O fiinţă simplă şi, totuşi, complicată. Un om normal, pe lângă care poţi trece fără să-l observi. O persoană lângă care poţi sta ani de zile, dar despre care să nu ştii nimic, pe care să nu o cunoşti deloc. Cam asta sunt eu.
Mai multe despre mine, deci. Nici nu ştiu ce să zic.
Îmi place să fiu singură. Cel mai bine lucrez noaptea. Pentru mine, o zi perfectă începe cu o cafea fierbinte dimineaţa şi se sfârşeşte cu o ciocolată caldă şi un serial bun.
Îmi plac lucrurile simple. Nu-mi plac cadourile, surprizele, atenţiile. Bleah. Dezordinea din camera mea... mă caracterizează. Este o... dezordine ordonată.
Îmi plac lucrurile nebuneşti şi, în general, lucrurile care, în viziunea părinţilor, sunt tâmpite. Sunt foarte complexă, chiar şi pentru mine. Nu-mi plac persoanele false, ipocrite. Îmi ador puţinii prieteni, deşi prefer să stau mult timp singură, făcând lucrurile care-mi plac cel mai mult.
Mi-ar plăcea să gătesc mai des, da' mama crede că stric mâncarea. Ce ştie ea? Aş călători îmi jurul lumii, dacă aş avea bani. Visez să câştig la loto. Îmi place să visez.
Îmi doresc să fiu incinerată. Am grijă de lucrurile altora mai mult decât am de ale mele. Sunt greu de convins şi, uneori, irefutabilă.
Îmi plac amănuntele. Sunt calmă. Plâng mai des decât aş vrea/ar trebui. Mă rănesc uşor şi mă vindec la fel de repede. Caut să fiu drăguţă unde e cazul şi încerc să fiu indiferentă unde e nevoie.
Pentru mine, a face patul înseamnă a arunca pe unde se poate lucrurile care pot deveni/fi incomode.
Înjur des şi mult şi nu mi-e ruşine s-o spun sau recunosc. Nu pot nega ceva ce face parte din mine. Sper la o lume mai bună, chiar dacă sper degeaba.
Ascult multă muzică, aş asculta 24/24.
Îmi place la nebunie natura. Mi-e dor de... puritate. Aştept să cresc mare, să văd dacă mă pot ţine de cuvânt.
Sunt curioasă, foarte curioasă.
Aş avea timp pentru mult mai multe lucruri, dacă aş încerca să-mi fac măcar în gânduri ordine.
Nu-mi plac petrecerile. Nu pot sta nespălată. Mi-ar plăcea să fiu mai subtilă, dar nu-mi iese. Eu aş schimba lucruri la mine, dar nu m-aş schimba pentru altcineva, indiferent cine este acel cineva. Evit certurile, pentru că nu iese niciodată bine la sfârşit pentru cel cu care mă cert.
Mă supăr cam uşor, dar îmi plac împăcările şi îmbrăţişările calde. Nu-mi plac lucrurile, prieteniile şi persoanele superficiale.
Prefer să mi se spună adevărul. Îmi plac lucrurile originale. Obişnuiesc să judec. Sunt perfecţionistă. Îmi place ploaia. Îmi plac plimbările.
Nu acord încredere decât foarte greu.Râd mult, prea mult. Desigur, dacă râd nu înseamnă că nu sufăr. Oricum, nimeni nu ştie ce este înăuntrul meu.
Nici măcar eu.
23 februarie 2011
12 februarie 2011
Suntem omenoşi, da' nu prea!
Mi-am adus aminte de melodia asta.
Cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, ştie că iubesc animalele enorm de mult şi că aş face orice mi-ar sta în putinţă pentru a le ajuta. Până acum ceva timp, eram absolut sigură că vreau să devin medic veterinar. Mă rog, între timp, mi-am schimbat părerea, dar iubirea mea pentru animale este încă vie.
Nu sunt de acord, însă, cu maidanezii. Bun, unii sunt drăguţi, dau din coadă, dar câtor astfel de animale li se oferă şansa unui cămin şi a unei vieţi decente? Iubitorii de animale cred că, prin că sterilizarea şi plasarea acestora în adăposturi, se rezolvă toate problemele. Vai, dar ce minunat! Câini ţinuţi în condiţii mizere, spaţii restrânse, miros insuportabil... mirobolant, într-adevăr. Pentru îngrijirea acestor câini este nevoie de o sumă foarte mare de bani, sumă pe care nu ne-o permitem la momentul actual, însă nu realizăm asta. Un câine care stă închis într-un loc mic şi insalubru, căruia nu i se acordă atenţie, poate doar o masă pe zi, nu este un câine fericit. Nu ar avea cum să fie. Iar şansele ca acesta să fie adoptat sunt foarte mici, deoarece sunt puţini cei care, din milă şi compasiune, iau un câine acasă, pentru a-i oferi condiţiile necesare. Cei mai mulţi stau cu mâinile în sân şi privesc, dar, când se aduce vorba despre acest subiect, dau foarte mult din gură şi sunt revoltaţi.
Am fost muşcată o singură dată de un maidanez şi asta pentru că am insistat să pun mâna pe el (eram mai mică). Mi se întâmplă să vin şi pe la 9 seara acasă pe un drum lăturalnic, pe unde o haită de vreo 20-30 de câini face legea, dar niciodată nu au lătrat la mine şi, câteodată, mai vin să-i şi mângâi. Deh, poate mai şi simt sufletu' omului. Dar sunt printre puţinele persoane care trec liniştite pe acolo, deoarece acei câini muşcă, latră şi urmăresc oameni. Şi nu se ţin de glume, am văzut cu ochii mei cum i-au rupt sacoşa unei femei care trecea pe lângă ei, fără să le fi făcut ceva. Nu e normal să ne fie frică să mergem pe stradă (vorbesc în general, mie, personal, mi-e mai frică de violatori şi aurolaci), să ne uităm pe jos în permanenţă, să nu călcăm în căcaţi pe care câinii (şi nu numai cei vagabonzi) îi lasă, cu dărnicie, în mijlocul trotuarului şi să trăim cu teama că, în urma bunătăţii şi toleranţei noastre, putem rămâne mutilaţi pe viaţă. Nu sunt cea mai în măsură să deschid acest subiect, dar m-am săturat de toţi greţoşii care se dau mari iubitori de animale când, de fapt, ştiu doar să tragă aere pe fese şi să comenteze.
Nu numai câinii de pe străzi sunt agresivi. Am fost chiar eu martora unui incident în care un câine cu stăpân a sărit pe o fetiţă de numai 10 ani şi a încercat să o muşte (nu mai ţin minte bine dacă a făcut-o sau nu, dar ştiu sigur că acea fetiţă, acum domnişoară, a rămas cu sechele în urma acestei experienţe traumatizante).
Bineînţeles că, aici, este vorba şi despre bun simţ şi civilizaţie, lucruri care nouă ne lipsesc.
Cred în ideea unui nou început. Dacă s-ar eutanasia câinii de pe străzi şi ne-am axa pe siguranţa noastră şi a celor dragi nouă, dacă am face şi altceva decât să vorbim din spatele unui ecran sau unei tastaturi, poate ne-ar fi mai bine. Până atunci, însă...
Să nu se înţeleagă că am mai multă compasiune pentru aurolaci şi/sau boschetari. Nicidecum. Ei sunt oameni, pot merge, vorbi şi munci şi se pot descurca altfel decât animalele. Sau, cel puţin, aşa consider eu. Nu că am fi cu mult înaintea animalelor, că, de cele mai multe ori, ar trebui să luăm lecţii de la ele. Sunt la fel de intrigată şi de situaţia copiilor care cerşesc prin tramvaie, şi de a celor care spală parbrize pentru a-şi câştiga existenţa, şi de a celor care cerşesc ţigări şi bani pe care îi cheltuiesc, ulterior, pe băutură, şi de a celor care cerşesc şi atât, fără să încerce măcar să muncească, în ciuda faptului că sunt oameni normali, apţi de... muncă.
Mai iau o gură de cafea şi mă întorc la activităţile mele plictisitoare... ce-mi mai place să pălăvrăgesc!
P.S: Îmi cer scuze că nu scriu mai des...
Cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, ştie că iubesc animalele enorm de mult şi că aş face orice mi-ar sta în putinţă pentru a le ajuta. Până acum ceva timp, eram absolut sigură că vreau să devin medic veterinar. Mă rog, între timp, mi-am schimbat părerea, dar iubirea mea pentru animale este încă vie.
Nu sunt de acord, însă, cu maidanezii. Bun, unii sunt drăguţi, dau din coadă, dar câtor astfel de animale li se oferă şansa unui cămin şi a unei vieţi decente? Iubitorii de animale cred că, prin că sterilizarea şi plasarea acestora în adăposturi, se rezolvă toate problemele. Vai, dar ce minunat! Câini ţinuţi în condiţii mizere, spaţii restrânse, miros insuportabil... mirobolant, într-adevăr. Pentru îngrijirea acestor câini este nevoie de o sumă foarte mare de bani, sumă pe care nu ne-o permitem la momentul actual, însă nu realizăm asta. Un câine care stă închis într-un loc mic şi insalubru, căruia nu i se acordă atenţie, poate doar o masă pe zi, nu este un câine fericit. Nu ar avea cum să fie. Iar şansele ca acesta să fie adoptat sunt foarte mici, deoarece sunt puţini cei care, din milă şi compasiune, iau un câine acasă, pentru a-i oferi condiţiile necesare. Cei mai mulţi stau cu mâinile în sân şi privesc, dar, când se aduce vorba despre acest subiect, dau foarte mult din gură şi sunt revoltaţi.
Am fost muşcată o singură dată de un maidanez şi asta pentru că am insistat să pun mâna pe el (eram mai mică). Mi se întâmplă să vin şi pe la 9 seara acasă pe un drum lăturalnic, pe unde o haită de vreo 20-30 de câini face legea, dar niciodată nu au lătrat la mine şi, câteodată, mai vin să-i şi mângâi. Deh, poate mai şi simt sufletu' omului. Dar sunt printre puţinele persoane care trec liniştite pe acolo, deoarece acei câini muşcă, latră şi urmăresc oameni. Şi nu se ţin de glume, am văzut cu ochii mei cum i-au rupt sacoşa unei femei care trecea pe lângă ei, fără să le fi făcut ceva. Nu e normal să ne fie frică să mergem pe stradă (vorbesc în general, mie, personal, mi-e mai frică de violatori şi aurolaci), să ne uităm pe jos în permanenţă, să nu călcăm în căcaţi pe care câinii (şi nu numai cei vagabonzi) îi lasă, cu dărnicie, în mijlocul trotuarului şi să trăim cu teama că, în urma bunătăţii şi toleranţei noastre, putem rămâne mutilaţi pe viaţă. Nu sunt cea mai în măsură să deschid acest subiect, dar m-am săturat de toţi greţoşii care se dau mari iubitori de animale când, de fapt, ştiu doar să tragă aere pe fese şi să comenteze.
Nu numai câinii de pe străzi sunt agresivi. Am fost chiar eu martora unui incident în care un câine cu stăpân a sărit pe o fetiţă de numai 10 ani şi a încercat să o muşte (nu mai ţin minte bine dacă a făcut-o sau nu, dar ştiu sigur că acea fetiţă, acum domnişoară, a rămas cu sechele în urma acestei experienţe traumatizante).
Bineînţeles că, aici, este vorba şi despre bun simţ şi civilizaţie, lucruri care nouă ne lipsesc.
Cred în ideea unui nou început. Dacă s-ar eutanasia câinii de pe străzi şi ne-am axa pe siguranţa noastră şi a celor dragi nouă, dacă am face şi altceva decât să vorbim din spatele unui ecran sau unei tastaturi, poate ne-ar fi mai bine. Până atunci, însă...
Să nu se înţeleagă că am mai multă compasiune pentru aurolaci şi/sau boschetari. Nicidecum. Ei sunt oameni, pot merge, vorbi şi munci şi se pot descurca altfel decât animalele. Sau, cel puţin, aşa consider eu. Nu că am fi cu mult înaintea animalelor, că, de cele mai multe ori, ar trebui să luăm lecţii de la ele. Sunt la fel de intrigată şi de situaţia copiilor care cerşesc prin tramvaie, şi de a celor care spală parbrize pentru a-şi câştiga existenţa, şi de a celor care cerşesc ţigări şi bani pe care îi cheltuiesc, ulterior, pe băutură, şi de a celor care cerşesc şi atât, fără să încerce măcar să muncească, în ciuda faptului că sunt oameni normali, apţi de... muncă.
Mai iau o gură de cafea şi mă întorc la activităţile mele plictisitoare... ce-mi mai place să pălăvrăgesc!
P.S: Îmi cer scuze că nu scriu mai des...
07 februarie 2011
Nothing compares to a quiet evening alone...
And she wiiiil be loooved, and she wiiiil be loooooved.
Azi am ieşit afară. Da, mi-am asumat riscul.
