii voiau să-i muşte pe ăia doi, eu nu ştiam ce să fac. M-am întors şi am zis doar "Marş!!!" şi m-am aplecat, dând impresia că iau ceva de jos. Au fugit. Băieţii au rămas perplecşi, probabil se întrebam de ce nu am făcut asta de prima dată. Eu abia m-am abţinut de la râs, m-am întors şi am plecat.

 *

Cu câinii ăştia nu am mai avut probleme. Primul mă priveşte speriat ori de câte ori trec pe lângă el şi nici nu mişcă, cei din a doua relatare nu prea mai ies din curtea acelui depozit iar pe câinii din curtea fabricii nu i-am mai văzut de mult, nu că aş vrea să-i văd. Nu e normal să se întâmple aşa ceva, nu e normal să nu poţi să mergi pe străzi de frica unor câini. Ce pula mea, fac ei legea? Tare mi-aş dori să am o puşcă de vânătoare şi să-i alerg cu gloanţe! Ca să nu mai spun de oamenii cu copii!

Problema câinilor maidanezi este veche. Ştim cu toţii cât de controversat este subiectul şi că în timp s-au căutat tot felul de soluţii, însă se pare că niciuna nu a funcţionat: străzile sunt încă pline de câini fără stăpân, mai mult sau mai puţin agresivi.

Probleme cu ei poate nu toţi au avut, dar eu mă număr printre cei mai puţin norocoşi. Mi-aş fi dorit să nu. Într-o ţară civilizată cu oameni civilizaţi, că noi aşa ne minţim că suntem, s-ar fi găsit imediat soluţii şi s-ar fi rezolvat problema înainte ca nişte oameni să plătească cu viaţa pentru asta.

 Cât timp să fii civilizat (deşi mulţi nu cunosc termenul şi nici ce presupune) înseamnă să îţi ţii câinele în lesă, dacă este periculos chiar cu botniţă, să strângi mizeria produsă de el şi nu să garantezi pentru el, ci să îţi asumi responsabilitatea pentru faptele lui, nu o să fim civilizaţi. Toţi câinii ăia cu cercel la ureche sunt câini cărora le-a fost dat încă o dată drumul pe stradă, iar printre ei se află şi cei despre care v-am zis eu. Au fost luaţi în evidenţă, însă nu au fost eutanasiaţi chiar dacă sunt extrem de agresivi cu oricine!

Îmi aduc aminte de vremurile când babele de la blocurile vecine aruncau cu tot felul de obiecte şi alimente în hingheri numai pentru că le luau de la bloc câinii din cauza cărora oamenii depuseseră sesizări (din cauza comportamentului agresiv), pe care ele îi vedeau blânzi şi foarte cuminţi. Da' de unde! Să treci cu role sau bicicletă pe lângă ei era sinucidere curată, te alergau până în stradă, unde te lăsau pentru că ştiau şi ei că te calcă maşina. Din cauza lui Blacky, câinele protejat cu cea mai mare ardoare de senile, câine agresiv şi turbat de-a binelea, de altfel, un copil a fost călcat de o maşină şi slavă cerului că mergea încet maşina deoarece voia chiar să oprească. Fiind atent la câine, pe care încerca să-l îndepărteze de lângă picior (el mergând pe bicicletă), a ieşit direct în faţa maşinii. Cine a plătit pentru asta? Şoferul, of course!

Votez pentru eutanasierea tuturor câinilor de pe străzi sau propun să-i vindem chinezilor, măcar ei îi folosesc la o supiţă, o ciorbiţă, o tocăniţă... Cei care au altă părere pot foarte bine să-i adune de pe străzi şi să-i îngrijească. Câteodată nu poţi avea încredere în propriul câine, cum poţi avea încredere într-o javră de pe stradă, care aşteaptă întâi să îi dai să mănânce ca mai apoi să te muşte? Cum poţi să susţii şi să bagi mâna în foc pentru aşa o mizerie? Numai ideea în sine este revoltătoare! Ştiu că există şi câini drăguţi şi blânzi, însă hai să fim serioşi şi să nu mai pozăm în creştini mai sfinţi decât sfântul Petru, că niciunul nu i-am lua în casă! Ce, să-i castreze şi după să le dea drumul pe străzi? Nu zău!!! Adică stai, asta chiar ar fi o soluţie! Nu am avea mai mulţi câini pe străzi pentru că nu s-ar mai înmulţi. Şi? Şi-atât, că ei tot pe străzi ar sta şi, mai mult, ar avea libertatea de-a muşca, din nou!

Pot pune pariu că mulţi v-aţi făcut o părere groaznică despre mine, însă e doar pentru că nu puteţi accepta adevărul. Noi n-avem ASPCA şi nici mentalitatea americanilor vis a vis de animale. Nu înţeleg de ce am imita un comportament care nu ne reprezintă, care nu ne este caracteristic şi pe care nu ni-l permitem. Ăia nu-i aruncă pe străzi după ce-i castrează, ci îi ţin în adăposturi, îi îngrijesc extraordinar de bine, le urmăresc evoluţia şi hotărăsc dacă e OK să-i dea spre adopţie sau nu. Şi de-abia când sunt siguri că nu reprezintă un pericol pentru viitorii stăpâni îi dau spre adopţie! Câinii agresivi sunt, într-adevăr, cu părere de rău, eutanasiaţi. Şi să mai ţinem cont de un lucru: oamenii pe care îi vedem lucrând în centrele alea sunt voluntari, adică nu primesc niciun bănuţ pentru munca pe care o depun. Propuneţi-i unui român asta, dar aveţi grijă să nu primiţi o flegmă între ochi. Românul nu munceşte nici pentru un salariu, oricât de mic, dar să fie voluntar?! Păi din câţi suntem, că habar n-am şi nici nu-mi pasă, numai o parte foooarte mică ar face şi pentru societate ceva bun, un exemplu perfect fiind proiectul "Let's do it, Romania!", pentru care s-au înscris destul de puţine persoane. Haha, doar nu vă aşteptaţi la vreun miracol! Normal, doar presupune să faci ceva, nu să stai pe scaunul tău confortabil, odihnindu-ţi bucile. Nu presupune să scrii la tastatură, presupune să te scoli de pe scaun şi să faci ceva în viaţa reală, care chiar să conteze... Doamne, feri!
Sursă imagine: http://www.stiri.fannox.ro/top-news/peste-1400-de-persoane-muscate-de-maidanezi-in-bucuresti-doar-in-primele-doua-luni-ale-lui-2011/

Dezvirginare la Noră pentru Mama

Probabil mulţi credeţi că titlul este pus la mişto. Ei bine, nu este.
Nu sunt un fan al emisiunilor de genul, nu urmăresc dar am dat pur şi simplu peste videoclip pe un alt blog şi am zis să-l pun şi aici, poate nu toţi îl ştiaţi.
Eu n-am nimic de comentat. Comentaţi voi dacă vreţi.

Atenţie, blondă la volan!

Dacă m-ar fi întrebat cineva acum câţiva ani cum mă văd mai târziu, clar nu m-aş fi gândit că voi face o obsesie din a lua carnetul şi a-mi cumpăra maşinuţă.

Iniţial m-am gândit la o maşină mare, recent am luat în considerare şi ideea unei maşini mai mici. În orice caz, sunt foarte nehotărâtă, ba vreau ceva mare şi impunător, ba vreau ceva mic şi drăguţ şi nu cred că o să mă hotărăsc curând, dar voi fi nevoită s-o fac într-un final. Depinde de mulţi factori, iar acum am capul pliiiiin cu multe alte lucruri.

Văzând atâţia imbecili cu carnet, am crezut că-i floare la ureche să-l iei. Traseul să zicem că-i uşor dacă practici destul (lol, cum a sunat!), dar sala mă sperie pe mine în mod deosebit, pentru că mătuşa mea zice că sunt întrebări grele la examen, nu cum găsesc în chestionarele de pe net. Ea a avut ghinion şi i-au picat o groază de întrebări din mecanică, ceea ce pe mine m-ar omorî. :D

Nu mă văd o şoferiţă aşa de rea, ba din contră, sunt sigură că m-aş descurca excepţional. Cu ceilalţi şoferi nu ştiu cum m-aş înţelege, dat fiind că mă ştiu şi destul de impulsivă, dar eu cred că aproape orice este posibil. Şi cred că este destul de posibil să nu scot pistolul şi să trag ca apucata printr-o intersecţie din cauza vreunei proaste sau vreunui prost. Pentru că poate mulţi dintre voi nu ştiţi, dar eu vreau şi pistol, clar... Pentru autoapărare, bineînţeles!

Nu prea am idei de maşini, dar poate veniţi voi cu ele. Dau o bere şi vă şi plimb! :D Ceva care să nu consume mult şi să fie destul de rapidă încât să pot să fug până şi de mine. Na de-aicişa şi o melodie care mi-a încântat urechile în ultimele 2 ore. De la Kinder Bueno o ştiu! :))

Să iubim şi porcii şi vacile!

Eu iubesc animalele. Sunt sigură de chestia asta dacă vreţi să mă întrebaţi. Le iubesc atâta timp cât nu îmi fac rău şi nu-mi strică lucrurile.
De-a lungul vieţii mele am iubit mai multe animale decât oameni. Poate părea ciudat, dar chiar aşa este. Oameni iubesc mai rar, că ei dezamăgesc şi doare. Animalele, în schimb, iubesc necondiţionat. Cred că sunt singurele fiinţe capabile să iubească sincer.

Eu nu cred, ci sunt sigură că şi animalele au sentimente. N-aţi văzut niciodată ură în ochii unui câine, n-aţi simţit niciodată iubire din partea unuia, n-aţi auzit niciodată scâncetul lui de durere atunci când l-aţi călcat pe coadă sau lăbuţă din greşeală? Ba cum nu?
Totuşi cred că animalele au două drepturi: dreptul la o viaţă decentă sau, în caz contrar, dreptul la o moarte rapidă şi nedureroasă.

Mă uit la câinele meu care doarme liniştit în pat şi mă gândesc la el ca la un animal drăgălaş, pe care-l îmbrăţişez noaptea, cu care împart mâncarea şi d-astea. Dacă mă duc însă lângă o cocină şi văd un porc care mă studiază cu râtul lui dezgustător mă gândesc, bineînţeles, la cum ar arăta el într-o mâncare şi cam cât de moale i-ar fi şoriciul iar ideea de a dormi cu el în pat cu siguranţă nu îmi surâde, ci mi se pare absolut grotească.