S-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate... Mă uitam la Dâmboviţa şi aşteptam să treacă un tip de pe pod ca să pot face o poză (cred că s-a prins şi el de asta şi de-aia nu mai pleca)... Trec doi beţivi pe lângă mine şi Simona.
Unu' începe să îi zică Simonei:
- (despre mine) Ai grijă de ea, te rog eu frumos... ai grijă să nu cadă!!!
Simona: - Da, da...
Beţivul (către mine): Ai grijă, pe bune (ducându-şi mâna la inimă), ai grijă să nu cazi.
Eu: Sunt ok, sunt ok. Pe bune, chiar sunt ok.
Beţivul: Ai grijă...
Eu: Sunt ok...
Trece strada şi se uită la mine. Îi zâmbesc, apoi încep să râd. De ce ies astfel de specimene pe stradă? Dacă-l călca maşina? De ce îmi poartă de grijă?
Să mai spun despre bătrânul care am crezut că face infarct în maşină, când îl trimitea pe altul în locul din care a ieşit? Dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna foarte mult cu cetăţeanul franţuzit, având în vedere că avea acelaşi tupeu şi scuipa aceleaşi înjurături. Numai că ăsta zbiera... în maşină. Spre un alt beţiv care i-a aruncat ţigara pe haină, probabil, din greşeală şi din grabă.
Am fost, după mulţi ani, în Cişmigiu. Nu ştiu de ce am avut alte aşteptări, nu ştiu de ce m-am gândit că ţăranii (de oraş) vor ocoli parcul ăsta, nu ştiu de ce mi-am făcut speranţe... Poate nu am fost în cea mai bună zi. La nici cinci minute după ce am intrat, aud minunata voce a... a... "No, no, no, no, no, no fire, no fire / I, I wanna feel the music higher / And touch the sky". Jenant. Am crezut că e o glumă proastă, dar se auzea dinspre patinoar. Sper că nu se află admiratori de-ai domnişoarei printre cititorii mei. Sper să nu mai am o astfel de surpriză neplăcută, pentru că, dacă vreau să-mi violez urechile, pot s-o fac şi singură, acasă. Sper să-mi mai întâlnesc căţeluşul când mai trec prin Tineretului. Sper să ştiu ceva la testul de la mate de mâine.
P.S: Mâine cred că sparg un cap şi nu este vorba despre al meu.
Azi am ieşit afară. Da, mi-am asumat riscul.
S-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate... Mă uitam la Dâmboviţa şi aşteptam să treacă un tip de pe pod ca să pot face o poză (cred că s-a prins şi el de asta şi de-aia nu mai pleca)... Trec doi beţivi pe lângă mine şi Simona.
Unu' începe să îi zică Simonei:
- (despre mine) Ai grijă de ea, te rog eu frumos... ai grijă să nu cadă!!!
Simona: - Da, da...
Beţivul (către mine): Ai grijă, pe bune (ducându-şi mâna la inimă), ai grijă să nu cazi.
Eu: Sunt ok, sunt ok. Pe bune, chiar sunt ok.
Beţivul: Ai grijă...
Eu: Sunt ok...
Trece strada şi se uită la mine. Îi zâmbesc, apoi încep să râd. De ce ies astfel de specimene pe stradă? Dacă-l călca maşina? De ce îmi poartă de grijă?
Să mai spun despre bătrânul care am crezut că face infarct în maşină, când îl trimitea pe altul în locul din care a ieşit? Dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna foarte mult cu cetăţeanul franţuzit, având în vedere că avea acelaşi tupeu şi scuipa aceleaşi înjurături. Numai că ăsta zbiera... în maşină. Spre un alt beţiv care i-a aruncat ţigara pe haină, probabil, din greşeală şi din grabă.
Am fost, după mulţi ani, în Cişmigiu. Nu ştiu de ce am avut alte aşteptări, nu ştiu de ce m-am gândit că ţăranii (de oraş) vor ocoli parcul ăsta, nu ştiu de ce mi-am făcut speranţe... Poate nu am fost în cea mai bună zi. La nici cinci minute după ce am intrat, aud minunata voce a... a... "No, no, no, no, no, no fire, no fire / I, I wanna feel the music higher / And touch the sky". Jenant. Am crezut că e o glumă proastă, dar se auzea dinspre patinoar. Sper că nu se află admiratori de-ai domnişoarei printre cititorii mei. Sper să nu mai am o astfel de surpriză neplăcută, pentru că, dacă vreau să-mi violez urechile, pot s-o fac şi singură, acasă. Sper să-mi mai întâlnesc căţeluşul când mai trec prin Tineretului. Sper să ştiu ceva la testul de la mate de mâine.
P.S: Mâine cred că sparg un cap şi nu este vorba despre al meu.
02 februarie 2011
Fuck what i said, it don't mean shit now...
Ascultă asta, asta şi asta. În ce ordine vrei.
Stau cu o cană mare de cafea fierbinte, tare şi foarte dulce în faţă. Iau câte o înghiţitură mică, o savurez şi mă gândesc...
De azi, sunt altă persoană. Azi, am strâns la piept, pentru ultima dată, lucrurile pe care le păstram de atâta timp şi la care ţineam enorm. Apoi le-am dat drumul în gunoi, fără regrete. "Am crescut", mi-am zis. "Nu mai am nevoie de ele, nu mai sunt copil." Şi chiar aşa este.
Controbăind prin lucrurile vechi, am găsit o poză cu el, copilul. Pe faţa lui, puteai vedea un zâmbet larg, pur şi nevinovat. Puteai citi fericire şi libertate, bunătate şi gingăşie. Nu a mai rămas nimic din el. S-a dus. Am lipit poza pe uşa dulapului şi i-am promis că nu o să uit care erau idealurile lui. I-am promis că o să lupt pentru el, pentru tot ce a însemnat, pentru visele lui. Pentru tot ce contează cu adevărat. Până nu o să mai am forţe. Şi, când n-o să mai am, o să ştiu că am făcut tot posibilul. Nu a greşit cu nimic, a fost un copil bun şi cuminte. Doar că era timpul ca unul dintre noi să rămână în urmă.
Gata cu toate tâmpeniile şi absurdităţile. Gata cu tot. Fără copilării. Fără prostii. Fără compromisuri. Fără promisiuni nerespectate. Fără zâmbete aruncate în toate părţile. Lumea nu are nevoie de zâmbetul meu de om tâmp. Fără prietenii superficiale. Fără superficialitate, în general. Fără minciuni. Fără scuze. Nu trăim din ele. Fără lacrimi. Nu merită. Fără bunătate, că sunt luată drept proastă. Fără slăbiciuni şi temeri. Muşc din ele, dacă e nevoie. Fără prea multă implicare, fără să pun suflet. Fără suferinţă în tăcere. Fără înghiţit în sec. Fără tăcere. Fără abţinere. Fără lucruri ascunse. Fără falsitate.
Cu lacrimi în ochi, deschid jurnalul. Aveam 12 ani. Câtă puritate, cât de puţină ipocrizie... Ce dorinţe nevinovate şi... cu câtă intensitate trăiam viaţa... Îl închid, nu mai are rost. N-o să pot da timpul înapoi şi n-o să pot repara greşelile făcute. Îmi reproşez deja prea multe şi nu este cazul. Îi dau drumul în coş.
Ascult muzică şi merg prin cameră în paşi de dans. Cine mă vede? Nimeni. Fac curăţenie generală. Nu a mai fost aşa de multă ordine de câteva luni bune. Mă uit la creaturi. Se joacă. Presupun că le este foarte bine. Ele nu trebuie să treacă prin atâtea greutăţi.
Vorbesc cu piticania la telefon. Este bolnăvioară şi parcă mi s-a făcut dor. Nu are rost să fiu rea cu ea, nu vreau să crească aşa cum am crescut eu. Poate va fi mai bună decât mine, m-ar bucura. Poate o să-i fac o vizită. Poate îmi transmite şi mie câte puţin din ce are ea mai bun: puritate, tinereţe, voioşie... viaţă.
Ce străină-mi pare pagina asta. Mă simt de parcă n-aş mai fi scris de luni bune. Am avut nevoie de o pauză, dar asta nu înseamnă că nu trec pe aici din 10 în 10 minute.
Apropo, mi-am făcut şi eu, după vreo 2 ani de absenţă, cont pe Conquiztador... Ce am găsit?
http://i.imgur.com/imGUP.jpg
http://i.imgur.com/7ZJeN.jpg
http://i.imgur.com/mXunz.jpg
Stau cu o cană mare de cafea fierbinte, tare şi foarte dulce în faţă. Iau câte o înghiţitură mică, o savurez şi mă gândesc...
De azi, sunt altă persoană. Azi, am strâns la piept, pentru ultima dată, lucrurile pe care le păstram de atâta timp şi la care ţineam enorm. Apoi le-am dat drumul în gunoi, fără regrete. "Am crescut", mi-am zis. "Nu mai am nevoie de ele, nu mai sunt copil." Şi chiar aşa este.
Controbăind prin lucrurile vechi, am găsit o poză cu el, copilul. Pe faţa lui, puteai vedea un zâmbet larg, pur şi nevinovat. Puteai citi fericire şi libertate, bunătate şi gingăşie. Nu a mai rămas nimic din el. S-a dus. Am lipit poza pe uşa dulapului şi i-am promis că nu o să uit care erau idealurile lui. I-am promis că o să lupt pentru el, pentru tot ce a însemnat, pentru visele lui. Pentru tot ce contează cu adevărat. Până nu o să mai am forţe. Şi, când n-o să mai am, o să ştiu că am făcut tot posibilul. Nu a greşit cu nimic, a fost un copil bun şi cuminte. Doar că era timpul ca unul dintre noi să rămână în urmă.
Gata cu toate tâmpeniile şi absurdităţile. Gata cu tot. Fără copilării. Fără prostii. Fără compromisuri. Fără promisiuni nerespectate. Fără zâmbete aruncate în toate părţile. Lumea nu are nevoie de zâmbetul meu de om tâmp. Fără prietenii superficiale. Fără superficialitate, în general. Fără minciuni. Fără scuze. Nu trăim din ele. Fără lacrimi. Nu merită. Fără bunătate, că sunt luată drept proastă. Fără slăbiciuni şi temeri. Muşc din ele, dacă e nevoie. Fără prea multă implicare, fără să pun suflet. Fără suferinţă în tăcere. Fără înghiţit în sec. Fără tăcere. Fără abţinere. Fără lucruri ascunse. Fără falsitate.
Cu lacrimi în ochi, deschid jurnalul. Aveam 12 ani. Câtă puritate, cât de puţină ipocrizie... Ce dorinţe nevinovate şi... cu câtă intensitate trăiam viaţa... Îl închid, nu mai are rost. N-o să pot da timpul înapoi şi n-o să pot repara greşelile făcute. Îmi reproşez deja prea multe şi nu este cazul. Îi dau drumul în coş.
Ascult muzică şi merg prin cameră în paşi de dans. Cine mă vede? Nimeni. Fac curăţenie generală. Nu a mai fost aşa de multă ordine de câteva luni bune. Mă uit la creaturi. Se joacă. Presupun că le este foarte bine. Ele nu trebuie să treacă prin atâtea greutăţi.
Vorbesc cu piticania la telefon. Este bolnăvioară şi parcă mi s-a făcut dor. Nu are rost să fiu rea cu ea, nu vreau să crească aşa cum am crescut eu. Poate va fi mai bună decât mine, m-ar bucura. Poate o să-i fac o vizită. Poate îmi transmite şi mie câte puţin din ce are ea mai bun: puritate, tinereţe, voioşie... viaţă.
Ce străină-mi pare pagina asta. Mă simt de parcă n-aş mai fi scris de luni bune. Am avut nevoie de o pauză, dar asta nu înseamnă că nu trec pe aici din 10 în 10 minute.
Apropo, mi-am făcut şi eu, după vreo 2 ani de absenţă, cont pe Conquiztador... Ce am găsit?
http://i.imgur.com/imGUP.jpg
http://i.imgur.com/7ZJeN.jpg
http://i.imgur.com/mXunz.jpg
31 ianuarie 2011
Anunţ: FREE SIGN-UP pe SceneFZ
Din dorinţa de a mări comunitatea, SceneFZ a hotărât ca în perioada 28.01 - 06.02 să deschidă porţile pentru noi useri.
În acelaşi timp, tot pentru a veni în ajutorul userilor, SceneFZ a creat 3 noi categorii:
1. TVEps-Ro (RoSubbed)
2. XviD-Ro (RoSubbed)
3. BR-Ro (BluRay-RoSubbed)
Dacă aţi devenit deja curioşi puteţi să vă creaţi un cont aici:
www.scenefz.net
În acelaşi timp, tot pentru a veni în ajutorul userilor, SceneFZ a creat 3 noi categorii:
1. TVEps-Ro (RoSubbed)
2. XviD-Ro (RoSubbed)
3. BR-Ro (BluRay-RoSubbed)
Dacă aţi devenit deja curioşi puteţi să vă creaţi un cont aici:
www.scenefz.net
Edit: S-au închis porţile... :(
25 ianuarie 2011
Scrisoare pentru părinţi
Am prins ideea. Vreţi să îndepărtaţi de lângă mine până şi fiinţele pe care le iubesc şi pentru care am făcut atâtea sacrificii. Vreţi să îmi luaţi libertatea, tinereţea şi bucuria. Vreţi să ştergeţi de pe faţa mea şi ultima urmă de zâmbet. Vreţi să mă vedeţi singură şi nefericită. Ştiu că-mi vreţi răul, este prea evident. Poate dacă aţi încerca să fiţi mai subtili... O să cedez şi de data asta, pentru că nu mă pot lupta cu amândoi.
Toate lucrurile la care am renunţat s-au dus pe apa sâmbetei. Din cauza voastră am renunţat. Pentru că luaţi din mine şi ultimul strop de putere. E dificil, am doar 16 ani. Credeţi că e uşor? Puneţi-vă în locul meu.
Vă purtaţi ca nişte virgini frustraţi de 12 ani. Sunteţi imaturi şi tâmpi. Nu mă iubiţi. Nici nu v-am cerut-o. V-am cerut puţină libertate, respect şi intimitate. Mi-aţi zis de atâtea ori că mai bine m-aţi fi avortat. Uitaţi-vă în jurul vostru, dragilor. Spuneţi-mi şi mie câţi dintre copiii vecinilor au participat vreodată la o olimpiadă. Ia uitaţi-vă pe caietele lor, stiu să scrie? Sunt analfabeţi. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Hai s-o dăm pe aia dreaptă: aveţi câte 40 şi nici măcar o cerere nu ştiţi să scrieţi. Câte clase aveţi? Ştiţi să scrieţi o frază corect? Aşa, după dictare.
Aveţi atâtea aşteptări de la mine, încât daţi altora impresia că mi-aţi pus luna la picioare, dar ştiţi şi voi că nu e aşa.
Am ajuns să fiu o stafie în casa voastră. Vin, intru în camera asta nesuferită şi de-abia ies de câteva ori înainte să plec de la şcoală. Nu cheltuiţi averi pe mine, ştiţi şi voi câţi bani de buzunar primesc. V-am greşit cu ceva? Cred că da. M-am născut, probabil, dintr-o altă greşeală a voastră. Şi, cel mai naşpa: încă trăiesc. Sunt un coşmar? Nu, zău? Dacă nu ascult infectele de manele şi nu mă uit la OTV, credeţi că-s o scursură a societăţii?
Deştepţilor care vă daţi voi deştepţi, ştiu că vă doare în pulă (aia pe care o împărţiţi amândoi) că sufăr şi că plâng ca proasta ore întregi pe covor. Sunt absolut sigură că toate chestiile astea, pe viitor, tot pe mine mă vor afecta. Dar stau şi îndur cu gândul că, într-o zi, o să scap din lanţurile voastre şi o să-mi trăiesc şi eu viaţa. Sau poate o să am norocul să dea o maşină peste mine.
Am avut prea multe aşteptări, ştiu. Pentru un singur lucru vă mulţumesc. Nu v-aţi certat niciodată. Sunteţi uniţi, pentru că vă potriviţi perfect. Perfizi, profitori, mincinoşi. Aveţi amândoi caractere infecte. Nu, ştiţi ce? Mă bucur pentru toate avorturile pe care le-ai făcut tu, mamă. Nimeni nu merită tratamentele voastre. Nimeni! Îmi provocaţi repulsie. Voiaţi să mă faceţi să vă urăsc? Aţi reuşit deja.
Să nu vă închipuiţi că eu o să fiu o javră, că nu moştenesc nimic de la voi. O să vă arăt ce înseamnă să fii om cu cineva, dacă am ocazia să trăiesc; o să vă simţiţi mai rău decât dacă v-aş lăsa să muriţi de foame.
Nu ridicaţi de cur în sus, că n-aţi făcur niciun sacrificiu pentru mine. Dacă s-ar putea, existenţa voastră s-ar rezuma la un pachet de ţigări, două căni de cafea şi o pâine. Foarte frumos şi romantic, da' mai sunt şi eu în peisaj. Nu am un loc de muncă, nu am de unde să produc un ban de pâine. De ce nu m-aţi abandonat? Sigur sunt a voastră? Hai să facem un test ADN. Eu vă reneg oricum.
Îmi pasă de voi, că nu sunt jigodie. Nu am să dau cu piciorul în voi când o să fiţi bătrâni şi nici n-o să vă duc la azil. Să fiu sinceră, pentru oameni ca voi nu dau doi bani. Dar sunteţi o excepţie, că m-aţi ţinut în casa voastră şi mi-aţi dat să mănânc atâţia ani. Să nu credeţi că v-apreciez în vreun fel. Nicidecum. Persoane respectabile sunt acelea care au făcut ceva în viaţă, care au fost oameni, care au ştiut când şi ce să ofere şi care au ştiut unde să se oprească. Ăia, pe care voi îi consideraţi fraieri, sunt persoane cu adevărat importante.
Poate este o consecinţă a faptului că m-aţi conceput sau poate este doar rezultatul ataşării mele de voi, dar... să ştiţi că pe mine chiar m-ar durea dacă vi s-ar întâmpla ceva, proştilor. Îmi pare rău că scuipaţi numai înjurături şi că mă luaţi la şuturi, ştiţi şi voi acum de ce. O să vă amintiţi, cândva, tot ce mi-aţi făcut. Şi-o să vă pară mai rău decât îmi pare mie acum.
M-aţi îmbătrânit înainte de timp. Pentru ce? Un singur lucru vă mai cer: dacă o să mor înaintea voastră, incineraţi-mă.
P.S: Dacă tot faceţi o treabă, măcar băgaţi cuţitul în mine. E mai rapid, pe bune.
Copilul vostru, despre care nu ştiţi că are un blog şi că-şi spune Pumpkin Pie...
Sunt o bufniţă. Aşa, şi?
Când m-am apucat să scriu drăcovenia asta, era aproape trei dimineaţa. Sau noaptea. Nu am ce face. Dacă mă pun în pat, o să am iar coşmaruri. Am pus vreo şase sute de melodii în playlist, aproape toate de pe la lume adunate. Melodii tâmpite, cu versuri tâmpite. Unele. Altele, geniale. De la oameni speciali, desigur. Am dat, din întâmplare, pe facebook. Nu ştiu cum am ajuns acolo.
Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"
Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.
Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?
Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.
La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.
Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.
Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"
Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.
Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?
Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.
La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.
Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.
22 ianuarie 2011
Prietenie
Stăteam şi mă gândeam câţi prieteni am eu. Nu am stat mult să mă gândesc. De ce? Pentru că în jur am o grămadă persoane care se consideră prieteni, când ele îmi sunt doar cunoştinţe (sau nici atât). Un "Bună!" dau şi unei persoane pe care o detest. Cel mai tâmpit lucru este să afli ultimul că-l cunoşti pe x. Şi să afli că-ţi este, pe deasupra, şi prieten. Când voi n-aţi schimbat nici două vorbe.
E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.
Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.
Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.
E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.
Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.
Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.
19 ianuarie 2011
Asta nu-s eu...
Nu, nu ştiu ce-i cu mine. Nu ştiu cum m-am urcat în tramvai fără bilet, nu ştiu cum am putut... Mi-a expirat abonamentu', nu-mi găsesc carnetu' şi, prin urmare, nu pot să îl reîncarc, că nu dau 50 lei. Cred că înnebunesc.
Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.
Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...
Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.
Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.
Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...
Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.
16 ianuarie 2011
Nu am murit
Nu, nu am murit, nu vă bucuraţi, nu vă întristaţi. Sunt bine şi am probleme cu Em, PC-ul meu (l-am botezat din greşeală). Cum sunt bâtă, m-am uitat la el până pe la ora 6 seara şi puteam doar să sper că o să-şi revină. Apoi a umblat tata în el. Nu ştiu ce i-a făcut, da' a început să meargă. Nu mult, dar măcar mergea, cât timp nu intram în Chrome şi nici pe messenger. Nu ştiu ce i-a apucat pe ai mei, probabil m-au văzut posomorâtă... am stat toată ziua. Am încercat să mănânc, dar nu aveam poftă de mâncare fără Em a mea. Poate părea ciudat, dar până nu m-am rugat, nu am putut reinstala windows-ul.
E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.
Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.
Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.
E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.
Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.
Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.
11 ianuarie 2011
Mai contează?
Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.
În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.
Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?
Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.
Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...
Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.
09 ianuarie 2011
Nu are un titlu... este o simplă postare...
Îmi pare rău pentru ce văd în jurul meu. Îmi pare rău că vecinii mei au probleme în familie şi că nu se înţeleg. Îmi pare rău că există bărbaţi care-şi bat nevestele şi mi-e chiar milă dacă se întâmplă invers. Îmi pare rău că nu fac parte dintr-o familie bogată care să-mi ofere chiar tot ce vreau şi pot cumpăra cu bani. Îmi pare rău că fostele mele prietene au devenit piţipoance sau, după caz, curve. Îmi pare rău că oamenii care au plecat de jos îşi ţin capul atât de sus încât nu le mai ajungi cu prăjina de căcat la nas. Îmi pare rău că există oameni bolnavi, a căror viaţă atârnă de o sumă de bani mult prea umflată de doctori. Îmi pare rău că poţi muri cu dreptatea în braţe. Îmi pare rău că există politieni incompetenţi. Îmi pare rău că există copii care nu au citit niciodată o carte. Îmi pare rău pentru persoanele care consideră că viaţa se rezumă la sex, alcool şi droguri. Îmi pare rău că am atât de puţini prieteni şi atâtea cunoştinţe. Îmi pare rău pentru că poate nu o să ajung să fac ce mi-am dorit întotdeauna. Îmi pare rău că, pentru un trai decent, voi pleca din Ro. Îmi pare rău că există agramaţi şi analfabeţi care ştiu să folosească internetul şi care au aceleaşi drepturi ca şi mine. Îmi pare rău că nu am încă maşină. Îmi pare rău că stau cu părinţii deşi ştiu că s-ar putea ca într-o zi să-mi pară rău că mi-a părut rău. Îmi pare rău că nu-mi iubesc părinţii aşa cum ar trebui s-o fac şi că nu le acord respectul cuvenit. Îmi pare rău că există părinţi care-şi bruschează copiii chiar şi pentru o simplă prostioară. Îmi pare rău că am plâns înainte să învăţ să zâmbesc. Îmi pare rău pentru că de multe ori afişez un zâmbet fals doar pentru bună impresie. Îmi pare rău că râd cam rar. Îmi pare rău că sunt persoane care mă detestă fără ca măcar să mă fi cunoscut. Îmi pare rău că sunt aşa nesuferită şi că manifest intoleranţă pentru ţigani, manelari, cocalari şi unguri. Îmi pare rău că există manele şi muzică făcută pentru profit, comercială. Îmi pare rău că obişnuiesc, la rândul meu, să judec. Îmi pare rău că am câteva prejudecăţi. Îmi pare rău că nu am întâlnit persoanele excepţionale din viaţa mea mai repede. Îmi pare rău că pun preţ şi pe sentimentele altora când ştiu sigură că, în ziua de azi, trebuie să-ţi pese numai de tine şi de nimeni altcineva. Îmi pare rău că Ea nu mai este aici, lângă mine. Îmi pare rău că n-o pot strânge în braţe la ora la care am chef. Îmi pare rău că m-am răstit la Duda şi că interpretez greşit multe lucruri. Şi nu îmi pare rău numai pentru astea.
Dar...
Îmi pare bine pentru că descopăr persoane minunate zilnic. Îmi pare bine că există acele persoane care-mi sunt alături zi de zi. Îmi pare bine că sunt înconjurată de răutate şi trufie pentru că îmi dau seama că sunt superioară altora chiar şi prin simplul meu fel de a fi. Îmi pare bine că nu sunt genul de persoană care se lasă la fund când simte că nu mai poate da din mâini. Îmi pare bine pentru toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi pare bine că nu regret nimic. Îmi pare bine că mă cunosc şi ştiu ce pot. Îmi pare bine că sunt aşa cum sunt. Îmi pare bine că Ea are de pe acum şansa la o viaţă nemaipomenită. Îmi pare bine că am două sufleţele pe care le pot pupa şi alinta când vreau pentru că sunt cu mine chiar şi când sting lumina şi plâng sub plapumă. Îmi pare bine că nu am ajuns o frustrată şi că nu am căzut pradă niciunui viciu. Îmi pare bine că reuşesc să fac ceea ce îmi place şi că sunt liberă să fac ce vreau. Îmi pare bine că pot trece peste situaţiile grele cu zâmbetul pe buze. Îmi pare bine că pot fi tare-n coaie deşi nu le am. Îmi pare bine că deschid gura când vreau şi nu-mi impune nimeni s-o închid. Îmi pare bine că-s eu în orice conjunctură şi că nu mi-e ruşine cu mine. Îmi pare bine că pot face oamenii să plângă sau să zâmbească după bunul plac. Îmi pare bine că sunt pesimistă, dar că atunci când sunt optimistă iese întotdeauna bine. Îmi pare bine că visele de aseară nu s-au adeverit. Îmi pare bine că pot vedea frumuseţe şi într-o gogoaşă. Îmi pare bine că există persoane care mă pot face să râd. Îmi pare bine că am internet. Îmi pare bine că sunt sigură pe mine. Îmi pare bine că pot trăi cu gândul că o să mor. Îmi pare bine că ştiu că pot înfrunta moartea; la urma urmei, cine se crede? Îmi pare bine că pot fi o fiinţă raţională şi că pot pune cap la cap lucruri. Îmi pare bine că ascult muzică bună. Îmi pare bine că ştiu să scriu şi să citesc. Îmi pare bine că Duda încă mai trece pe aici.