Mă rog, pentru Paris Hilton ideea de a dormi cu un porc în pat nu este greţoasă, ea preferând să doarmă cu Piglette decât cu iubitul, dar pe nimeni nu mai lasă cu gura căscată ştirea asta pentru că din partea ei e de aşteptat. Şi înduioşător, mai ales când mă gândesc cum grohăie şi salivează ele în somn şi cum purcica îi lasă în fiecare dimineaţă surprize puturoase în pat. O invit să-l cunoască pe Ghiţă! Doar să nu se mire când o să i-l prezint într-o cratiţă.

Personal nu pot să nu fiu precaută când îmi scot câinele la plimbare şi văd chinezi în jur. Bănuiesc că ştiţi toţi că ei papă căţeluşi. Sunt circumspectă în privinţa lor, dacă îl văd cumva ca pe o delicatesă la rotisor? Adică nu am nimic cu faptul că îi gătesc, dar spun clar nu când este vorba de al meu!

Şi aşa puteţi observa cum favorizăm şi iubim sau nu animalele după criterii strict personale. Noi avem căţei şi porcuşori de Guineea pe post de animale de companie, ni se par minunate, pufoase şi drăgălaşe, alţii le privesc cu poftă.

Şi, deşi nu este deloc corect din partea noastră, comentăm gusturile celorlalţi de parcă noi n-am fi băgat în viaţa noastră carne de cine ştie ce fel în gură! E impresionant cum facem pe înduioşaţii şi ne căcăm pe noi cu stropi când vine vorba despre specii pe care le acceptăm noi ca fiind "dlăguţe", dar cum parcă nu ne dăm seama că animale sunt şi găinile şi porcii şi caii şi vacile şi ce mai vreţi voi!

Încă o dată vă rog, hai să nu mai fim ipocriţi şi să-i arătăm cu degetul pe cei care consumă şi altceva, în timp ce râgâim puturos după o friptură de văcuţă. La indieni vaca este sacră!

Lumea noastră eşti TU!

M-au tâmpit de tot ăştia de la Cosmote cu SMS-urile lor. După cum ştiţi nu folosesc aşa des telefonul, poate doar când mai vorbesc cu prietenii, şi sunt obişnuită să NU găsesc mesaje pe telefon decât când sunt trimise de persoane reale, care au ceva important de zis şi nu spam-uri de căcat de la o firmă de căcat! Dacă lumea lor sunt eu, ar trebui să aibă grijă, că lumea lor o să se zguduie puţin, urmează un cutremur!

Singurul motiv pentru care am cartelă şi abonament la modem de la ei este acoperirea, care este destul de bună, la ţară la mine numai Cosmote-ul având semnal, deci nu vă imaginaţi că mi-au lăsat vreo impresie super sau ceva. Am păţit numai nepăţite cu angajaţii lor de la Germanos, mi-au făcut atât de mulţi nervi că am zis că o să cedez. Asta era acum vreo... 3 luni sau ceva de genul.

Când mi-am dat seama că am laptop dar nu şi net şi că am toate şansele să rămân iar ruptă de lume în sătucul ăla, m-am dus fuguţa la Vodafone, Orange şi Cosmote să întreb care are acoperire şi să mă interesez de un abonament convenabil.

Muista de la Vodafone mi-a răspuns în scârbă (probabil imaginându-şi că dacă întreb de net pentru la ţară sunt o ţărancă cu dâre de căcat pe chiloţi) că nu am semnal în sate d-astea uitate de lume iar asta m-a făcut să mă îndrept spre Orange, unde o tipă la fel de prostuţă şi puţin tâmpă, dar cu mai mult bun simţ, mi-a zis de nişte preţuri exagerate, iar când am vorbit despre acoperire mi-am dat seama că nu merită să-mi fac abonament la ei pentru că l-aş lua degeaba, net găsesc şi la McDonald's, eu vreau la ţară!

 În fine, m-am dus la Germanos, unde o tipă cu maxilar ciudat mi-a prezentat ofertele "de la Cosmote". Cosmote în pula mea, mi-a zis de Zapp, nu Cosmote, şi m-am trezit ca proasta cu un abonament la Cosmote nu de 5 giga trafic, cum voiam iniţial, ci cu 2 giga! Am zis OK, nu e momentul să iei pe cineva la bătaie, mi-am băgat pula şi l-am luat aşa cum era, mai ales că eram disperată că de 3 zile nu aveam net. Cu promisiunea că dacă nu sunt mulţumită de el pot să fac un alt tip de abonament, bineînţeles. L-am anunţat pe tip că vreau să îmi cumpăr modem-ul, să fie al meu, nou. Mai târziu aveam să aflu că am dat 39 lei degeaba, pentru că nu am primit nici chitanţă la el şi cre'că puteam să-l iau gratis pentru un an, cât am eu abonament la ei.

După mult timp de aşteptat şi multă bătaie de cap, ajunsă acasă obosită şi flămândă, constat cu stupoare că modem-ul meu nou este, de fapt, un modem vechi, de o culoare dubioasă, care se voia a fi albă dar care era de un maro foarte căcăniu, cu cel puţin un proprietar în spate. Mergea al dracu', dar arăta ca după război.

OK, mă duc înapoi, îi bat ăluia obrazul, îmi dă altul şi se scuză pentru greşeală care cică n-a fost intenţionată, ajung acasă, ieiii, credeam că pot să stau în sfârşit pe net! Liniştită pe dracu'! Ăsta era nou, dar nu mergea! Nu-i nimic, şi-aşa creierii mei erau făcuţi terci, mi-era foame, mi-era sete, mi-era rău şi somn, m-am dus în pula mea să-mi iau un alt modem şi dacă nu era nou şi bun, clar încheiam contractul la fel de repede pe cât îl semnasem!

Mi-au dat unul nou, l-am testat acolo că m-am cărat şi cu laptop-ul după mine, mergea de minune. Păcat că numai în oraş merge aşa, când sunt la ţară merge parcă cu limitare de viteză de până la 1 kbps! Stau zece ani să mi se încarce o pagină şi dacă vreau să ascult o melodie pe YouTube tre' să mă gândesc cu o zi înainte, ca să aibă timp să se încarce!

De-abia aştept să treacă anul, să termin contractul cu ei şi să-mi bag pula în tot ce înseamnă Cosmote, pentru că este o firmă de căcat, cu angajaţi de căcat, cu servicii de căcat şi cu tarife super mari pentru serviciile de căcat pe care le oferă, cel puţin la internet.

Aşadar, nu vă recomand internet 3G de la ei, mai bine vă lipsiţi de el decât să-l aveţi. Şi dacă ştie cineva cum să fac să nu mai primesc mesaje, îl rog frumos rău de tot, cu flexul la gât şi cireaşă pe căcat şi ciocolată pe lângă să-mi spună şi mie pentru că deja turbez şi voi nu mă vreţi turbată, voi mă vreţi drăguţă şi roz!

Zâmbiiiiiţi!

Încă de când eram ştirbă şi am făcut cunoştinţă cu primul meu dinţişor care nu era de lapte, am ştiut că o să am o relaţie specială cu ei, cu toţi dinţişorii mei. Au crescut frumos, drept, şi chiar dacă eu am impresia că unul este puţin strâmb, toţi ceilalţi m-au contrazis, chiar şi dentistul. Iar când toţi îţi spun că eşti beat, te mai duci şi la culcare.

La dentist vizitele mele au fost rare. Nu am avut probleme cu ei aşa, grave, nu am avut carii sau chestii care să mă doară, iar din ce am înţeles nici acum nu am avut nici acum cine ştie ce problemă, dar am vrut eu să fac chestia asta şi punct.

De medic nu mi-e frică şi nu mi-a fost niciodată iar când am mers la stomatologie nu a fost ca o pedeapsă pentru că, din fericire, nu am dat peste vreun animal însetat de sânge care să vrea să-mi scoată toţi dinţii intenţionat, cu flexul. Am dat chiar peste oameni fooooarte OK, peste profesionişti care ştiu să lucreze cu copiii şi fac din vizita la dentist o adevărată joacă.

Am dat, bineînţeles, pentru că altfel nu se putea, pe la vârsta de 7-8 ani, peste o tâmpită care, pentru că nu avea ce să-mi facă la controlul ăla stupid, m-a învăţat să mă spăl pe dinţi. LOL! Când îmi aduc acum aminte, mă pufneşte râsul instant. Ghici de ce. M-a forţat să cumpăr nu ştiu ce periuţă specială pentru copii plus o pastă de care aveam acasă, cu gust de căpşune, iar pentru asta le-a cerut alor mei o căruţă de bani.

Bine că nu mi-a şi umblat în gură, că dacă la capitolul copii era proastă, când venea vorba despre lucruri serioase şi foarte complicate, gen o plombă, se căca pe ea. I-a pus lu' mama, slavă cerului că nu am avut eu nimic de plombat, că vă scriam acum cu mai puţini dinţi în gură.

I-a făcut tata destul scandal, pentru că, dacă mă gândesc acum, îmi dau şi eu seama că este jignitor să-ţi spună cineva cum să te speli pe dinţi, iar asta sunt sigură că am învăţat şi eu încă de când eram chiar foarte mititică, iar dacă nu avea ce să-mi facă putea să mă trimită la plimbare sau să mă pună să colorez.

Faţă de alţi copii, am fost mereu un copil model. Mă duceam entuziasmată la dentist, mă aşezam singură pe scaun şi de-abia aşteptam să mă ridice, să se uite în gura mea şi să folosească toate chestiile alea interesante care pe mine nu mă înspăimântau, mă fascinau!

Nu m-a învăţat nimeni să nu-mi fie frică, mama chiar mă privea cu teamă la prima mea vizită pentru că atunci când m-a tuns o pizdă proastă am sărit în capul ei şi-am bătut-o cu pumnii în muie şi aveam vreo 4 ani. Nu e vina mea, jur! N-a ştiut să mă ia cu frumosul, asta este, în viaţă mai ai parte şi de nebuni ca mine. Gândiţi-vă ce aş putea să-i fac unui dentist dacă mă supără cu toate instrumentele alea ale lui. În cur.