Cam atât. Şi culmea. Nu regret nimic.
Dar...
Îmi pare bine pentru că descopăr persoane minunate zilnic. Îmi pare bine că există acele persoane care-mi sunt alături zi de zi. Îmi pare bine că sunt înconjurată de răutate şi trufie pentru că îmi dau seama că sunt superioară altora chiar şi prin simplul meu fel de a fi. Îmi pare bine că nu sunt genul de persoană care se lasă la fund când simte că nu mai poate da din mâini. Îmi pare bine pentru toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi pare bine că nu regret nimic. Îmi pare bine că mă cunosc şi ştiu ce pot. Îmi pare bine că sunt aşa cum sunt. Îmi pare bine că Ea are de pe acum şansa la o viaţă nemaipomenită. Îmi pare bine că am două sufleţele pe care le pot pupa şi alinta când vreau pentru că sunt cu mine chiar şi când sting lumina şi plâng sub plapumă. Îmi pare bine că nu am ajuns o frustrată şi că nu am căzut pradă niciunui viciu. Îmi pare bine că reuşesc să fac ceea ce îmi place şi că sunt liberă să fac ce vreau. Îmi pare bine că pot trece peste situaţiile grele cu zâmbetul pe buze. Îmi pare bine că pot fi tare-n coaie deşi nu le am. Îmi pare bine că deschid gura când vreau şi nu-mi impune nimeni s-o închid. Îmi pare bine că-s eu în orice conjunctură şi că nu mi-e ruşine cu mine. Îmi pare bine că pot face oamenii să plângă sau să zâmbească după bunul plac. Îmi pare bine că sunt pesimistă, dar că atunci când sunt optimistă iese întotdeauna bine. Îmi pare bine că visele de aseară nu s-au adeverit. Îmi pare bine că pot vedea frumuseţe şi într-o gogoaşă. Îmi pare bine că există persoane care mă pot face să râd. Îmi pare bine că am internet. Îmi pare bine că sunt sigură pe mine. Îmi pare bine că pot trăi cu gândul că o să mor. Îmi pare bine că ştiu că pot înfrunta moartea; la urma urmei, cine se crede? Îmi pare bine că pot fi o fiinţă raţională şi că pot pune cap la cap lucruri. Îmi pare bine că ascult muzică bună. Îmi pare bine că ştiu să scriu şi să citesc. Îmi pare bine că Duda încă mai trece pe aici.
Cam atât. Şi culmea. Nu regret nimic.
Despre gaură
"I. Merg pe stradă. Pe trotuar e o gaură adâncă. Cad înăuntru. Sunt pierdută... Sunt neajutorată. Nu e vina mea. Durează o veşnicie să găsesc o cale de scăpare.
II. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Mă prefac că n-o văd. Cad din nou înăuntru. Nu-mi vine să cred că mă găsesc în acelaşi loc. Dar, nu e vina mea. Şi tot îmi ia mult timp până ies afară.
III. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Văd că e acolo. Şi totuşi, cad în ea. E un obicei. Ochii mei sunt deschişi. Este vina mea. Reuşesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeaşi stradă. Pe troutuar e o gaură mare. O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă."
II. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Mă prefac că n-o văd. Cad din nou înăuntru. Nu-mi vine să cred că mă găsesc în acelaşi loc. Dar, nu e vina mea. Şi tot îmi ia mult timp până ies afară.
III. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Văd că e acolo. Şi totuşi, cad în ea. E un obicei. Ochii mei sunt deschişi. Este vina mea. Reuşesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeaşi stradă. Pe troutuar e o gaură mare. O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă."
05 ianuarie 2011
Nu pun titlu pentru că n-am chef
Sunt aşa de nervoasă c-aş putea să tai în carne vie şi să nu simt nimic. Aş putea să muşc din mine şi să nu simt nimic. Aş putea să mă dau cu capul de pereţi şi să nu simt nimic.
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.
Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion.Shit.
Azi a fost o zide căcat naaaaşpa. Şi tot azi, am realizat că toţi sunt şmecheri pe internet dar în viaţa reală sunt nişte căcaţi. Nu mai dezvolt subiectul pentru că nu se simte cine ar trebui şi prin urmare nu are rost.
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.
În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.
Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion.
Azi a fost o zi
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.
În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!
29 decembrie 2010
Mă întristează tristeţea lor...
Observ că unii intră pe aici din ce în ce mai des şi se interesează de viaţa mea mai mult decât s-au interesat de a lor în ultimele luni. Nu înţeleg de ce, dar presupun că îmi poartă de grijă, lucru care mă bucură enorm pentru că întotdeauna mi-am dorit nişte căţeluşi numai ai mei (niciodată nu am putut păstra căţeluşii în apartament). Aş dori, totuşi, să nu vă mai interesaţi de: viaţa mea sexuală, viciile mele, animalele mele, părinţii mei, viaţa mea privată (doar dacă nu suntem prieteni şi poate nu ştiu eu) şi nici să nu mai intraţi pe aici dacă nu vă face plăcere. Sau poate vă place aşa de mult încât doriţi să mă impresionaţi în vreun fel. Nu o faceţi. Nici măcar dacă sunteţi fumaţi. Pe bune, dacă o arzi aiurea pe bloguri de fete şi laşi comentarii vorbind despre păsărică şi despre cât de şmecher eşti tu (eşti fumat, alea, alea!), eşti un trist notoriu. Nu vă daţi Johnny Bravo pentru că vă faceţi de căcat. Serios.
Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.
A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde. Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!
Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!
Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.
Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).
Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!
Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))
Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.
A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde. Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!
Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!
Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.
Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).
Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!
Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))
23 decembrie 2010
Despre...
... ce comment-uri am primit. Cred că trebuie să lămurim câte ceva. Postez întâi comment-urile, să știm toți despre ce este vorba. Prima părere:
"Cum vi s-a parut ?" - JALNIC !!! Iar faza cu "Incerci cumva sa furi?", e cea mai tare. Ce plm sa furi ? :)))
Păi e minunat. Adică, nu că mi-ar păsa de părerea ta, dar văd că încerci din răsputeri să ieși în evidență și nu prea-ți iese, așa că mă gândesc că dacă te bag în seamă, poate mai scapi de frustrările zilnice și de migrenele pe care ți le provoacă cititul blogului meu. Băiete, nu te obligă nimeni să intri aici; o faci voluntar și benevol. Și, să-ți intre bine-n cap, cât timp nu îmi aduci niște critici constructive, părerile tale sunt nule pentru mine. Este/sunt primul/primele comment/uri pe care ți-l(e) aprob, așa că data viitoare, nu te mai sinchisi pentru că vor ajunge șterse și nu este bine să-ți pierzi minute prețioase din viață stând pe jalnicul meu blog. Pa!
P.S: Se poate fura și știu că mulți frustrați o fac. Măcar să nu fure cu voia mea. :)
Aplauze! Din picioare v as ruga! Dude!!! Esti dezamagita de viata, ai cea mai plictisitoare viata, cuprinsa de o ranchiuna perpetua. Lume meschina in jurul tau. So now the big question: Ai facut ceva s o schimbi? Sau e prea bine in zona de confort? E prea bine, nu i asa? :) Kids... Esti tu inca un copil. E normal sa nu i tolerezi inca. Love ( oftez ) its such a great feeling... Cand iubesti viata si intamplarile zilnice se schimba. Devin mai luminoase. Noi ne schimbam. Mi e dor sa iubesc... Babye my dear child :p
Dudă, nu-s dezamăgită de viață, sunt dezamăgită de persoanele din jurul meu. E o diferență. Ranchiună? Nu, scumpo/scumpule! Nu port ură nimănui; este o pierdere de timp. Da, unele persoane îmi repugnă, unele sunt insuportabile, dar nu le urăsc. Am învățat să iubesc tot ce mă-nconjoară... Nu am făcut nimic să-mi schimb viața. Îmi place la nebunie așa cum este: plictisitoare. Așa e, e prea bine și ador confortul. Ai ceva împotrivă? Hmmm, dragă anonimule, care te ascunzi tu după anonimat în tot internetul ăsta, cât e el de mare, mă cunoști cumva personal? Și chiar dacă, știi ceva despre viața mea? Am fost copil până pe la 6 ani jumătate. Apoi viața mea a luat o altă turnură. Nu te interesează, sau dacă da, ar fi bine să te interesezi întâi de tine. Tolerez copiii, atât timp cât nu-mi invadează teritoriul și nu-mi strică lucrurile. Țin, pur și simplu, prea mult la lucrurile mele pentru a lăsa copiii să le strice. Love? Care-i legătura dintre dragoste și blogul meu? Că pun dragoste în tot ce scriu? Poate. Vorbim despre dragoste, mai încolo. :) Până atunci, poate-mi mai schimb percepțiile despre viață; înainte de asta, nimeni nu-mi poate judeca deciziile. Oamenii se schimbă, nimic mai adevărat. Mai ales atunci când dau de bani. But... who cares? Este viața mea.
Și... mesaj pentru toți ceilalți:
Nu am făcut blogul pentru critici sau ridicări în slăvi, deși, ce-i drept, mă bucur când cineva-mi apreciază activitatea/postările. Dacă intrați aici, o faceți pentru că vreți și vă place ce vedeți. În caz contrar, X-ul din colțul de sus al paginii (dreapta) vă poate scoate de pe grețos și puteți, astfel, să vă trăiți viața liniștiți, fără griji. Nu-mi place și nici nu am timp să șterg astfel de commenturi care nu-mi aduc nici mie, nici vouă cinste, așa că, dacă nu vă exprimați opinia respectuos și nu aduceți argumente, o faceți degeaba. Get a life.
"Cum vi s-a parut ?" - JALNIC !!! Iar faza cu "Incerci cumva sa furi?", e cea mai tare. Ce plm sa furi ? :)))
Păi e minunat. Adică, nu că mi-ar păsa de părerea ta, dar văd că încerci din răsputeri să ieși în evidență și nu prea-ți iese, așa că mă gândesc că dacă te bag în seamă, poate mai scapi de frustrările zilnice și de migrenele pe care ți le provoacă cititul blogului meu. Băiete, nu te obligă nimeni să intri aici; o faci voluntar și benevol. Și, să-ți intre bine-n cap, cât timp nu îmi aduci niște critici constructive, părerile tale sunt nule pentru mine. Este/sunt primul/primele comment/uri pe care ți-l(e) aprob, așa că data viitoare, nu te mai sinchisi pentru că vor ajunge șterse și nu este bine să-ți pierzi minute prețioase din viață stând pe jalnicul meu blog. Pa!
P.S: Se poate fura și știu că mulți frustrați o fac. Măcar să nu fure cu voia mea. :)
Aplauze! Din picioare v as ruga! Dude!!! Esti dezamagita de viata, ai cea mai plictisitoare viata, cuprinsa de o ranchiuna perpetua. Lume meschina in jurul tau. So now the big question: Ai facut ceva s o schimbi? Sau e prea bine in zona de confort? E prea bine, nu i asa? :) Kids... Esti tu inca un copil. E normal sa nu i tolerezi inca. Love ( oftez ) its such a great feeling... Cand iubesti viata si intamplarile zilnice se schimba. Devin mai luminoase. Noi ne schimbam. Mi e dor sa iubesc... Babye my dear child :p
Dudă, nu-s dezamăgită de viață, sunt dezamăgită de persoanele din jurul meu. E o diferență. Ranchiună? Nu, scumpo/scumpule! Nu port ură nimănui; este o pierdere de timp. Da, unele persoane îmi repugnă, unele sunt insuportabile, dar nu le urăsc. Am învățat să iubesc tot ce mă-nconjoară... Nu am făcut nimic să-mi schimb viața. Îmi place la nebunie așa cum este: plictisitoare. Așa e, e prea bine și ador confortul. Ai ceva împotrivă? Hmmm, dragă anonimule, care te ascunzi tu după anonimat în tot internetul ăsta, cât e el de mare, mă cunoști cumva personal? Și chiar dacă, știi ceva despre viața mea? Am fost copil până pe la 6 ani jumătate. Apoi viața mea a luat o altă turnură. Nu te interesează, sau dacă da, ar fi bine să te interesezi întâi de tine. Tolerez copiii, atât timp cât nu-mi invadează teritoriul și nu-mi strică lucrurile. Țin, pur și simplu, prea mult la lucrurile mele pentru a lăsa copiii să le strice. Love? Care-i legătura dintre dragoste și blogul meu? Că pun dragoste în tot ce scriu? Poate. Vorbim despre dragoste, mai încolo. :) Până atunci, poate-mi mai schimb percepțiile despre viață; înainte de asta, nimeni nu-mi poate judeca deciziile. Oamenii se schimbă, nimic mai adevărat. Mai ales atunci când dau de bani. But... who cares? Este viața mea.
Și... mesaj pentru toți ceilalți:
Nu am făcut blogul pentru critici sau ridicări în slăvi, deși, ce-i drept, mă bucur când cineva-mi apreciază activitatea/postările. Dacă intrați aici, o faceți pentru că vreți și vă place ce vedeți. În caz contrar, X-ul din colțul de sus al paginii (dreapta) vă poate scoate de pe grețos și puteți, astfel, să vă trăiți viața liniștiți, fără griji. Nu-mi place și nici nu am timp să șterg astfel de commenturi care nu-mi aduc nici mie, nici vouă cinste, așa că, dacă nu vă exprimați opinia respectuos și nu aduceți argumente, o faceți degeaba. Get a life.
Sperietura vieţii mele
Cred că nu m-am mai speriat aşa niciodată. Ieri calculatorul făcea fiţe, se restarta. M-am gândit că este de la praf aşa că m-am înarmat c-o şurubelniţă şi cu o pensulă şi am început operaţiunea. Prostia mare a fost că am lăsat uşa de la cameră deschisă şi m-a văzut tata.
Cum este "priceput" la toate, a adus aspiratorul şi dracii au luat-o pe unitate. A desfăcut fiecare şurubel, fiecare părticică, a şters cum a ştiut el... după ce a terminat, a pus la loc plăcuţa laterală şi mi-a zis să-i dau drumul. I-am dat... probleme! Nu mai găsea nu-ştiu-ce drivere... am încercat de aseară şi până acum jumătate de oră să reinstalez Windows-ul (pe care, apropo, nu-l mai găsea - de fapt, dispăruseră şi partiţiile) până l-a luat tata înapoi la puricat şi i-a băgat la loc o chestie...
Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau nu... mă rog, ca de obicei a fost vina mea... Când am văzut că se deschide şi intră-n Windows mi-a apărut zâmbetul pe faţă, din nou, după nu-ştiu-câte ore de plâns.
Acum mi-am pus The Pierces - Three Wishes şi stau în faţa monitorului. Cât de minunat este să poţi din nou să tastezi... Bucuraţi-vă de pc-urile voastre cât mai puteţi.
P.S: S. face cel mai bun ceai evă!
Cum este "priceput" la toate, a adus aspiratorul şi dracii au luat-o pe unitate. A desfăcut fiecare şurubel, fiecare părticică, a şters cum a ştiut el... după ce a terminat, a pus la loc plăcuţa laterală şi mi-a zis să-i dau drumul. I-am dat... probleme! Nu mai găsea nu-ştiu-ce drivere... am încercat de aseară şi până acum jumătate de oră să reinstalez Windows-ul (pe care, apropo, nu-l mai găsea - de fapt, dispăruseră şi partiţiile) până l-a luat tata înapoi la puricat şi i-a băgat la loc o chestie...
Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau nu... mă rog, ca de obicei a fost vina mea... Când am văzut că se deschide şi intră-n Windows mi-a apărut zâmbetul pe faţă, din nou, după nu-ştiu-câte ore de plâns.
Acum mi-am pus The Pierces - Three Wishes şi stau în faţa monitorului. Cât de minunat este să poţi din nou să tastezi... Bucuraţi-vă de pc-urile voastre cât mai puteţi.
P.S: S. face cel mai bun ceai evă!
21 decembrie 2010
Sunt ciudată şi nebună...
... şi nu am negat-o niciodată.
Adesea mi se întâmplă să trăiesc mai intens unele momente şi ieri a fost una din zilele în care am fost impulsivă. M-am trezit la ora 4 dimineaţa la auzirea soneriei mătuşii mele, una enervantă, de altfel, am pus înapoi capul pe perna moale şi am adormit încă 15 minute, până la ora la care chiar trebuia să mă ridic din pat.
M-am trezit, am fost la baie, m-am spălat cu apă rece pe faţă, mi-am luat somnoroasă cheile şi telefonul, mi-am îndesat neputincioasă picioarele în nişte şlapi care mi-au ieşit în faţă, deşi aveam o pereche de ciorapi groşi, astfel că mi-a rămas cam jumătate de picior în afară - m-am udat; mi-am luat repede şi geaca pe mine, am ieşit, am închis uşa în urma mea şi am coborât, fără tragere de inimă, pe scări.
Eram aproape sigură că la ora 4 şi ceva nu trece nicio maşină şi m-am trezit că alerg pe trecerea de pietoni ca o nebună. Ajunsă în faţa porţii verzi descopăr că este închisă şi caut, stângace, cheia. Până la urmă, intru în curte, încercând să mă feresc de dementa de Tara, care s-ar juca şi la ora 4; eu, nu. Urc, ajung în casă... pitica se bucură la vederea mea. Mă-sa pleacă fără să zică nimic pentru că, în caz contrar, micuţa nu s-ar mai opri din plâns. Râdem, ne uităm la TV la desene animate (habar n-aveam că la ora aia se mai difuzează desene) şi într-un final adormim amândouă cu ochii la Mickey Mouse. Dormim.
După o noapte în care am primit constant telefoane ("ce face fata?", "plânge?", "a plâns?", "e cuminte, te ascultă?" - au fost întrebări la care am răspuns la fiecare 30 de minute) m-am trezit... ameţită, merg la baie, mă uit la faţa mea... mă spăl iarăşi pe faţă, dau drumul la calculator, scot nişte lapte, îl încălzesc la microunde, pun nişte cereale peste şi aştept să se trezească în speranţa că o să pape şi ea ceva.
Merg iar la baie să caut mopul şi o aud plângând ("Doamne, sper să nu fi căzut din pat, ce mă fac, ce mă fac?"). Ajung... o văd, stând în funduleţ şi cu două lacrimi micuţe prelingându-se pe obrăjorii ei îmbujoraţi. Încep să vorbesc cu ea, o iau în braţe şi mergem la calculator unde luăm şi bolul de cereale, poate o păcălesc. Nu vrea să mănânce, dar doarme pe mine ca o maimuţică aşa că îi in capul cu o mână şi cu cealaltă încerc să scriu pe mess.
Ajung mama şi tata. Intră în casă, pitica se trezeşte şi începe să fie mai vioaie. Mănâncă nişte plăcintă (♥) cu mere, sare pe masă, se joacă, apoi ne îmbrăcăm toţi patru şi trecem strada. Ajunşi în casă, îmi dau drumul la celălalt calculator, încep să cotrobăi prin site-urile pe care le urmăresc şi... vine şi pici la mine pe picior, după care începe să se ciupească pe mână... era linişte deplină, doar ai mei se mai auzeau în bucătărie. Aud uşa de la intrare. A venit cineva. Mă uit. Adina. Îşi trânteşte lucrurile în pat şi zice "Ce-i dezordinea asta aici?" (având în vedere că a plecat ca o nesimţită la nu-ştiu-ce oră şi nici patul nu şi-l făcuse - l-am făcut eu). Nu-i răspund. Îmi văd de treabă. Se mai învârte câteva secunde prin cameră şi zice "Dacă-mi face ceva la lucruri, îţi rup păru' din cap".
Vena de la tâmplă mi-a plesnit, pur şi simplu, şi am răbufnit: "Da' ce pula mea ţi-a făcut copilu' ăsta? Ce căcat ai cu el şi de ce, mă rog, aş fi eu vinovată dacă ea strică ceva?". Evident, am ţipat. Nu. Am urlat. Vine mama. Începe şi ea să ţipe, nu ştiu la care din noi că am fugit repede în baie, mi-am cuprins capul cu mâinile şi am ţipat în interiorul meu. Mi-am tras blugii pe mine cu mâinile tremurânde, am ieşit din baie tropăind şi căutându-mi mănuşile şi fularul, timp în care ascultam discuţia din bucătărie. Ea pretindea că nu mi-a făcut nimic şi că de când sunt în "liceul ăsta de drogaţi" vorbesc numai urât. Nu-i adevărat. Mereu am vorbit aşa dar era prea ocupată cu alte "prietene" ca să observe asta. Aaaa, şi-am mai auzit ceva gen "nu ştiţi cum se poartă cu mine". Ooooh! Vai, dar cum mă port! Exact, sunt o tâmpită.
Am plecat la 9 seara aruncându-mi în geantă deodorantul, câteva schimburi de haine şi lenjerii, mi-am îndesat în buzunarele pantalonilor cheile, telefonul, balsamul de buze şi mi-am luat cartea în mână... am plecat şi m-am străduit să ajung cât mai repede ca să petrecem cât mai mult timp împreună. Eu sunt aia care se poartă urât, ce-i drept. Mi-am găsit într-un final fularul şi mănuşile, am dat drumul mp4-ului şi am plecat grăbită, neştiind unde mă duc. Am mers până în staţie, am văzut că nu venea niciun tramvai, am intrat într-un magazin, mi-am luat o pungă de seminţe şi nişte biscuiţi, am plătit şi când am ieşit am văzut că nu mai erau aceleaşi persoane în staţie. O întreb pe o bătrânică "Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce tramvai a trecut?"; ea "Nu ştiu, maică...".
Când văd că vine tramvaiul care nu-mi trebuie, îmi dau seama că a trecut chiar cel... bun. Mă urc oricum şi mă aşez pe un scaun. Fredonez melodiile din playlist... după câteva minute, vreo 10 - 15, ajungem în staţia la care trebuia să cobor iar tramvaiul pe care trebuia să îl iau de fapt mă aştepta cuminţel la semafor, cu uşile parcă numai pentru mine deschise. Am fugit, înjurând în gând moşu' care era în faţa mea şi cobora parcă în slow motion... L-am prins, am ajuns acasă, mi-am făcut un lapte de bebeluşi şi am chemat-o pe S. la mine... Cam asta a fost ziua mea de ieri.
Adesea mi se întâmplă să trăiesc mai intens unele momente şi ieri a fost una din zilele în care am fost impulsivă. M-am trezit la ora 4 dimineaţa la auzirea soneriei mătuşii mele, una enervantă, de altfel, am pus înapoi capul pe perna moale şi am adormit încă 15 minute, până la ora la care chiar trebuia să mă ridic din pat.
M-am trezit, am fost la baie, m-am spălat cu apă rece pe faţă, mi-am luat somnoroasă cheile şi telefonul, mi-am îndesat neputincioasă picioarele în nişte şlapi care mi-au ieşit în faţă, deşi aveam o pereche de ciorapi groşi, astfel că mi-a rămas cam jumătate de picior în afară - m-am udat; mi-am luat repede şi geaca pe mine, am ieşit, am închis uşa în urma mea şi am coborât, fără tragere de inimă, pe scări.
Eram aproape sigură că la ora 4 şi ceva nu trece nicio maşină şi m-am trezit că alerg pe trecerea de pietoni ca o nebună. Ajunsă în faţa porţii verzi descopăr că este închisă şi caut, stângace, cheia. Până la urmă, intru în curte, încercând să mă feresc de dementa de Tara, care s-ar juca şi la ora 4; eu, nu. Urc, ajung în casă... pitica se bucură la vederea mea. Mă-sa pleacă fără să zică nimic pentru că, în caz contrar, micuţa nu s-ar mai opri din plâns. Râdem, ne uităm la TV la desene animate (habar n-aveam că la ora aia se mai difuzează desene) şi într-un final adormim amândouă cu ochii la Mickey Mouse. Dormim.
După o noapte în care am primit constant telefoane ("ce face fata?", "plânge?", "a plâns?", "e cuminte, te ascultă?" - au fost întrebări la care am răspuns la fiecare 30 de minute) m-am trezit... ameţită, merg la baie, mă uit la faţa mea... mă spăl iarăşi pe faţă, dau drumul la calculator, scot nişte lapte, îl încălzesc la microunde, pun nişte cereale peste şi aştept să se trezească în speranţa că o să pape şi ea ceva.
Merg iar la baie să caut mopul şi o aud plângând ("Doamne, sper să nu fi căzut din pat, ce mă fac, ce mă fac?"). Ajung... o văd, stând în funduleţ şi cu două lacrimi micuţe prelingându-se pe obrăjorii ei îmbujoraţi. Încep să vorbesc cu ea, o iau în braţe şi mergem la calculator unde luăm şi bolul de cereale, poate o păcălesc. Nu vrea să mănânce, dar doarme pe mine ca o maimuţică aşa că îi in capul cu o mână şi cu cealaltă încerc să scriu pe mess.
Ajung mama şi tata. Intră în casă, pitica se trezeşte şi începe să fie mai vioaie. Mănâncă nişte plăcintă (♥) cu mere, sare pe masă, se joacă, apoi ne îmbrăcăm toţi patru şi trecem strada. Ajunşi în casă, îmi dau drumul la celălalt calculator, încep să cotrobăi prin site-urile pe care le urmăresc şi... vine şi pici la mine pe picior, după care începe să se ciupească pe mână... era linişte deplină, doar ai mei se mai auzeau în bucătărie. Aud uşa de la intrare. A venit cineva. Mă uit. Adina. Îşi trânteşte lucrurile în pat şi zice "Ce-i dezordinea asta aici?" (având în vedere că a plecat ca o nesimţită la nu-ştiu-ce oră şi nici patul nu şi-l făcuse - l-am făcut eu). Nu-i răspund. Îmi văd de treabă. Se mai învârte câteva secunde prin cameră şi zice "Dacă-mi face ceva la lucruri, îţi rup păru' din cap".