Văzându-mă azi, din nou, după atâta timp, pe un fotoliu dentar, cred că aşa li se zice, în faţa unui medic stomatolog cu mască pe faţă şi mănuşi, am ştiut că nu m-am schimbat deloc. Sunt la fel de amuzată de faptul că dinţii mei sunt răsfăţaţi şi de altcineva şi când nici nu este dureros iar vizita nu este făcută de urgenţă şi din nevoie, ci doar aşa, de treflă... este perfect.
So... zâmbiiiiiţi! :D

Ştiu, Paştele nu are nicio legătură cu iepuraşii, dar În orice caz, nu le am eu cu urările, dar vă doresc aproape tuturor numai de bine, adică să vi se îndeplinească toate dorinţele, să fiţi fericiţi, să faceţi alegeri bune, să mai lăsaţi din orgoliile prosteşti

Jurnal de ţărancă #3 - Pâinea

Dacă ai chef şi timp, în fiecare dimineaţă te poţi amuza teribil. Aici, în sat, există două maşini care aduc pâine. Una care vine devreme, aduce pâine mai rea la gust dar OK dacă nu ai şi una care aduce pâine bună. Pâinea bună vine pe la 9 fără ceva, iar ăsta este motivul pentru care câte un reprezentant al fiecărei familii vine la magazin cât de repede poate ca să apuce câtă pâine trebuie. Eh, şi dacă ai întârziat sau ai avut vreo treabă de făcut, rămâi fără pâine.
Mai amuzant este că, atunci când se pun lăzile cu pâine pe masă, începe omoru'. Dacă ar filma cineva, aţi crede că este foamete sau ceva! Că suntem într-un fel de Somalia cu oameni albi. De necrezut. Eu sincer am rămas şocată. Şo-ca-tă.

Jurnal de ţărancă #2 - Ăla e un şoarece?!

Da. Era un şoricel care a intrat în cameră, s-a urcat pe aragaz şi se uita la mine. Stătea în două lăbuţe şi întindea năsucul să miroasă, ce să miroasă nu ştiu, dar ştiu că atunci când l-am văzut şi am ţipat a fugit foarte repede, cu o chiţăitură scurtă. Am ieşit şi am urlat de m-a auzit tot satul, dar bineînţeles că până a venit cineva el era deja dus. Nu ştiu de unde a venit, pe unde a intrat sau unde este. Dar îl vreau mort. Aşa micuţ şi chiţăitor cum este, că din cauza lui am devenit paranoică, dau din picioare încontinuu, că mi-e frică să nu vină la mine să mă muşte sau să-mi roadă firele de la laptop sau să-mi roadă ceva de la laptop... 

 Eu am sugerat să o aducem pe Miţa să ne scape de problemă, dar nu o mai găsim că i-am dat de dimineaţă ton şi peşte prăjit (habar n-am ce peşte, dar bun rău de tot) şi probabil îşi odihneşte burtica gravidă. Tocmai când avem nevoie de ea. Fuck. 

A, şi am un pat de nota 10! Nu vă spun cât a costat salteaua, să nu plângeţi, dar pot să vă spun că dacă staţi chiar şi numai 5 minute pe ea o să vă doriţi să nu vă mai ridicaţi. Deja mă bat cu ai mei pe pat,  se tot pun în el şi eu nu suport! :)) Îl vreau doar pentru mine. Am plecat, că iar se ia tata de mine că stau numai la laptop şi că nu ies pe afară. 

De-abia aştept să începem să facem casa noastră...

Jurnal de ţărancă #1

Sunt la ţară şi, slavă cerului, îmi merge netul! Ieri am încercat să culeg urzici. M-au pişcat o dată, aşa că am renunţat. Au cules alţii şi pentru mine. Apoi mama le-a gătit. Am mâncat multe, că-mi plac.
Acum mă duc să mulg vaca. Şi nu, nu sunt pedepsită sau ceva! Să vă servesc cu un pahar de lapte şi fursecuri?
L.E: OK, se pare că vaca nu mă place! M-a lăsat s-o mulg, dar nu mi-a dat lapte. Cred că are ceva cu mine...

În sfârşit!

E vacanţă! Dumnezeule, cât de bine poate fi! I mean... nici bine nu am intrat în vacanţă că deja am devenit super happy că s-a terminat cu şcoala, chiar dacă doar pentru 2 săptămâni.
 Şi ştiţi că nu mă dau eu în vânt după sărbători şi d-astea, dar mă bucur că avem vacanţă. :D Mai mult, sper să fie sărbătoare în fiecare zi, în afara de weekend-uri!



Afară plouă, iar eu ador ploaia. Tre' să încep să fac băgăjelul! Şi deşi nu aş fi visat vreodată la asta, în el o să-mi pun, pe lângă multe altele şi micuţul laptop roz şi modemul. Sper să am semnal să pot să intru pe net, că altfel...
Azi iubesc pe toată lumea! Pentru că-s fericită rău de tot! A, şi de-abia aştept iepuraşul!

Dacă vânzătoarea strâmbă din bot, strâmbă-i-l de tot!

Sau despre cum mă aprovizionez eu.
Mi-a spus şi mie cineva acum ceva timp că, dacă mergi la cumpărături sătul, n-o să mai fii la fel de tentat ca atunci când eşti înfometat să cumperi porcării. Am mers la cumpărături sătulă şi am constatat că am cumpărat doar ce aveam nevoie, după care am mers cu foamea-n gât şi ghici ce, am cumpărat atât de multe porcării că aveam să-mi pun şi-n cap. Porcării adică lucruri de care nu aveam neapărată nevoie sau lucruri de care-mi era poftă doar pe moment, în general dulciuri sau snacks-uri nesănătoase.

Am descoperit multe la mine în ultima vreme, cum ar fi că nu sunt deloc chibzuită când vine vorba de bani. La dracu', când intru în câte-un magazin vânzătoarele şoptesc între ele "EA e!" şi devin agitate. Sunt destul de nehotărâtă şi pun multe întrebări. Exact genul de cumpărător pe care NU l-ai vrea în magazinul tău. De-asta mie-mi place autoservirea, pentru că nu trebuie să spun cuiva ce am nevoie, am timp de gândire (dacă ne-am lua după asta, gândesc destul de greu) şi dacă mă răzgândesc pot să pun un produs la loc şi să iau altul în schimb.

În magazinele mici, de pe la blocuri, vânzătoarele te privesc de parcă ai vrea să furi sau ceva dacă te gândeşti mai mult de 2-3 minute şi strâmbă din bot pe sub mustăţile păstrate cu grijă sub năsucurile din care iese păr lung şi des, pentru că ele, limitate cum sunt, nu realizează că din banii tăi au o pâine pe masă şi că ele pentru a te servi sunt angajate, nu ca să facă mofturi sau să strâmbe din mufe. Iar mie cred, de fapt nu cred, sunt sigură că, într-o bună zi, o să-mi scape un mare pumn într-o mufă de vânzătoare. Eu merg pe principiul "dacă vânzătoarea strâmbă din bot, strâmbă-i-l de tot".

Nu ştiu să spun "Nu"!

Pfoa, observ că idei de postări îmi vin exact atunci când nu am timp! Am vreo zece postări neterminate şi încă vreo câteva idei şi am şi timp, dar nu când trebuie...
Deci lucrurile stau aşa: mi-e foarte greu să refuz, mai ales când vine vorba de un prieten sau de cineva care-mi place. Poate din ruşine sau din teama de a nu dezamăgi, habar n-am. Dar când cineva îmi cere să-i fac un favor sau ceva, îmi este al dracu' de greu să spun "nu"! Câteodată dau răspunsuri ambigue, schimb subiectul, încerc să dau de înţeles măcar că nu vreau, dar un "nu" foarte hotărât nu spun decât foarte rar. Nu ştiu altora cum le este, dar bănuiesc că nu sunt singura.

Târfă proastă,

... mă piş pe prietenia ta!

Să nu mai îndrăzneşti să mă suni, să mă bagi în seamă sau să încerci să iei legătura cu mine prin cine ştie ce prieteni avem noi în comun, adică în general să mă cauţi, că te bat de te cac!

Mai ştii, nesimţito, de câte ori te-am împrumutat cu bani din care nu am văzut niciodată vreun leu înapoi? Mai ştii cum te sunam pe banii mei şi mi te plângeai ore în şir despre cât de grea e viaţa ta? Ştii de câte ori mi-am lăsat alţi prieteni baltă pentru o jegoasă cu căcat la cur ca tine? Ipocrită mucoasă, mai ştii când le spuneai lor curve? Ce înduioşător, acum sunt cele mai bune prietene ale tale, nu-i aşa? Da, probabil ele stau cu tine la WC când te caci, dar nu ştiu şi nici nu vor şti vreodată câte ştiu eu despre tine! 

Sclavo, remember când veneai la mine cu orgoliul terfelit şi cu demnitatea călcată în picioare iar eu aveam întotdeauna grijă să reconstruiesc castelul pe care tu ca o idioată îl făceai tot mai aproape de apă, deşi de fiecare dată îţi aminteam că valuri vor veni mereu? Ai terminat-o cu mine!

Mi-au spus mulţi că sunt o proastă că încă te mai bag în seamă după toate căcaturile pe care le-ai făcut pe la spatele meu, dar ştii ce? Eu nu am avut niciodată nimic de ascuns, iar dacă am avut fii liniştită că de urechile unei guri sparte ca tine m-am ferit mai rău ca de dracu'! Nu, nu ai reuşit performanţa să mă faci să nu mai am încredere în oameni, dar ai reuşit să mă faci să vreau să te văd înecată cu propria vomă! Prima dată mi-a fost scârbă de tine, apoi ai trezit cel mai puternic sentiment pe care l-am simţit vreodată, adică ura.
Dar e OK, simte-te bine cu noile tale prietene, minte-te că eşti o cu totul altă persoană. Noi două vom şti mereu adevărul, că eşti doar o zdreanţă idioată, pe care nimeni, niciodată, n-a dat nici măcar un ban. Iar eu, în locul tău, aş avea grijă cu cine vorbesc, noile tale prietene sunt nişte sifonare ieftine, mai ieftine şi decât tine, care pentru o ţigară ar spune cam tot ce le-ai spus plus detalii inventate. Sau poate nu ştii tu să spui de două ori aceeaşi poveste...
Pa.

Mă credeţi sau nu, eu sunt trează de la 2:30, când m-am sculat să beau apă şi mi-am dat seama că mi-e prea foame să adorm la loc, plus că habar n-am când am adormit... îmi amintesc că era zi, pentru că îmi bătea lumina în ochi şi mi-am pus perna pe cap. Şi de atunci nu mai ştiu absolut nimic! Acum am mâncat

Masterchef

Să mai fim şi oameni din când în când!

Cei care au intrat pe aici de-a lungul timpului ştiu foarte bine că nu obişnuiesc să fac apel la portofelul lor pentru cine ştie ce acte de caritate, dar am primit un mesaj care m-a sensibilizat destul de tare, de ce puteţi vedea aici (mesajul pe care l-am primit) şi citind articolul preluat de pe blogul Gabrielei Tudorache:

Gabriela Tudorache își dorește să-și vadă copii crescând.

V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar raspunde că și-ar cumpăra 2 litri de ulei de calitate mai slabă, alți mi-ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări.Răspunsul la această întrebare depinde de la o persoană la alta.Dar v-ați pus întrebarea că cu 10 lei ați  putea salva viața unei persoane? Poate ați spune că aș fi absurd sau că viața Gabrielei Tudorache  costă numai 10 lei. Nu costă atât că o viață nu o putem cumpăra nici cu toți bani din lume.Dar 10 lei contează pentru Gabriela că în momentul de față are nevoie de ajutorul nostru al tuturor.Își dorește din tot sufletul să-și vadă copii crescând.   Orice părinte își dorește să-și vadă copii mari, realizați la casele lor și cu tot ce este mai bun.


Haideți să fim un pic mai uniți pentru a salva viața acestei mame cu chip angelic și cu o bunătate rar întâlnită.


Gabriela Tudorache, de care va scriam în rândurile de mai sus are 42 de ani și este mama a doi copii unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani.A doi copii care are acum cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mangâia în clipe grele, pentru ai sprijini în drumul lung al vieți.Însă Gabriela are de trecut un obstacol greu  a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoare cerebrala benigna) în termeni noștri binecunoscuți tumoare pe nervul optic ceea ce înseamnă întâi pierderea vederi și pe urmă cei mai dureros pirderea celui mai frumos dar VIAȚA.Toate aceste necazuri au început în anul 2007, când a avut primele semne ale boli dureri groaznice de cap și slăbirea vederi.Și de atunci a început o continuă luptă: analize, căutări pe internet a unei clinici de specialitate până ce a aflat că singura ei speranță este în Germania la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra la medicul Prof. Dr. Fahlbusch fiind singurul medic care ia garantat că operația va reuși dacă va ajunge la timp.Dar durerea este că familia nu are suma cerută pentru operație fiind foarte mare 35.000 de euro fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.
Fiecare persoană putem fi un înger păzitor al Gabrielei donând din puținul pe care îl avem.
Fiecare leu contează în salvarea vieți acestei mame eroine.Să ne unim cu toți să donăm sau
macar să postăm pe facebook povestea de viață a Gabrielei dacă noi nu putem dona o pot face alți.
Viața ei depinde de noi.
Cei care doresc să doneze o pot face cu toată încrederea în contul prezentat mai jos:
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185


RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU


Mai multe detali despre Gabriela Tudorache o găsiți pe blogul ei http://gabrielatudorache.blogspot.com/.


Nu, nu-mi pot imagina cât de greu trebuie să fie pentru Gabriela sau pentru copiii ei, nu are rost să fiu ipocrită, dar cred că este cel mai greu lucru din lume. Să ştii că există speranţă şi că este posibil, dar să te împiedici de problema banilor. Mi-e greaţă de societatea asta în care trăim, că am ajuns să punem banii mai presus de o viaţă şi, mai ales, că putem să cumpărăm o viaţă cu bani! Nu mai avem nimic sfânt în noi... Sper să se strângă toţi banii de care are nevoie şi să reuşească să facă operaţia care să-i salveze viaţa şi vederea înainte să fie prea târziu. 

Fericită sau ce?

Dacă ai să întrebi pe cineva ce părere are despre mine, pe lângă enervantă, sâcâitoare, nesuferită etc. o să-ţi spună şi că râd mult, că sunt mereu veselă şi cu zâmbetul pe buze. Râd mult, râd zgomotos, râd de orice şi de oricine, dar mai ales râd de mine. Râd de situaţii, râd când nu trebuie şi mi s-a mai spus că râd cam prea mult câteodată, deşi eu sunt de părere că nu e nimeni în măsură să-mi spună cât ar trebui să râd.
Viaţa mi-a dat sistematic pumni, palme, picioare. Aşa că am învăţat să râd. Să râd când am probleme, să râd când am nervi sau când sunt supărată. Am învăţat să râd mereu. Şi după respirat, ăsta e al doilea cel mai bun lucru pe care l-am învăţat.
Mă simt bine în compania oamenilor amuzanţi pentru că şi eu sunt, poate într-o foarte mică măsură, ca să fiu şi modestă acum, amuzantă.

Ură

A venit primăvara... Ştiu, nu aduc veşti tocmai noi, dar eu personal sunt extrem de bucuroasă! Am scăpat de frig, de bocanci, haine groase, mănuşi, fulare şi căciuli, dar mai ales de zăpadă murdară, gheaţă alunecoasă şi băltoace afurisite prin care meltenii trec intenţionat şi din prostie.




 Toţi oamenii ies afară, se plimbă cu copiii, căţeii sau prietenii, râd şi e bucură de soare şi căldură, după o iarnă lungă şi nesuferită. Şi pe bună dreptate, cred că este imposibil să nu fii plin de voie bună, să nu vrei să ieşi afară cu rolele şi să papi îngheţată.

Senzaţional, cum ar spune Diaconescu!

Acum ceva timp A a sunat la salvare. 

Motivul: un copil de 3 ani se simţea rău (nu ştiu să dau mai multe detalii, dar bănuiesc că dacă s-a apelat la salvare era destul de serios şi în pana mea, e vorba de un copil!)
Ora la care a sunat: 6 a.m.
Ora la care a ajuns salvarea: 1 p.m. Aşa ceva? Da, aşa ceva!

Acum două zile B a sunat la salvare.

Motivul: o femeie de aprox. 55 de ani a făcut infarct.
Ora la care a sunat: 9:10 p.m.
Ora la care a ajuns salvarea: 11:20 p.m. Yup. Ca pe maşina poliţiei, siguranţă şi încredere.

Aseară C, D, E şi F au solicitat o salvare pentru o femeie de 70 şi ceva de ani care fusese găsită zăcând pe holul dinspre baia apartamentului ei, având glicemia 600, fiind foarte aproape de o comă diabetică. Ambulanţa a ajuns după o oră şi jumătate, iar când asistenta şi doctorul, nişte melteni de o nesimţire crasă, au fost întrebaţi DE CE a durat atât, au răspuns nonşalanţi că 1) a fost trafic şi că 2) sunt foarte puţini în Bucureşti, bineînţeles fiecare cu versiunea lui de poveste. După ce s-a băgat banul în buzunar, să-ţi bagi pu*a, au devenit imediat nişte oameni serioşi şi dedicaţi care îşi făceau meseria ca la carte, nişte profesionişti, ce să mai!

Mie mi se pare incredibil atât faptul că au tupeul jegos să îţi răspundă obraznic când ar trebui să tacă dracului din gură şi să mulţumească pentru faptul că nu primesc nişte prietroaie în mufe, că se mişcă la o urgenţă de parcă ar merge în vacanţă la munte şi nu s-ar grăbi absolut deloc.

Nu ştiu altora cum li se pare, dar eu sunt indignată şi terifiată în acelaşi timp. Indignată pentru că aşa ceva NU SE POATE ÎNTÂMPLA! Nu are cum! La o adică o să ajungem să murim pentru că alţii nu vor să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi! Bine că şi-au mişcat cururile şi şi-au dat interesul după ce li s-a dat bani, alţii nici atunci nu se mişcă mai cu talent. E asta normal? Mai nou, dacă eşti sărac mori pentru că nu ai să dai şpagă? Adică ce mă tot agit eu, nici nu ştiu de ce pun întrebarea dacă ştiu deja răspunsul. Normal că DA. Eşti sărac, mori. Asta e, n-ai ce să faci.

Nu arunci cu banu' fără număr fără număr fără număr, nu meriţi să trăieşti. Punct. Nu mai avem respect, nu mai avem frică, nu mai avem credinţă, suntem proşti de-a dreptul şi nu avem nici măcar de ce, dar avem băşini puturoase pe care le tragem pe cur ori de câte ori o persoană pe care suntem plătiţi să o ajutăm ne cere ajutorul. Ar trebui să ne fie ruşine, dar nu (mai) ştim ce e aia...

Să vă ajut?

Mă întorceam pe la 11 noaptea acasă. Maşina era aproape goală, erau vreo 5 persoane în ea. De pe un scaun din faţă se ridică o băbuţă care abia poate să meargă şi se îndreaptă spre uşă. Are două bagaje, o pungă pe care o ţine strâns în mână şi un ghiozdan pe care îl târăşte din 10 în 10 cm. Cum mă simţeam deja o eroină şi fiind o altruistă convinsă, să o ajut, zic:

- Vreţi să vă ajut?
- NU. (şi-mi aruncă o privire urâtă)

OMFG OMFG!!! Am zis că o plesnesc! Jur! Adică eu ameţită de somn şi cu nervii întinşi până la refuz întind mâna să te ajut şi tu refuzi? WTF?

Şi cum nu era de ajuns, a început să vorbească şi să plângă în acelaşi timp despre cum o să moară ea într-o maşină, că o caută moartea pe acasă (cuvintele ei) şi despre cum nu o ajută nimeni, niciodată. Ascultând-o, mi-am dat seama că are probleme la cap si că mai bine aş lăsa-o în pace. Adică nu avea rost să-i aduc aminte că mă oferisem eu cu două minute în urmă să o ajut, nu? A coborât în două minute din maşină, era să-i prindă capul şi mâinile între uşi. Dar n-avea nevoie de ajutor. Sau poate nu i-a plăcut faţa mea, ştiu şi eu?