Vena de la tâmplă mi-a plesnit, pur şi simplu, şi am răbufnit: "Da' ce pula mea ţi-a făcut copilu' ăsta? Ce căcat ai cu el şi de ce, mă rog, aş fi eu vinovată dacă ea strică ceva?". Evident, am ţipat. Nu. Am urlat. Vine mama. Începe şi ea să ţipe, nu ştiu la care din noi că am fugit repede în baie, mi-am cuprins capul cu mâinile şi am ţipat în interiorul meu. Mi-am tras blugii pe mine cu mâinile tremurânde, am ieşit din baie tropăind şi căutându-mi mănuşile şi fularul, timp în care ascultam discuţia din bucătărie. Ea pretindea că nu mi-a făcut nimic şi că de când sunt în "liceul ăsta de drogaţi" vorbesc numai urât. Nu-i adevărat. Mereu am vorbit aşa dar era prea ocupată cu alte "prietene" ca să observe asta. Aaaa, şi-am mai auzit ceva gen "nu ştiţi cum se poartă cu mine". Ooooh! Vai, dar cum mă port! Exact, sunt o tâmpită.
Am plecat la 9 seara aruncându-mi în geantă deodorantul, câteva schimburi de haine şi lenjerii, mi-am îndesat în buzunarele pantalonilor cheile, telefonul, balsamul de buze şi mi-am luat cartea în mână... am plecat şi m-am străduit să ajung cât mai repede ca să petrecem cât mai mult timp împreună. Eu sunt aia care se poartă urât, ce-i drept. Mi-am găsit într-un final fularul şi mănuşile, am dat drumul mp4-ului şi am plecat grăbită, neştiind unde mă duc. Am mers până în staţie, am văzut că nu venea niciun tramvai, am intrat într-un magazin, mi-am luat o pungă de seminţe şi nişte biscuiţi, am plătit şi când am ieşit am văzut că nu mai erau aceleaşi persoane în staţie. O întreb pe o bătrânică "Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce tramvai a trecut?"; ea "Nu ştiu, maică...".
Când văd că vine tramvaiul care nu-mi trebuie, îmi dau seama că a trecut chiar cel... bun. Mă urc oricum şi mă aşez pe un scaun. Fredonez melodiile din playlist... după câteva minute, vreo 10 - 15, ajungem în staţia la care trebuia să cobor iar tramvaiul pe care trebuia să îl iau de fapt mă aştepta cuminţel la semafor, cu uşile parcă numai pentru mine deschise. Am fugit, înjurând în gând moşu' care era în faţa mea şi cobora parcă în slow motion... L-am prins, am ajuns acasă, mi-am făcut un lapte de bebeluşi şi am chemat-o pe S. la mine... Cam asta a fost ziua mea de ieri.
17 decembrie 2010
Ce am mai făcut
Nu am mai scris de mult. Am tot amânat, şi-am tot amânat...
Am terminat cu tezele şi, sper eu, şi cu testele pe anul acesta. Mi-e aşa lehamite de tot, de şcoală în special. Sunt răcită şi tuşesc din când în când. Îmi curge câteodată şi nasul. Mă doare tot corpul.
Am vrut să scriu şi nu ştiam cum să încep. Am văzut ceva minunat, ceva extraordinar...
Prima dovadă de civilizaţie. Mergeam încet spre liceu (deşi ar fi trebuit să mă grăbesc deoarece eram în întârziere) când văd, într-o grădină de bloc, un câine rottweiler care-şi făcea treburile şi stăpânul său, un domn îmbrăcat la costum, cu o cască bluetooth în ureche care strângea frumos răhăţeii în punguţe de unică folosinţă! Mi-a crescut inima! Jur! A fost aşa de minunat... mi-a făcut ziua mai frumoasă.
Am terminat de făcut şi bradul de Crăciun. A ieşit sublim... albastru şi argintiu. Menţionez că de câţiva ani buni am brad artificial, prietenos cu natura. Nu înţeleg care-i bucuria şi plăcerea în a avea un mic copăcel în casă, plus că se face o grămadă de mizerie cu frunzele care cad şi apoi... îl arunci în spatele blocului (există şi varianta "geam", devine din ce în ce mai populară, secretul este să-l arunci cu trunchiul în afară) şi cam asta e povestea.
Bradul artificial este strâns frumos, împachetat şi se poate refolosi an de an, asta pe lângă faptul că este mult mai frumos din punct de vedere estetic şi nici nu face mizerie (al meu nu face deloc); şi ca bonus, acesta vine în mai multe culori. Este important pentru natură şi mai ales pentru noi să nu mai tăiem an de an atâtea sute de mii de brazi... din ele, nu se cumpără prea mulţi iar restul este aruncat cine-ştie-unde sau ajung în sobă.
Azi este ziua în care ne dăm şi primim cadouri. O să fie minunat, atmosferă de sărbătoare, bucuria primirii unui lucru de la oricine. O să primesc de la Ruoxa şi sunt sigură că o să fie genial, aşa cum este şi ea...
Nu o să fiu acasă în we, câteva zile fără net, fără blog, fără messenger... Nu-i nimic, o să am mp4-ul şi o să fie bine. :D
Am terminat cu tezele şi, sper eu, şi cu testele pe anul acesta. Mi-e aşa lehamite de tot, de şcoală în special. Sunt răcită şi tuşesc din când în când. Îmi curge câteodată şi nasul. Mă doare tot corpul.
Am vrut să scriu şi nu ştiam cum să încep. Am văzut ceva minunat, ceva extraordinar...
Prima dovadă de civilizaţie. Mergeam încet spre liceu (deşi ar fi trebuit să mă grăbesc deoarece eram în întârziere) când văd, într-o grădină de bloc, un câine rottweiler care-şi făcea treburile şi stăpânul său, un domn îmbrăcat la costum, cu o cască bluetooth în ureche care strângea frumos răhăţeii în punguţe de unică folosinţă! Mi-a crescut inima! Jur! A fost aşa de minunat... mi-a făcut ziua mai frumoasă.
Am terminat de făcut şi bradul de Crăciun. A ieşit sublim... albastru şi argintiu. Menţionez că de câţiva ani buni am brad artificial, prietenos cu natura. Nu înţeleg care-i bucuria şi plăcerea în a avea un mic copăcel în casă, plus că se face o grămadă de mizerie cu frunzele care cad şi apoi... îl arunci în spatele blocului (există şi varianta "geam", devine din ce în ce mai populară, secretul este să-l arunci cu trunchiul în afară) şi cam asta e povestea.
Bradul artificial este strâns frumos, împachetat şi se poate refolosi an de an, asta pe lângă faptul că este mult mai frumos din punct de vedere estetic şi nici nu face mizerie (al meu nu face deloc); şi ca bonus, acesta vine în mai multe culori. Este important pentru natură şi mai ales pentru noi să nu mai tăiem an de an atâtea sute de mii de brazi... din ele, nu se cumpără prea mulţi iar restul este aruncat cine-ştie-unde sau ajung în sobă.
Azi este ziua în care ne dăm şi primim cadouri. O să fie minunat, atmosferă de sărbătoare, bucuria primirii unui lucru de la oricine. O să primesc de la Ruoxa şi sunt sigură că o să fie genial, aşa cum este şi ea...
Nu o să fiu acasă în we, câteva zile fără net, fără blog, fără messenger... Nu-i nimic, o să am mp4-ul şi o să fie bine. :D
10 decembrie 2010
Is this a nightmare?
Mi se întâmplă, în majoritatea cazurilor, să mă pun în pat după ora unu', două noaptea.
Ce-i drept, oboseala nu este mare şi nu se resimte; mă culc numai în speranţa că mâine poate va fi o zi mai bună...
Noaptea este scurta pentru mine... din ce în ce mai scurtă.
De ce? Pentru că mă gândesc "Mâine o să fie o zi plictisitoare, iar o să se întâmple ceva AMAZING, iar n-o să mă creadă lumea când o să-i povestesc cu cine m-am întâlnit în tramvai, cu cine am vorbit, ce mi s-a mai întâmplat, iar o să iau note mici şi iar o să se întâmple să fie aglomeraţie şi să pută unii ca mortăciunile... mi-aş dori să nu mă mai trezesc în Ro!".
Primele raze de soare se ivesc acum pe cerul senin şi parcă nu îndeajuns de odihnit dar totuşi crud şi dulce ca o zi caldă de vară... ele prind amploare cu fiecare minut care trece.
Indiferent de faptul că am draperiile închise la culoare ele pătrud în cameră şi-mi violează ochii cu o brutalitate inimaginabilă. Mă încăpăţânez, mă întorc cu faţa la perete. Degeaba. Creaturile mi-au auzit mişcarea şi acum ciripesc timid dar nu pentru mult timp. Peste cinci minute o să fie corul madrigal la mine în cameră. Cu toate, toate astea, insist să ţin ochii închişi şi să nu mă ridic din pat. La ce bun? Somnul de dimineaţă e aşa dulce şi patul călduros, moale...
La ce oră se întâmplă toate astea? Intervalul 6:00-8:00 sau depinde cum am chef să-mi pun ceasul. Trebuie să ai o voinţă irefutabilă ca să nu te ridici din pat. Şi am.
La ora 8, 8 şi ceva, îmi dau seama că n-ar mai fi mare bai dacă aş mai sta în pat puţin iar telefonul parcă-mi zâmbeşte complice. Adjudecat (mai rămân în pat)! La urma urmei, parcă nu mai ai nicio temă, nu te ascultă la nimic... este timp să le faci pe toate. Şi uite aşa îţi creezi dimineaţa iluzii despre cât de bună ar fi ziua ta dacă ai mai sta 10 minute în pat...
Peste alte 10 minute te gândeşti că eşti aşa de bună că vei reuşi să îţi organizezi timpul astfel încât să ajungi la timp la şcoală, să scrii, să înveţi, să mănânci, să te speli şi să pregăteşti şi ghiozdanul. Este interesant că, îmbătată de mireasma dulce a somnului de dimineaţă, chiar crezi posibile aceste lucruri. Eşti campioana lumii. Apoi încă 10 minute îl visezi pe tipul ăla mişto pe care l-ai văzut în tramvai... And so on. Nechibzuită, te scoli din pat la o oră târzie şi constaţi faptul că nu ai timp de prea multe aşa că tai de pe listă temele şi învăţatul pentru că restul activităţilor este obligatoriu. La şcoală te scuzi la tot felul de profi pentru că nu ai de ales. Ajungi acasă şi faci asta iar şi iar şi iar şi iar...
Un adult ar spune "Ce vrei să faci cu viaţa ta?!". Un adolescent asemeni mie ar spune "Who gives a fuck? Ştiu sentimentu', frate, mi se întâmplă des!". Ah, băga-mi-aş! Iar este două şi eu nu m-am culcat! Again! Fuck!
Ce-i drept, oboseala nu este mare şi nu se resimte; mă culc numai în speranţa că mâine poate va fi o zi mai bună...
Noaptea este scurta pentru mine... din ce în ce mai scurtă.
De ce? Pentru că mă gândesc "Mâine o să fie o zi plictisitoare, iar o să se întâmple ceva AMAZING, iar n-o să mă creadă lumea când o să-i povestesc cu cine m-am întâlnit în tramvai, cu cine am vorbit, ce mi s-a mai întâmplat, iar o să iau note mici şi iar o să se întâmple să fie aglomeraţie şi să pută unii ca mortăciunile... mi-aş dori să nu mă mai trezesc în Ro!".
Primele raze de soare se ivesc acum pe cerul senin şi parcă nu îndeajuns de odihnit dar totuşi crud şi dulce ca o zi caldă de vară... ele prind amploare cu fiecare minut care trece.
Indiferent de faptul că am draperiile închise la culoare ele pătrud în cameră şi-mi violează ochii cu o brutalitate inimaginabilă. Mă încăpăţânez, mă întorc cu faţa la perete. Degeaba. Creaturile mi-au auzit mişcarea şi acum ciripesc timid dar nu pentru mult timp. Peste cinci minute o să fie corul madrigal la mine în cameră. Cu toate, toate astea, insist să ţin ochii închişi şi să nu mă ridic din pat. La ce bun? Somnul de dimineaţă e aşa dulce şi patul călduros, moale...
La ce oră se întâmplă toate astea? Intervalul 6:00-8:00 sau depinde cum am chef să-mi pun ceasul. Trebuie să ai o voinţă irefutabilă ca să nu te ridici din pat. Şi am.
La ora 8, 8 şi ceva, îmi dau seama că n-ar mai fi mare bai dacă aş mai sta în pat puţin iar telefonul parcă-mi zâmbeşte complice. Adjudecat (mai rămân în pat)! La urma urmei, parcă nu mai ai nicio temă, nu te ascultă la nimic... este timp să le faci pe toate. Şi uite aşa îţi creezi dimineaţa iluzii despre cât de bună ar fi ziua ta dacă ai mai sta 10 minute în pat...
Peste alte 10 minute te gândeşti că eşti aşa de bună că vei reuşi să îţi organizezi timpul astfel încât să ajungi la timp la şcoală, să scrii, să înveţi, să mănânci, să te speli şi să pregăteşti şi ghiozdanul. Este interesant că, îmbătată de mireasma dulce a somnului de dimineaţă, chiar crezi posibile aceste lucruri. Eşti campioana lumii. Apoi încă 10 minute îl visezi pe tipul ăla mişto pe care l-ai văzut în tramvai... And so on. Nechibzuită, te scoli din pat la o oră târzie şi constaţi faptul că nu ai timp de prea multe aşa că tai de pe listă temele şi învăţatul pentru că restul activităţilor este obligatoriu. La şcoală te scuzi la tot felul de profi pentru că nu ai de ales. Ajungi acasă şi faci asta iar şi iar şi iar şi iar...
Un adult ar spune "Ce vrei să faci cu viaţa ta?!". Un adolescent asemeni mie ar spune "Who gives a fuck? Ştiu sentimentu', frate, mi se întâmplă des!". Ah, băga-mi-aş! Iar este două şi eu nu m-am culcat! Again! Fuck!
09 decembrie 2010
Maitreyi
Trebuia să citesc Maitreyi pentru azi şi eu nici nu deschisesem cartea. Parcă nu voiam să o citesc, parcă îmi era lene, parcă nu mă tenta deloc coperta roz... mă gândeam că poate mă va salva din nou un rezumat de pe net (deşi nu am mai apelat de anu' trecut la ele).
Şi totuşi, am citit, am citit, am citit, până am fost total cuprinsă în lectura acelei cărţi micuţe. Nu m-am mai putut opri din citit. Era ceva nou, ceva fascinant, ceva mişto, cum nu am mai citit niciodată până acum. Detaliile şi stilul lui Eliade (de a povesti) au fost delicioase. Romanul însuşi este un deliciu.
Rezumatul nu-l voi face pentru că nu ar fi corect să iau plăcerea şi altora. Este mai fain s-o savurezi singur. Recomand cartea. Nu veţi regreta că aţi citit-o, zic. Eu am împrumutat de la bibliotecă şi romanul din perspectiva lui Maitreyi, mă gândesc că va fi senzaţional.
Nu mai am nimic de citit până la sfârşitul lunii aşa că o să încerc să citesc în weekend şi Ghidul nesimţitului şi Dragostea nu moare, ca să-mi mai iau nişte cărţi să citesc până la vacanţă şi apoi să-mi iau lecturi pentru vacanţă. Dacă nu apuc, iau ceva la întâmplare din "bibliotecă" şi citesc, citesc, citesc.
Este interesant cum te poate captiva o lectură, cum te poate face să vrei mai mult cu fiecare pagină, cum devine din ce în ce mai bună pe parcurs ce începi să o înţelegi. Plăcerile astea nu ţi le poate lua nimeni. Nimeni!
Am citit până pe la 5 dimineaţa (am vrut să îi trimit mesaj Andradei să-i spun) şi am lăsat sfârşitul până după ce mă trezesc. A fost mirific!
Şi totuşi, am citit, am citit, am citit, până am fost total cuprinsă în lectura acelei cărţi micuţe. Nu m-am mai putut opri din citit. Era ceva nou, ceva fascinant, ceva mişto, cum nu am mai citit niciodată până acum. Detaliile şi stilul lui Eliade (de a povesti) au fost delicioase. Romanul însuşi este un deliciu.
Rezumatul nu-l voi face pentru că nu ar fi corect să iau plăcerea şi altora. Este mai fain s-o savurezi singur. Recomand cartea. Nu veţi regreta că aţi citit-o, zic. Eu am împrumutat de la bibliotecă şi romanul din perspectiva lui Maitreyi, mă gândesc că va fi senzaţional.
Nu mai am nimic de citit până la sfârşitul lunii aşa că o să încerc să citesc în weekend şi Ghidul nesimţitului şi Dragostea nu moare, ca să-mi mai iau nişte cărţi să citesc până la vacanţă şi apoi să-mi iau lecturi pentru vacanţă. Dacă nu apuc, iau ceva la întâmplare din "bibliotecă" şi citesc, citesc, citesc.
Este interesant cum te poate captiva o lectură, cum te poate face să vrei mai mult cu fiecare pagină, cum devine din ce în ce mai bună pe parcurs ce începi să o înţelegi. Plăcerile astea nu ţi le poate lua nimeni. Nimeni!
Am citit până pe la 5 dimineaţa (am vrut să îi trimit mesaj Andradei să-i spun) şi am lăsat sfârşitul până după ce mă trezesc. A fost mirific!
03 decembrie 2010
Nu ne ascundem după deget
Era o joi. Am simţit de dimineaţă că n-o să-mi meargă bine. Am avut eu, aşa, un "filing".
Primele ore, blah, blah, blah, au trecut repede. Şi vine şi ora pe care de obicei o aştept cu plăcere şi anume ora de muzică. În generală, îmi plăcea la ora de muzică. Era plăcut. Cântam des. Cântam la serbări, la ore... şi cânt des acasă. Foarte des. Cel puţin de două ori pe zi. Numai că la şcoală eram de multe ori prea ruşinoasă şi nu o făceam decât după 5 minute de rugăminţi. Şi cu toate astea, am fost singura aleasă la cor din fosta mea clasă (adică 8b) în clasa a cincea, am mers la cor cinci ani la rând chiar dacă nu mereu nu am făcut lucruri mişto cum făceam cu domnu' Vlădoiu... apropo, am auzit c-a dat colţu', Dumnezeu să-l ierte. De la cine am auzit? De la moldoveanca, fosta profă de geogra. Mă rog, asta pentru cine cunoaşte.
La liceu, nu am cântat. Deloc. Nimic. Nu ştiu de ce. Am doar niste bănuieli. Blah blah blah. Şi m-a mâncat în fund să glumesc cu Blonda... care trebuia să fie selecţionată pentru cor. Şi a fost. Şi... profa m-a obligat şi pe mine să cânt. Ceea ce nu mi se pare normal. Trebuia să primesc notă, dar (!) unii au primit note pe caiet fără ca măcar să fie prezenţi. Iar mie, care am făcut şi ce ne-a cerut atunci în clasă şi-mi făcusem şi tema, mi-a cerut să-i şi cânt.
Păi stai frate, tu poţi să pui note în absenţă şi mie nu poţi să-mi pui? De ce, că am glumit cu o prietenă? Nu o credeam aşa de limitată în gândire şi o spun sincer. Nu am vrut să cânt. Şi nu suport să fiu constrânsă să fac un lucru pe care eu îl fac şi singură, din plăcere. Mi se pare total anormal. Şi am început să plâng. Freaky, freaky, freaky!!!
A încercat să o dea la-ntors, să vorbească cu mine, să mă întrebe ce am păţit... nimic! Nu i-am zis ni-mic! Apoi a zis ceva gen blah blah blah şi a zis că mă ascultă data viitoare. Data viitoare fiind ieri, adică joi, 2 decembrie. Ne-a pus să facem acelaşi gen de exerciţiu în clasă, m-a corectat unde nu era cazul şi i-am sugerat să-şi ia altă pereche de ochelari, s-a uitat pe caiet şi mi-a pus 10.
Apoi s-a purtat frumos şi când i-am dus caietul Andradei şi i-a pus şi ei 10 pentru că m-am dus să întreb ce notă i-a pus. Eu rebusul ăla l-am făcut de căcat. A ieşit naşpa şi nici măcar nu era rebus. Erau doar nişte cuvinte scrise dezordonat unele sub altele şi de la care erau trase nişte săgeţi cu explicaţii. Explicaţii sumare. Şi a tăcut, a înghiţit în sec. Nu m-a făcut să mă simt mai bine după ce m-a făcut să plâng. O să o ţin minte toată viaţa. Sunt puţine persoane care mă fac să plâng. Pentru că eu mă consum extrem de grav pentru chestiile de genul şi îmi pare rău după pentru că îmi dau seama că nu este cazul... şi totuşi, o fac.
Mă rog... dacă nu ai înţeles de ce am plâns, îţi zic: pentru că mi s-a făcut o nedreptate şi nu aveam cum să reacţionez violent în faţa unei profesoare. :)
Aaaapropo, tot ieri a venit un tip mişto la noi la liceu şi ne-a vorbit despre nişte chestii foarte tari. Mie mi s-a părut destul de interesant. Am înţeles că este psiholog, practică un sport al cărui nume nu l-am reţinut şi ne-a vorbit despre minte, suflet şi sex, despre importanţa legăturii dintre acestea şi despre faptul că avem mai mulţi Dumnezei.... ah, nici eu nu am înţeles prea bine pentru că am ajuns pe la jumătatea reprezentaţiei. Sper să mai dau de el prin liceu. Chiar dacă este puţin pitic (gen Boc), îmi aduce aminte de fostul prof de sport şi este cam sâsâit, este foarte tare omu'. Bravo lui. Totul s-a încheiat prin aplauzele furtunoase ale micii săli de festivităţi şi... ne-am întors la ore.
A fost o zi super exceptând faptul că mi-am rupt unghia din mijloc (cea cu care arăţi semne şmechere) în carnea "cuiva" (nu e glumă).
P.S: Azi am fost suportera lu' Kaka. :D
P.P.S: Azi am fost necivilizată, chiar nesimţită în troleu.
P.P.P.S: Azi am fost nechibzuită, am dormit până la 9.
Primele ore, blah, blah, blah, au trecut repede. Şi vine şi ora pe care de obicei o aştept cu plăcere şi anume ora de muzică. În generală, îmi plăcea la ora de muzică. Era plăcut. Cântam des. Cântam la serbări, la ore... şi cânt des acasă. Foarte des. Cel puţin de două ori pe zi. Numai că la şcoală eram de multe ori prea ruşinoasă şi nu o făceam decât după 5 minute de rugăminţi. Şi cu toate astea, am fost singura aleasă la cor din fosta mea clasă (adică 8b) în clasa a cincea, am mers la cor cinci ani la rând chiar dacă nu mereu nu am făcut lucruri mişto cum făceam cu domnu' Vlădoiu... apropo, am auzit c-a dat colţu', Dumnezeu să-l ierte. De la cine am auzit? De la moldoveanca, fosta profă de geogra. Mă rog, asta pentru cine cunoaşte.
La liceu, nu am cântat. Deloc. Nimic. Nu ştiu de ce. Am doar niste bănuieli. Blah blah blah. Şi m-a mâncat în fund să glumesc cu Blonda... care trebuia să fie selecţionată pentru cor. Şi a fost. Şi... profa m-a obligat şi pe mine să cânt. Ceea ce nu mi se pare normal. Trebuia să primesc notă, dar (!) unii au primit note pe caiet fără ca măcar să fie prezenţi. Iar mie, care am făcut şi ce ne-a cerut atunci în clasă şi-mi făcusem şi tema, mi-a cerut să-i şi cânt.
Păi stai frate, tu poţi să pui note în absenţă şi mie nu poţi să-mi pui? De ce, că am glumit cu o prietenă? Nu o credeam aşa de limitată în gândire şi o spun sincer. Nu am vrut să cânt. Şi nu suport să fiu constrânsă să fac un lucru pe care eu îl fac şi singură, din plăcere. Mi se pare total anormal. Şi am început să plâng. Freaky, freaky, freaky!!!
A încercat să o dea la-ntors, să vorbească cu mine, să mă întrebe ce am păţit... nimic! Nu i-am zis ni-mic! Apoi a zis ceva gen blah blah blah şi a zis că mă ascultă data viitoare. Data viitoare fiind ieri, adică joi, 2 decembrie. Ne-a pus să facem acelaşi gen de exerciţiu în clasă, m-a corectat unde nu era cazul şi i-am sugerat să-şi ia altă pereche de ochelari, s-a uitat pe caiet şi mi-a pus 10.
Apoi s-a purtat frumos şi când i-am dus caietul Andradei şi i-a pus şi ei 10 pentru că m-am dus să întreb ce notă i-a pus. Eu rebusul ăla l-am făcut de căcat. A ieşit naşpa şi nici măcar nu era rebus. Erau doar nişte cuvinte scrise dezordonat unele sub altele şi de la care erau trase nişte săgeţi cu explicaţii. Explicaţii sumare. Şi a tăcut, a înghiţit în sec. Nu m-a făcut să mă simt mai bine după ce m-a făcut să plâng. O să o ţin minte toată viaţa. Sunt puţine persoane care mă fac să plâng. Pentru că eu mă consum extrem de grav pentru chestiile de genul şi îmi pare rău după pentru că îmi dau seama că nu este cazul... şi totuşi, o fac.