Mai am puţiiin până la 18!!!
Sunt răcită, curge nasul dar este şi înfundat, mi-e frig, mă doare capul şi tot corpul de altfel, cred că am şi febră, nu am mai scris pe blog de secole, adorm instant ca un nes şi acum stau lungită în pat şi scriu la laptop aşa cum am văzut eu în filme. În rest, nimic prea interesant, aceeaşi rutină, şcoală, acasă, poate afară, dormit, mâncat, spălat şi cam atât. Aşa mi-e somn, zici că nici n-am căzut lată câteva ore azi!
Acum mă culc, dar nu înainte să pun pe noptieră pachetele de serveţele. Ceva îmi spune că o să le caut la noapte.

Blog de reflexie asupra problemelor apăsătoare: O incompetentă se plânge

Blog de reflexie asupra problemelor apăsătoare: O incompetentă se plânge: De aproape 4 luni tot zic că răspund la mesajul ăla și tot mă iau cu altceva și uit. Nu-i nimic, nu s-a terminat anul școlar, deci este încă...

Urasc oamenii care-si dau cu parerea

Azi mi-am dat seama, cand vorbeam cu cineva si o persoana s-a bagat in discutie si si-a aruncat parerea fara ca noi sa i-o cerem, ca urasc oamenii astia care au pareri despre orice. Nu ma intelegeti gresit, este absolut normal sa ai pareri, dar cand nimeni nu ti le cere, le poti pastra, dracu', pentru tine, ca e grav daca nu te poti abtine sa faci remarci tampite 24/24, zau asa!
Cum ma, dupa ce te bagi intr-o discutie care nu te priveste si intr-un subiect care, culmea, te depaseste, sa indraznesti sa iti mai dai si cu parerea? Inteleg, daca esti intrebat, daca ti se cere parerea si ai habar despre ce se vorbeste, este foarte bine, atunci poti sa-ti dai cu parerea cat vrei! Dar nu te baga ca musca in... lapte doar ca sa demonstrezi ca tu esti cine stie ce atotstiutor, ca nu demonstrezi decat ca esti un habarnist analfabet si doar nu vrei ca lumea sa stie detalii d-astea despre tine. Pentru ca sunt numai detalii. Dar hey, sa nu intelegi ca daca din intamplare ai niste argumente solide parerea ta este intr-un fel solicitata de la sine. Nu, este la fel de nedorita ca pana atunci.
Daca ma gandesc mai bine, opinia ta ar putea fi folositoare cateodata, dar modul in care ti-o exprimi lasa de dorit si, in plus, aroganta ta nejustificata pare picatura care umple paharul.

Ce stiu sa fac cel mai bine

Fara sa incerc sa ma laud in vreun fel, cred ca sunt destul de buna la multe lucruri.
Ca de exemplu, stiu sa-mi dau seama daca o persoana batrana este sau nu rea. Poate am invatat sa citesc in riduri si priviri, in gesturi si poate ca-mi dau seama si din tonul vocii, dar niciodata nu ma insel in privinta persoanelor batrane. Daca eu zic ca este rea sau buna, asa si este. Chestie verificata.
Sunt o actrita excelenta. Pune-ma sa mint, sa fac o scena sau sa ma prefac si o sa ramai uimit.

Paradoxul vremurilor noastre de Octavian Paler

"Paradoxul vremurilor noastre
de Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, Cheltuim prea nesăbuit, Râdem prea puţin, Conducem prea repede, Ne enervăm prea tare, Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune.

Am curăţat aerul dar am poluat solul. Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm.

Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii să producă mai multe copii ca niciodată dar comunicăm din ce în ce mai puţin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri, Case mai frumoase dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, la moarte. Sunt niste vremuri în care sunt prea multe în vitrine dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate. Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine. Aminteşte-ţi să-l îmbraţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic

Aminteşte-ţi să spui “Te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales sa o spui din inimă. O sărutare şi o îmbărţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi."

 Menționez că eu nu am primit asta sub forma unui mesaj, doar că mi-a plăcut și am zis că poate o să placă și unora dintre voi.
Am dat copy/paste de aici: http://www.traiestezambind.ro/paradoxul-vremurilor-noastre/

Urăsc oamenii care interpretează greșit

Toți interpretăm greșit lucrurile la un moment dat. Poate pentru că am auzit prost sau pentru că nu am citit corect, dar nu pentru că așa vrem, că asta nu se mai numește greșeală.

 Știți oamenii ăia care pur și simplu înțeleg greșit (a se citi vor să înțeleagă greșit) un lucru pentru că li se pare că o spui cu prea multă ușurință sau pentru că au impresia că ești ironic și nu pot accepta că nu o spui cu cine-știe-ce conotație, cu subînțeles sau cu vreun mesaj ascuns? Eu da. Și nu știu cum să spun, dar te irită la fel ca hârtia igienică aspră la fund când dai de unul. Câteodată te enervezi, dar câteodată rămâi doar perplex.

Tu, cu un imens gol în cap, îndrăznești să cauți și să atribui sens oricărui cuvânt pe care îl auzi. Nu o mai face. Te cred, ești nesigură pe tine, ești mai prostuță. Cu riscul de a mă înțelege greșit a nu-știu-câtă oară, îți dau un sfat: dacă îți face cineva un compliment, fii circumspectă. Cu siguranță a bătut un apropo. Dacă ți-a zis că îi plac noii pantofi, înseamnă că insinuează că-s ieftini. Sau nu. Poate crede că-s luați de la second hand.

Lăsând gluma la o parte, să știi că dacă îți spun că-mi place cum îți stă părul azi nu o spun pentru că am remarcat șuvița aia care sare în sus și în jos ca tâmpita sau pentru că am remarcat că nu ți-ai spălat părul de o săptămână. Îți spun asta pentru că asta cred și nu aș fi observat că e grețos sau nepieptănat dacă nu te-ai fi ambalat și nu ai fi crezut că am bătut un apropo ca să-ți faci tu baie.

Te rog, nu mai căuta alte sensuri pentru cuvintele mele. Nu îmi place să las niciodată loc de interpretări și știi asta doar. Sunt directă și dacă vreau să îți spun că ești urâtă sau buboasă nu am să ți-o spun pe ocolite. Trust me.
 
 A, și mă laud cu încă două achiziții:
- mouse (220 RON)
- husă protecție (130 RON)

 Mi-e așa drag noul meu puiuț că îmi vine să-l strâng tare în brațe! Promit să-l răsfăț cât de des pot!

Happy Meal with Extra Happy

Cam asta ai putea zice ca am mancat daca m-ai vedea pe strada.
A.S: imi cer scuze ca nu scriu cu diacritice, dar nu am avut chef de ele azi, am avut de facut multe alte lucruri.
Cred ca de mult timp nu am mai fost atat de bucuroasa. Este roz, are 11,6", jucaus si foarte dragut si cica il tin bateriile pana la 6,5 ore. In plus, se trezeste in numai 20 sec. A, si mana aluneca foarte usor! Este orgasmic.
Nu, perversi mici, nu este ce credeti voi. El este, de fapt, motivul pentru care sunt fericita:

Il iubesc! Si sunt sincera 100%! Este exact asa cum mi-am imaginat, exact asa cum mi-am dorit. Un laptop mic si dragut, usor de luat dupa tine, care are tot ce trebuie. M-am acomodat cu el din primele minute.
In sfarsit, credeam ca nu mai vine weekend-ul asta. A durat o vesnicie.
Mersi mami si tati! Va iubesc, pe bune.

I'm back!!!

Știu, am zis că o să scriu când ajung acasă, dar e greu rău de tot. Nu numai că nu-mi găsesc timp să scriu, dar nu găsesc nici subiecte de abordat. În timpul săptămânii nu fac decât să merg la liceu, după care vin și mănânc uitându-mă la 90210, apoi mă culc, mă trezesc și după caz ies afară, învăț sau stau la calculator și mai vorbesc cu lumea. Sâmbătă tre' să-mi spăl hainele și să fac cumpărături și duminică să fac curat, să adun ambalaje de prin cameră, să dau cu aspiratorul, să șterg praful, să schimb lenjeria de pat și altele. Dacă ar trebui să fiu sinceră, aș spune că ieri nu am spălat nimic pentru că mi-a fost prea lene. Deci o să spăl azi și mă apuc imediat, dar după ce termin de scris.

Chestia asta, toată chestia asta, devine banală, plictisitoare și enervantă. M-am răzgândit. Și nu m-am gândit că o să spun asta vreodată, dar îi vreau pe ai mei înapoi. Nu mai vreau să fac cumpărături, să fac mâncare (care, fie vorba între noi, este predominant instantă), să spăl vase, să fac curățenie etc. Vreau să am timp să-mi fac unghiile de mai multe ori pe săptămână, să pot să plec de la masă fără să strâng în urma mea și, în general, să nu fiu nevoită să fac față acestor lucruri atât de devreme. Spun devreme pentru că ai mei m-au obișnuit prost, mi-au oferit toate lucrurile pe tavă și nu m-au forțat să depun vreun efort. I mean... eu până la 17 ani nu mi-am făcut nici patul, în pana mea!

Ca să le dau satisfacție celor care mi-au spus acum ceva timp că o să-mi lipsească părinții când n-o să mai stau cu ei, o să recunosc: îmi lipsesc și nu mult, ci enorm de mult. Atât de greu e să te descurci singur cu toate astea, sau cel puțin așa mi se pare mie, eu fiind o leneșă mare de tot, încât devine epuizant.

Am crezut că mă descurc. La urma urmei, cât, cât de greu o fi să faci toate astea? Asta mă întrebam eu acum ceva timp. Nu prea greu sau poate chiar deloc, mi-aș fi zis. Acum, dacă m-aș întoarce în timp, mi-aș da peste gură. Nu pentru că vorbeam aiurea, ci pentru că vorbeam în necunoștință de cauză. 

Dar acum, oricât mi-aș dori, nu mai pot sta cu ai mei. Ei au plecat departe, departe de tot și nu se mai pot întoarce doar pentru că așa vreau eu. Dar ce-i mai drăguț în toată treaba asta este că o să-mi facă un cadou pe care nu îl merit absolut deloc, dar pe care mi-l doresc de mult, mult timp. Vă iubesc, mami și tati. Și sunt nerăbdătoare să vă văd, mi-e dor de voi. A, și mersi pentru bani. Pup.

Cât despre blog, blogging și altele... știu, m-am culcat pe o ureche și da, îmi pare rău. Dar eu, spre deosebire de alții, scriu, nu dau copy + paste. Adică scriu eu cu lăbuțele mele, ce-mi trece prin creierașul meu blond. Și poate nu am mii de vizite unice pe zi, dar ăsta este doar un amănunt de care prea puțin îmi pasă. V-am pupat și pe voi și, dacă am mai greșit pe ici, pe colo la diacritice, nu mă trageți de urechi. Nu am mai scris de mult și acum folosesc și un alt tip de diacritice, so... :D

Pentru ca nu am net aici

Nu v-am urat nimic de sarbatori, dar voi stiti ca va doresc numai bine, nu? Nu m-am grabit sa trimit niciun mesaj de sarbatori pentru ca nu-mi sta in fire, ba mai mult, mi-am inchis telefonul si am incercat sa ma relaxez cat mai mult, dar cat de mult m-am relaxat numai eu stiu. Despre asta va povestesc la anu', acum nu pot ca nu am timp. Mai greu se gaseste net unde sunt acum, diacritice nu servesc (si sunt sigura ca nu va suparati pe mine), ca nu-s acasa, asa ca nu o sa mai intru curand, dar va pup, pup, pup si ne vedem (scriem) cand ajung in oraselul meu/nostru jegos. Bu'bye tuturor!

A, si sper ca ati primiiit muuuulte cadouri!!!

Să mă duc dracu'? Păi... de acolo vin!

Azi am fost să-mi iau ceva ce voiam de mult. Mi-am luat şi, când am vrut să ies din magazin o ţigancă cam bătrână şi cu dinţi de haur s-a lovit de mine. După, tot ea a început să arunce priviri urâte. I-am zis că se spune "îmi cer scuze" în lumea civilizată, iar ea mi-a zis "Du-te dracu'!". M-am uitat şi eu urât la ea, i-am zis că de acolo vin şi am început să râd diavoleşte. A făcut ochii mari şi a început să spună ceva în limba ei. Bwahaha!

Zâmbitoare şi serviabilă, drăguţă, amabilă. De altfel, foarte irascibilă, impulsivă şi cu un ochi nefuncţional

Mi s-a întâmplat o chestie foarte tâmpită. Am fost să fac ceva cumpărături şi, când am ajuns la casa de marcat mă aştepta zâmbitoare şi aparent serviabilă o casieră care privea cu un ochi într-o parte şi cu celălalt în alta. Nu râd în general de niciun fel de defect pentru că defecte avem toţi, dar unii oameni în loc să le facă mai puţin vizibile le evidenţiază în cel mai idiot mod cu putinţă.
În timp ce mă mai uitam pe la porcăriile alea de la casă (gumă, bombonele, prăjiturele, balsam de buze şi altele) mai puneam pe bandă câte ceva. Şi am văzut o chestie plină de Chupa Chups-uri, frate, care mi-a adus aminte de zilele în care nu îmi lipsea aşa ceva din casă şi am zis să-mi iau şi eu unu', că-mi era poftă. Eh, când să-l scaneze... nu vedea. Pur şi simplu stătea cu capul într-o parte (ştiţi... cum stau găinile sau ceva, care văd în părţi, nu au ochii în faţă; cum te-ai pune cu capul pe o pernă, într-o parte) şi încerca să nimerească căcatul ăla de cod de bare, că începuse să-mi pară rău că l-am luat... pur şi simplu mă aflam într-o situaţie penibilă şi abia mă puteam abţine de la râs. Nu mai spun că, între timp, se făcuse şi coadă.
Whatever, într-un final a reuşit să-mi scaneze şi mie toate produsele şi să-mi spună cât tre' să dau. I-am dat banii şi a stat un minut să-i numere, iar când au început oamenii să se enerveze şi să plece a început să ţipe că "da, dom'le! Că dacă vă dau cu 1 ban mai puţin spuneţi la toţi că chioara aia nu v-a dat restu' cum treb'e!". Era deja jenant, aşa că am luat doar bancnotele, i-am mulţumit şi am plecat... O să ştiu să evit de acum casa aia...

Primii colindători

Superb, tocmai au bătut la uşă primii colindători. Evident, nu am deschis. La voi au venit?

Pentru că urăsc

Sunt un om care urăşte multe lucruri. De la genuri muzicale până la mentalităţi sau fapte, eu urăsc. Urăsc atât de multe încât le pierd şirul. Aşa că, din când în când, o să mai scriu aici despre lucrurile pe care le detest nu pentru că ar interesa pe cineva, ci pentru că vreau şi pot.
În primul rând vreau să vorbesc despre ipocrizie, pentru că oameni care nu sunt ipocriţi, în ziua de azi, au rămas foarte puţini. Aş minţi dacă aş spune că nu sunt ipocrită, sunt şi eu câteodată, până îmi dau două palme şi mă trezesc. Dar ce văd în jur este cu mult deasupra micilor mele scăpări, pe bune, şi câteodată rămân cu impresia că în neregulă sunt eu, nu ceilalţi. N-o să vorbesc despre ipocrizie în general, dar o să vă dau un exemplu.
Dacă îmi spunea cineva acum câteva luni că banii nu aduc fericirea, îl aprobam, îl felicitam pentru modul în care gândeşte şi mă consolam încă 2-3 ani cu acelaşi gând, pentru că, în sărăcia mea, ştiam că nu-mi permit luxul să percep lucrurile altfel.
Acum îmi dau seama că oamenii care spun asta sunt extrem de ipocriţi. De ce? Păi pentru că banii chiar aduc fericirea!
Nu? Băi oameni buni, cu bani se pot cumpăra vieţi (vezi acele multe cazuri cu copii care aşteaptă luni de zile pentru un amărât de transplant sau te miri ce operaţie banală, dar care costă zeci de mii de euro!), cine v-a minţit pe voi că nu pot cumpăra fericirea? Hai s-o luăm altfel, să zicem că azi vin şi-ţi aduc o sacoşă de bani la uşă, nu mărunţiş, ci numai bancnote de 500 euro, vreţi să spui că mi-i i-ai da înapoi, spunându-mi "Nu, mulţumesc, banii ăştia n-o să mă facă mai fericit, pentru mine banii nu contează, banii sunt ochiul dracului, fugi cu ei de aici că eu nu vreau banii ăştia şi nu am nevoie de ei ca să fiu fericit!"? Vă spun eu, nimeni n-ar face aşa ceva. În cazul în care nu ar crăpa inima în tine de bucurie că ai atâţia bani sau în cazul în care nu ai lua-o razna, te-ai pişa pe tine de fericire, ai plânge şi te-ai bucura până nu ai mai putea. Se aplică şi în cazul celor care spun "ia uite, bă, ce fură ăia!", când ştiu în adâncul sufletului lor că, dacă ar avea ocazia, la fel de mult ar fura şi ei.

Aşa că hai să nu ne mai căcăm pe noi şi să nu mai fim ipocriţi până la refuz! Mersi.

Reîncarnare

Monica mă întreabă în ce m-aş reîncarna dacă aş putea s-o fac. Şi deci, să-i răspund.
1. Într-un fluture.
Mi-e frică de ei, dar asta nu înseamnă că nu mi se par fascinanţi. :)

2. Într-o pisică.
Aş fi frumoasă, aş toarce, aş dormi la căldură şi aş trăi nouă vieţi în răsfăţ, ca o prinţesă.

 3. Într-un câine.
Aş fi un prieten bun, pentru că aşa văd eu câinele.








4. Într-un cal.
Pentru că sunt graţioşi şi puternici, dar, mai ales, frumoşi.










5. Într-o pasăre.
Pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu liberă ca o pasăre şi să pot zbura.










Leapşa o poate lua cine vrea, v-am spus de la cine este. Dacă vreţi lăsaţi link să văd şi eu, şi, dacă e, poate văd şi alţii (pun aici la sfârşitul postării link-urile).
P.S: Scuze că a durat atât, dar cred că s-a futut netu' şi nu s-a postat, că eu credeam că am postat-o de mult. Scuze din nou. 

Romanian profanity

Răsfoind blogurile pe care le citesc zilnic sau aproape zilnic, am dat peste o postare a Simonei Tache. Eu m-am distrat foarte tare citind asta: http://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_profanity, vă invit şi pe voi s-o faceţi.
"Lăbar and labagiu refer to a male person practicing masturbation."
"The word puță is a euphemism for pulă."
"A womanizer or skirt-chaser is known as a fustangiu (from fustă, skirt), or pizdar, a word formed in a similar fashion to poponar."
Şi nu ascult eu Lil Wayne, dar melodia asta îmi place (că tot comentau unele persoane despre gusturile mele muzicale):

Eşti soţie şi mamă, deci...

... nu trebuie să mai fii frumoasă sau îngrijită, trebuie să munceşti până îţi sar capacele şi, încă ceva, eşti singura care trebuie să facă compromisuri. Câţi dintre voi nu au întâlnit astfel de cazuri?
Dacă printr-o întâmplare destul de nefericită te-ai căsătorit şi te-ai ales cu un libidinos mega gelos pe viaţă (sau până când deschizi ochii şi fugi dracu' în lume) şi cu un puradel pe deasupra, trebuie să ştii câteva lucruri foarte importante pentru a avea o căsnicie (şi familie) fericită:
1. Nu te mai îngrijeşti. Când ieşi singură din casă (în cele mai multe cazuri până la magazin sau până la RDS să plăteşti factura la net că nu mai are barosanu' acces la porn) nu te machiezi, că se uită toţi bărbaţii de pe Terra plus ăia de pe Marte la tine. Iar asta îl face pe el gelos pentru că ştie că eşti curvă (deşi poate nu eşti chiar aşa de) şi fugi cu primul gelat care are mai mult de 10 lei în portofel. Situaţia se schimbă radical când ieşi cu el afară. Atunci poţi să te îmbraci ca ultima târfă sau piţipoancă, pentru că e EL cu tine.
2. Nu mai ai voie să te îmbraci frumos, să ai un aspect aproximativ plăcut şi îngrijit şi trebuie să renunţi la toate hainele care te avantajează cât de cât. De preferat este să ieşi afară cu bluza pe care a vomitat bebe şi, de ce nu, şi cu pantalonii ăia pe care a făcut pipi mai devreme. Doar nu se uită nimeni la tine, nu?
3. Uită-te la manechin. Ai vrea bluza aia tare mult, aşa-i? Eh, nu ţi-o permiţi pentru că tre' să iei Pampers şi lapte praf copilului. În orice caz, uită de tine pentru următorii 15-16 ani, că nu mai ai drepturi la nimic până atunci. Se aplică şi atunci când ai poftă de o prăjitură pe care nu ai mai mâncat-o de mult. E prea scumpă, de banii ăia poţi lua câteva Chupa Chups-uri "la copil". Cariile alea nu se fac singure!
4. Taci. Atunci când n-ai dreptate, dar mai ales când ai. Că soţului nu-i place să fie contrazis şi când mai ai şi dreptate, s-ar putea să-ţi ^&*% şi un pumn în mufă. Păi ce facem aici?
5. Uită. Uită de palma pe care ai primit-o, a fost din dragoste. Uită şi de umilinţa îndurată atunci când te-ai întâlnit cu prietenii ăia din liceu şi el te lua la mişto în faţa lor, au fost doar glume! Şi de faptul că nu mai ai niciodată timp pentru tine. Bunăstarea celor din jur este primordială şi, oricum, ei au fost întotdeauna mai importanţi decât tine pe orice plan. Ce sens ar avea să faci acum un caz din asta?

Vă sună cunoscut? Mie da.

Mor

Nu mai pot de râs... :))

Ce am învăţat

Două dintre blogger-iţele care îmi plac mie foarte mult şi pe care le citesc cu multă plăcere, Miss S. şi Iri, mi-au pasat o leapşă care se numeşte "Ce am învăţat". Eu trebuie să spun 10 lucruri pe care le-am învăţat în toată viaţa mea. Şi, deci, am învăţat...

... că, aşa cum intră în viaţa ta, oamenii şi ies. Asta m-a învăţat o persoană foarte importantă pentru mine, mult mai în vârstă şi cu siguranţă mai înţeleaptă decât o să fiu eu vreodată. Că sunt oameni care trebuie să plece, oameni care vor să plece şi oameni care aleg să rămână şi că nu trebuie să fiu niciodată tristă atunci când cineva trebuie (sau alege) să plece din viaţa mea. Că pot merge mai departe indiferent de cât de bruscă şi dureroasă ar fi despărţirea de acele persoane şi că în final contează dacă am învăţat sau nu ceva în timpul petrecut în compania lor.

... că în viaţă nu trebuie să te bazezi decât pe tine. Aşa cred eu, că singura persoană pe care te poţi baza 24/24 eşti tu, pentru că, ghici ce, poţi să fugi, dar niciodată nu te poţi ascunde de tine.

... că toată lumea te va dezamăgi într-o zi. Cât de tare, depinde numai de tine şi de aşteptările pe care le ai. De obicei este bine să nu ai niciun fel de aşteptare ca să nu poţi fi dezamăgit. Zic.

... că nu trebuie să ai încredere în oricine. Că trebuie să ştii cui să acorzi încredere, după cât timp şi, în unele cazuri, dacă este sau nu o decizie înţeleaptă să dai o a doua şansă unei persoane care te-a trădat cândva.

... că, dacă dai cuiva, oricui, ocazia să te calce în picioare, o va face. Că nu trebuie să-ţi arăţi slăbiciunile în faţa nimănui, deoarece, cândva, cineva va profita de ele. Clar. 

... să nu fiu laşă, să îmi asum riscuri, să ştiu să pierd şi să trăiesc clipa. O singură viaţă am, nu? 

... să plâng zâmbind, să suport durerea fără să o afişez şi să ascund lacrimi şi, în general, emoţii. Şi mă pricep la asta mai bine decât aş fi crezut şi chiar mai bine decât aş fi vrut. E ciudat să arăţi tot timpul de parcă nu ai simţi, dar, credeţi-mă, este mult mai bine decât să te exteriorizezi oriunde şi oricând.

... să nu-mi fie frică de nimeni şi nimic. Nu e nimic prea puternic sau prea rău încât să fie nevoie să-mi fie frică, iar, dacă este, trebuie să îmi înfrâng teama, aşa mi-a spus cineva.

... să lovesc când sunt lovită, să nu mă las călcată în picioare şi să calc în picioare când e cazul. Aşa mi-a spus o persoană puternică. Spre deosebire de mama, care m-a învăţat să fac exact opusul. Dar este un moment în viaţa fiecăruia în care parcă o voce din cap îţi spune că ai întors deja de prea multe ori din bunătate obrazul, nu?

... să provoc suferinţă atunci când trebuie şi să consolez la momentul potrivit. Am învăţat să fiu stâlp de sprijin, prietenă adevărată şi om, iar atunci când situaţia a cerut-o, să fiu javră.


Nu sunt singurele lucruri pe care le-am învăţat în viaţă, dar astea mi-au venit acum în minte.


Îmi cer scuze pentru că am fost atât de lentă, fetelor, data viitoare nu voi mai amâna scrisul de pe o zi pe alta. V-am spus de la cine este leapşa, dacă vreţi o luaţi, dar spuneţi şi de la cine şi, dacă vreţi, după ce o faceţi lăsaţi aicişa la comentarii un link să citesc şi eu.

Băi, hai să vă explic eu ce e cu statusurile

Ştiu că s-a tot discutat despre asta, e şi normal să se facă atâta vâlvă, dar adevărul este că s-a discutat în necunoştinţă de cauză în cele mai multe dintre cazuri. Multe persoane s-au trezit cu statusuri de tot căcatul (da, şi eu), care mai de care mai idioate şi au trăit cu impresia că este un virus.
Nu, dragilor, nu este un virus, este vreun dezaxat de la voi de prin listă care se crede hacker sau ceva şi are chef de glume de om retardat.

Tot ce trebuie să faceţi este să setaţi de la Messenger > Preferinţe> Lista de persoane ignorate şi să setaţi prima opţiune, cea cu "Ignoră pe oricine nu este în lista mea de Yahoo! Contacte". Înainte să vi se schimbe statusurile primiţi un avertisment de la messenger şi apare o căsuţă în care o persoană necunoscută încearcă să vă trimită un document (mă gândesc că nu e nimeni aşa de tâmpit încât să accepte aşa că nu am simţit nevoia să subliniez faptul că nu trebuie să daţi accept) . Eh, când nu mai vi se pot trimite mesaje din partea persoanelor pe care nu le aveţi în listă, e clar că nici nu vi se mai poate schimba statusul. Aşa că încetaţi cu isteriile, că nu a murit nimeni din aşa ceva (pentru persoanele de la mine din listă care au început să tot dea mass-uri şi să pună la statusuri că e un virus care circulă pe net şi bla bla bla).

P.S: Treaba asta poate fi făcută şi de cel mai prost om de pe planetă, este un site în care introduci id-ul şi status-ul, bagi acolo codul captcha şi, în cazul în care persoana căreia vrei să-i schimbi statusul este vulnerabilă (adică nu are setată opţiunea ca mai jos), i se schimbă statusul. Mare brânză!

Dacă vrei să vezi imaginea la dimensiunea iniţială dă click pe ea.

Despre oameni extraordinari

Până acum nu am scris despre foarte multe lucruri frumoase, nici despre oameni minunaţi. Dar am primit de la Andrada acum câteva seri un link care m-a impresionat foarte tare şi m-am gândit că ar fi drăguţ să scriu şi aici, pentru că poate mai există şi persoane care nu se hrănesc numai din lucruri urâte şi ştiri pătate de sânge.

Mai sus o puteţi admira pe Aimee Mullins, o tânără frumoasă şi ambiţioasă care s-a născut în Allentown, Pennsylvania şi, în ciuda faptului că ambele picioare i-au fost amputate în urma deciziei părinţilor ei (s-a născut fără peronee şi altfel ar fi fost nevoie să-şi petreacă întreaga viaţă într-un cărucior cu rotile), aceasta a reuşit să devină sportivă olimpică, actriţă şi... fotomodel.

Multora ne este greu să depăşim o perioadă grea din viaţă, ea şi-a depăşit handicapul.
Şi mi se pare că este un lucru deosebit, fenomenal, fantastic, formidabil şi cum mai vreţi voi. Da, este un exemplu de persoană pe care o respect, o admir şi o iubesc.

Mai multe despre Aimee puteţi citi în articolul acesta iar imaginea tot de acolo am luat-o. Nu-i aşa că este o femeie superbă?

Fetiţa Madonnei,

La fel de frumoasă ca şi mama ei. Scuze, dar nu m-am putut abţine. Aşa ceva? OK, nu zic că ar trebui să-ţi pensezi şi epilezi copilul de la vârste fragede, dar când începe să devină aşa ceva, e momentul să faci ceva, la naiba. Nu e ca şi când ar locui într-un sat uitat de lume, nu e ca şi când n-ar vedea-o nimeni, nu e ca şi când ar arăta normal pentru vârsta ei. Sprâncenele ei devin o monosprânceană iar mustaţa aia... Gosh!

Manele rock...

... sau cel puţin titlu' ăsta le-a plăcut lor.
Ştiam de mult chestia asta, dar de-abia acum două-trei săptămâni mi-am adus aminte de ea şi acum mi-am adus aminte să o pun aicişa să audă şi urechile voastre chestia: http://www.myspace.com/inimasalbatica
Şi aici e un articol în care puteţi citi mai multe despre asta. Tare sau ce?

Eşti civilizat? Ce prost retardat eşti! Prostule!

Eu nu mă aştept să găsesc oameni civilizaţi în Românica. Nu, mi-am luat de mult gândul că există astfel de persoane printre noi şi am încercat să mă împac cu ideea. Nu m-am născut într-o ţară civilizată, nici măcar nu vreau să mă mint că ar fi altfel, dar ştiu că dacă vrei să faci o schimbare trebuie să începi cu tine.

Scriam mai demult pe blog că am văzut un bărbat în preajma liceului meu care aduna rahatul căţelului. Mi se pare un gest foarte frumos şi firesc, dar mai mult decât astea două mi se pare un gest civilizat. Atunci când îţi iei un animal trebuie să fii conştient că, în acelaşi timp, îţi asumi şi alte câteva chestii. Asta dacă ţi le asumi, bineînţeles. Şi cum mi se pare normal să speli şi să faci curat unui animal care îşi face nevoile în casă, la fel de normal mi se pare să strângi după câinele tău care se cacă în mijlocul trotuarului, acolo pe unde şi eu, şi tu călcăm. Cred că oricine este de acord cu mine că într-o ţară civilizată nu este o ruşine să strângi după câine. Nu spune nimeni să iei mizeria cu mâna, că nu e nimeni atât de imbecil să-ţi ceară asta. Nu-ţi vine nimeni cu vreo pretenţie absurdă, ci doar cu o mică rugăminte de bun simţ: nu lăsa căcatul acolo unde este.

Trebuie să recunosc că, în faţa atâtor persoane încuiate la minte, mi-e ruşine să fac chestia asta care până la urma urmei nu este deloc ruşinoasă. Nu colecţionez căcaţi, dom'le, strâng de jos, pentru ca tu, când nu eşti
atent, să nu calci în minunăţia asta.

Azi când am ajuns de la liceu am ieşit afară cu pufoşenia. Bucurie mare, ţopăieli, urlete, d-astea. Am ajuns în spatele blocului şi tot stăteam cu ochii pe câine. Când a găsit locul în care dorea domnia lui să posteze încărcătura, s-a apucat de treabă. Eu, cu mâna în buzunar aşteptam răbdătoare cu punguţa deja pusă ca o mănuşă pe mână să termine... ce avea de făcut. Bun, termină, scot mâna, o îndrept spre rahat şi în clipa următoare aud nişte hohote de râs. Mă uit, zic "ce dracu' se aude?" şi văd doi dintre cei mai oribili cocalari cum stăteau ei ca barosanii şi jucau table lângă ghena de gunoi, bând fiecare câte o berică. Aşa, jalnici cum sunt, râgâind a bere şi trăgând băşini pe fese, s-au gândit ei bine şi au găsit situaţia foarte amuzantă. Eu - cea retardată, ei - culţi, aşa, îmbrăcaţi în haine adidas, cu pantofi sport Nike şi cu bere ieftină la nas, ca să ne înţelegem mai bine.

Vedeţi băi de ce nu suport eu ciorile? M-am făcut că nu i-am auzit, mi-am continuat drumul ştiind că ei mai mult şi mai bine n-o să poată face în vieţile lor ratate şi i-am lăsat cu tot Salamu' lor să râgâie puturos a bere. Sper să moară înecaţi cu vomă.



Poza este luată de aici.

Ce sărbătoare preferată am. Am una?

Într-o scurtă pauză pe care am luat-o de la făcut curat, am văzut că am primit (acum ceva timp) un comentariu de la Crisa. Aşa drăguţă cum e ea, m-a tag-uit în postul acesta şi m-a întrebat ce pot spune despre sărbătoarea mea preferată. Iar eu, ca o tipă serioasă ce sunt, am zis să răspund repede cât mai am timp şi chef. Deşi destul de târziu pentru că, de, am atâta treabă că nici nu mai ştiu ce să fac prima dată. Plus că sunt obosită în draci, încontinuu, îmi vine să dorm fără oprire zile întregi...

Ca să răspund sincer la întrebare, nu am o sărbătoare preferată. Motivul? Asociez sărbătorile cu obiceiuri prosteşti, manele şi mâncare în exces. Dacă stau să mă gândesc mai bine, spun, printre dinţi, Crăciunul.
Nu are legătură cu împodobirea bradului sau cadourile sau cu tăierea porcului sau cu zăpada. Nu, nicio legătură.

Nici cu petrecerea timpului cu cei dragi, că dacă ai o familie mai mare, aşa cum am eu, poţi să găseşti la masă şi rude cunoscute, şi necunoscute, şi dragi, şi enervante, şi apropiate, şi îndepărtate.

Nici cu delicatesele, căci noi avem, aşa, un obicei prostesc, să umplem masa până la refuz, să mâncăm până la refuz şi, bineînţeles, să bem în exces. Nu contează că în restul anului nu mâncăm decât o felie de pâine cu unt pe zi, important este ca de Crăciun, Paşte, Revelion (şi alte sărbători, doar nu vă aşteptaţi să le ştiu pe toate) să avem multă mâncare, să ne îndopăm, să arătăm celorlalţi ce porc mare am cumpărat sau crescut noi, câţi bani am băgat în băutură şi alte porcării de genul.

Nici cu distracţia nu are legătură, că-s mai frustrată de felul meu şi cum mai nimeni de la mine din familie nu ascultă şi altceva în afară de manele, nu am cum să ascult ce-mi place (ar fi chiar culmea să ascult... ceva ce ascult eu de obicei) şi, deci, sunt mai arţăgoasă în preajma acestor sărbători că sunt diferită şi nu neapărat, dar să asculţi manele mai mult de două secunde este, pentru mine, tortură curată.

Şi dacă o să ziceţi că există şi alte activităţi care te pot distra, da, aveţi dreptate. Dar nu e valabil pentru mine. De ce? Păi pentru că eu, deoarece am câţi ani am, nu sunt nici mare, să stau şi să port discuţii "inteligente" cu adulţii, nu sunt nici mică, să fie nevoie să aibă cineva grijă de mine. Deci eu ce fac? Da, aţi ghicit, trebuie să am grijă de copilul unuia sau altuia, iar dacă cineva poate numi asta distracţie sau măcar o activitate plăcută eu mă dau cu capul de pereţi.

So... nu am un motiv special pentru care am ales Crăciunul, dar dintre toate celelalte sărbători este cel mai... acceptabil. Că mi se pare stupid să ciocnesc ouă. 

Nu. Nu, nu, nu, nu, nu. Nu.

Da, ştiu că am spus că o să revin, că o să scriu şi că o să fiu mai mult timp prezentă pe aici şi aşa mai departe. Dar nu am timp. Pur şi simplu. Nici nu ştiu când trece ziua că parcă nu am timp de absolut nimic. Casc 24/24 pentru că nici acum nu m-am obişnuit cu programul de dimineaţă (plec de acasă la 7:30 sau mai târziu, orele începând la... da, aţi ghicit, 7:30). Sau 8:30, dar doar luni, singura zi în care pot dormi mai mult, când pot pleca mai târziu, când... bla bla. Problema este că uit mereu că luni intru mai târziu, mă trezesc, mă pregătesc şi plec cu o oră mai devreme. Îmi dau seama pe la jumătatea drumului, după ce mi-am scos deja cheile din ghiozdan (încerc să folosesc banala scuză cu uitatul cheilor acasă) după care încetinesc şi încerc să fac timpul să treacă mai repede (mă joc la telefon, mă mai uit pe un caiet, mai ascult muzică şi parcă tot mă plictisesc teribil).


Îmi aduc aminte că acum o săptămână am ajuns la şcoală la 7:30 (mai devreme ca niciodată, şi eram şi fresh, păcat că nu destul de fresh cât să-mi dau seama că intru mai târziu) şi am rămas perplexă: în clasă linişte totală, uşa clasei închisă cu cheia, la laborator se auzea vocea altei doamne şi zgomotul altei clase (şi clasa mea are un zgomot specific, păi ce pana mea?)... O sun pe Alexandra, telefon închis, pe Andrada, telefon închis (am aflat ultima că şi l-a pierdut, bag de seamă - asta pentru că nu-mi place să folosesc telefonul şi pentru că nu îl folosesc, probabil), pe Ruxi, ocupat, iar celelalte numere de telefon erau în celălalt telefon şi ăla era la mine acasă acasă. Adică acasă. Nu acasă aici. Acasă acolo. Înţelegeţi voi. După care am început să cred că este o conspiraţie împotriva mea şi să  mă întreb dacă nu cumva este 1 aprilie. Şi nu era. Mai caut ce mai caut şi  găsesc număru' lu' Blonda rătăcit pe acolo prin agendă. Vai, îţi mulţumesc, Doamne! O sun:

- Alo, Blo? Ce faci? Unde dracu' sunteţi?

- Ăăă, cred că acasă!

- Cum acasă? De ce?

- Păi azi intrăm la 8:30!!!

O, Doamne, o, Doamne. Fuck! Fuck! $%^%$^%^&%^#$@!@^&@#$%$%^!!! Cum să uit că intru la 8:30? Şi am şi zis "Lunea viitoare sigur n-o să mai uit, nu, nu, nu.". De unde? Probabil că o să uit şi săptămâna viitoare, asta e.
A, şi să nu spună careva că nu mi-am dat interesul, că am deschis vreo 10 ciorne, dar... nu am găsit nimic despre care să scriu şi nu am găsit nici cuvintele. Nimic prea interesant, am o viaţă banală, v-am mai zis. 

Să zicem că-s back

Motivele pentru care nu am mai scris nimic de atât de mult timp nu sunt importante pentru că nu există. Pur şi simplu mi-am permis să iau o pauză mai lungă fără niciun motiv real. Asta nu înseamnă că am uitat să vizitez zilnic blogurile voastre, pentru că pe asta o fac, nu necesită niciun efort considerabil. Că eu intru de plăcere şi să citeşti este al naibii de uşor. Să scrii, însă, e greu, e greu orice dacă în general ai o lene puturoasă în tine.

Şi dacă o să postez zilnic nu aruncaţi cu pietre în mine. În cazul în care o să postez o dată pe lună nu mă trageţi de mânecă să o fac mai des, pentru că eu nu fac nimic dacă sunt silită sau o fac în scârbă. Nu vrea nimeni să citească un text scris în scârbă, cel puţin nu scris de mine. Aşa că ne revedem când mai am eu chef să scriu.

P.S: E clar, blogul nu este pustiu! La prima postare după atâta timp s-a găsit şi un retardat să comenteze ceva la fel de retardat ca mă-sa. Felicitări, frustratu' (sau, de ce nu, frustrata) p**ii mele, ai fost la fel de amuzant/ă ca o furculiţă. Hopa, scuze pentru scăpare.