Mă rog... dacă nu ai înţeles de ce am plâns, îţi zic: pentru că mi s-a făcut o nedreptate şi nu aveam cum să reacţionez violent în faţa unei profesoare. :)
Aaaapropo, tot ieri a venit un tip mişto la noi la liceu şi ne-a vorbit despre nişte chestii foarte tari. Mie mi s-a părut destul de interesant. Am înţeles că este psiholog, practică un sport al cărui nume nu l-am reţinut şi ne-a vorbit despre minte, suflet şi sex, despre importanţa legăturii dintre acestea şi despre faptul că avem mai mulţi Dumnezei.... ah, nici eu nu am înţeles prea bine pentru că am ajuns pe la jumătatea reprezentaţiei. Sper să mai dau de el prin liceu. Chiar dacă este puţin pitic (gen Boc), îmi aduce aminte de fostul prof de sport şi este cam sâsâit, este foarte tare omu'. Bravo lui. Totul s-a încheiat prin aplauzele furtunoase ale micii săli de festivităţi şi... ne-am întors la ore.
A fost o zi super exceptând faptul că mi-am rupt unghia din mijloc (cea cu care arăţi semne şmechere) în carnea "cuiva" (nu e glumă).
P.S: Azi am fost suportera lu' Kaka. :D
P.P.S: Azi am fost necivilizată, chiar nesimţită în troleu.
P.P.P.S: Azi am fost nechibzuită, am dormit până la 9.
01 decembrie 2010
Există
Era seară şi veneam grăbită spre casă de la liceu. Nu am căutat pe nimeni cu care să merg spre casă şi, spre uimirea mea, eram singură în staţia de tramvai, exact aşa cum voiam să fiu. Să fiu singură, singură, singură şi să gândesc, gândesc, gândesc. Plângeam. Poate nu se vedea, dar ştiam că plângeam. O simţea, fiecare părticică a corpului meu o simţea. Şi a simţit-o şi "acea persoană". Cum m-am urcat în tramvai, mi-a sunat telefonul.
Am răspuns cu o voce tremurândă, parcă fără vlagă:
Acum, plâng din nou. Aştept să sune în orice clipă. Îngerii există...
Am răspuns cu o voce tremurândă, parcă fără vlagă:
Eu: Alo?
Acea persoană: Bună! Te simţi rău?;
Eu: Oh, da!
Acea persoană: Atunci hai să ne vedem...
Eu: Ok. Cum vrei. Dar să ştii că o să plâng.
Acea persoană: Nu-i nimic. Te-am văzut şi mai rău.
Eu: Mulţumesc că mă suporţi.Apoi am închis şi am aşteptat să ajung.
Acum, plâng din nou. Aştept să sune în orice clipă. Îngerii există...
29 noiembrie 2010
Ce să faci atunci când te plictiseşti
Cred că fiecare dintre noi a trecut prin asta. Şi eu am trecut şi ştiu cât de măcinătoare este senzaţia. Este ca şi când viaţa devine dintr-o dată mai lungă şi ceasul continuă să bată constant. Simţi că nu mai ţii pasul. Am făcut o lista de lucruri pe care le poţi face atunci când eşti plictisit. Pe multe le-am încercat şi-au dat roade!
1. Bate pe cineva.
Timp de amuzament: Depinde cât/pe cine baţi.
2. Rupe ambalaje.
Timp de amuzament: Depinde câte ambalaje ai la îndemână.
3. Scarpină-ţi animalul.
Timp de amuzament: Depinde dacă ai animal şi de mărimea acestuia. Dacă ai o vacă, o să-ţi ia ceva mai mult.
4. Ieşi pe balcon şi strigă la babe.
Timp de amuzament: Depinde câte babe trec pe stradă.
5. Prefă-te că tragi pârţuri şi strigă "Scuzeee!!!" trecătorilor.
Timp de amuzament: Câteva ore.
6. Când trece o persoană pe stradă, spune-i blocul, scara si strada pe care se află.
Timp de amuzament: Două ore.
7. Fă poze la orice şi râzi când te uiţi la ele.
Timp de amuzament: Cât te ţin bateriile.
8. Fă poze maşinilor de pe stradă de la balcon (cu blitz) şi scoate sunete când faci poza.
Timp de amuzament: Depinde câte maşini trec pe stradă.
9. Sună persoane cu număr ascuns şi spune-le că au câştigat la Coca-Cola (sau la alt brand) 5.000.000 de euro.
Timp de amuzament: Cât te ţine creditu'.
10. Inventează id-uri / bagă-le la întâmplare şi cunoaşte oameni sau pretinde că tu îi cunoşti şi că stii un lucru care i-ar putea interesa, unul compromiţător, în acelaşi timp.
Timp de amuzament: Toata ziua.
Plictiseală plăcută.
1. Bate pe cineva.
Timp de amuzament: Depinde cât/pe cine baţi.
2. Rupe ambalaje.
Timp de amuzament: Depinde câte ambalaje ai la îndemână.
3. Scarpină-ţi animalul.
Timp de amuzament: Depinde dacă ai animal şi de mărimea acestuia. Dacă ai o vacă, o să-ţi ia ceva mai mult.
4. Ieşi pe balcon şi strigă la babe.
Timp de amuzament: Depinde câte babe trec pe stradă.
5. Prefă-te că tragi pârţuri şi strigă "Scuzeee!!!" trecătorilor.
Timp de amuzament: Câteva ore.
6. Când trece o persoană pe stradă, spune-i blocul, scara si strada pe care se află.
Timp de amuzament: Două ore.
7. Fă poze la orice şi râzi când te uiţi la ele.
Timp de amuzament: Cât te ţin bateriile.
8. Fă poze maşinilor de pe stradă de la balcon (cu blitz) şi scoate sunete când faci poza.
Timp de amuzament: Depinde câte maşini trec pe stradă.
9. Sună persoane cu număr ascuns şi spune-le că au câştigat la Coca-Cola (sau la alt brand) 5.000.000 de euro.
Timp de amuzament: Cât te ţine creditu'.
10. Inventează id-uri / bagă-le la întâmplare şi cunoaşte oameni sau pretinde că tu îi cunoşti şi că stii un lucru care i-ar putea interesa, unul compromiţător, în acelaşi timp.
Timp de amuzament: Toata ziua.
Plictiseală plăcută.
28 noiembrie 2010
Suntem buni la toate şi la nimic
Stăteam şi mă întrebam:
Să mă simt oare jignită că unele persoane pentru care nu manifest niciun interes şi care nu mă cunosc nici măcar 0.01% mă consideră antipatică/respingătoare/nesuferită?
Să mă simt oare exclusă când nu intru în niciun grup având în vedere că nu mă identific cu niciuna dintre persoanele din acele grupuri pentru că, pur şi simplu, nu fumez, nu mă droghez şi nu accept unele concepte şi mentalităţi ale unora?
Să mă simt prost pentru ca eu cam spun ce vreau, pe faţă, când alţii sunt atât de ipocriţi încât te-ar putea ridica pe un piedestal când stau în faţa ta şi când te întorci cu spatele îţi sapă groapa?
Să mă simt oare diferită că ştiu să port o conversaţie fără să dau dovadă de prostie şi agramatism acut? Sau ciudată? Am citit pe internet, pentru că nu pot să spun că detest un lucru despre care nu ştiu nimic, inepţiile unor adolescenţi, mai mici sau mai mari decât mine. Ele sunau cam aşa:
Vedem părinţii cum muncesc şi cerem tot mai mult fără să ne pese că nu mai este de unde. Avem pretenţii şi totuşi jumătate din liceeni este analfabetă/agramată. Mă întreb dacă şi altădată era la fel. Mă întreb dacă la fel era şi pe vremea părinţilor noştri.
Aşa cum spunea şi o profesoară la materia căreia nu tocesc (dar, sincer, merg cu plăcere la ore - am ce învăţa), ei au tot interesul să ne vadă proşti. Asta vor. Este mult mai uşor de manipulat o populaţie tâmpă decât o populaţie cu un nivel al inteligenţei crescut. Sper că ai voştri copii să fie altfel. Apropo, am început să citesc o carte despre "curtezane, vrăjitoare, pitici, clerici corupţi, artişti celebri (...)" şi mă uimeşte faptul că în primele pagini se găsesc cuvintele "cururi" şi "pişat". Ah! Am mai găsit ceva drăguţ: "(...) iar ei s-au îmbulzit în curte, rostogolindu-se, dând din picioare şi arătându-şi bucuria prin grohăituri, aşa cum ştiu s-o facă numai porcii când dau de căcat. (...)". Foarte tare, nu? Îmi aduce aminte de ceva dar vă las pe voi să vă imaginaţi la ce. :)
Asta seară am chef de scris şi am o inspiraţie năucitoare.
Mi-aş dori mult să nu mai existe dreptul la liberă exprimare măcar pentru acei porci care sălăşluiesc pe internet, ăia, limitaţi în gândire. Nu mai au loc de noi, frate, şi internetul este aşa de mare! S-a dus pe apa sâmbetei toleranţa şi bunătatea! Anunţ oficial că în posturile care îl vor succeda pe acesta vor exista şi părţi mai piperate.
Anunţ oficial şi că am primit nişte articole şi urări de la Alexandra, o fetiţă excepţională, urări pe care vi le voi transmite şi vouă în posturile care urmează.
Îmi pare bine că mai există şi copii echilibraţi şi cu bun simţ, sper să nu se piardă aceste valori! Ei sunt cei care ridică aburul din ceai, cei care încălzesc sufletele cu ideile pe care le transmit, care sper să ne reprezinte mai departe! Sper că, în viitor, nu vor mai exista specimene gen EBA care să ne facă de râs! "Pentru că poţi avea şi eşecuri, poţi avea şi succesuri, poate să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine! Şi doresc ca noi să devenim un rezervor de resurse."
Pentru prima dată, va las şi o melodie (mie personal îmi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=-LrotDbi3d4
Să mă simt oare jignită că unele persoane pentru care nu manifest niciun interes şi care nu mă cunosc nici măcar 0.01% mă consideră antipatică/respingătoare/nesuferită?
Să mă simt oare exclusă când nu intru în niciun grup având în vedere că nu mă identific cu niciuna dintre persoanele din acele grupuri pentru că, pur şi simplu, nu fumez, nu mă droghez şi nu accept unele concepte şi mentalităţi ale unora?
Să mă simt prost pentru ca eu cam spun ce vreau, pe faţă, când alţii sunt atât de ipocriţi încât te-ar putea ridica pe un piedestal când stau în faţa ta şi când te întorci cu spatele îţi sapă groapa?
Să mă simt oare diferită că ştiu să port o conversaţie fără să dau dovadă de prostie şi agramatism acut? Sau ciudată? Am citit pe internet, pentru că nu pot să spun că detest un lucru despre care nu ştiu nimic, inepţiile unor adolescenţi, mai mici sau mai mari decât mine. Ele sunau cam aşa:
- "scriem/vorbim aşa pentru că ne grăbim" - care grabă, dom'le? Nu stai non-stop pe mess, 3600 de secunde din minut? :)) Te grăbeşti? Grăbeşte-te încet, în pana mea!
- "aşa este mai cool" - hai, să mori tu? E la modă să fii prost, hăăă? Cum ai ajuns la concluzia asta eronată? Nu, nu este cool. Îţi spun eu. Cel puţin nu în măsura în care nu vorbeşti numai cu imbecili/cretini/tâmpi/idioţi, aşa cum eşti şi tu, de altfel.
- "aşa m-am obişnuit" - păi bine mă... Tu, la şcoală, tot aşa scrii? Mă-ta ştie că scrii aşa, ştie că ai un astfel de obicei? Sau şi mă-ta scrie la fel? (nu râdeţi, cunosc cazuri! Şi mama îmi scria într-un timp "vzi k am plc la real sa cpr..." şi a încetat în momentul în care am insistat pe faptul că nu înţeleg ce-mi scrie)
(pentru cei ce n-au înţeles, mă refer la limbajul messengerian şi nu numai; şi eu am messenger, dar consider că scriu corect din punct de vedere lingvistic şi gramatical; mi se pare firesc)
Şi când te mai întâlneşti şi cu un filosof sau cu unul care la orice greşeală minoră (de exemplu, dacă greşeşti cuvântul "nu ştiu", scriind "n u ştiu", te corectează imediat susţinând că nu eşti cu nimic mai bun decât el - chestie reală)... te enervezi şi ai impresia că ai ajuns la capătul puterilor. Şi nu-i aşa. Poţi suporta mai mult. Poţi suporta chiar şi cocalarii. Eşti tolerant, trebuie să fii.
Bine, asta pe lângă faptul că este permisă utilizarea internetului de catre oricine (că de, avem toţi dreptul la internet, nu?), de către orice libidinos ordinar... E drept, fiecare pădure are uscăciunile ei, însă unii sunt aşa de stupizi încât le-aş interzice (!) accesul la înformare şi, implicit, în cazul unora, la la*ă (ai citit bine :) - unii exagerează!).
Printre marile mele probleme se numără şi aceea că nu pot să înţeleg lipsa de maturitate şi nici superficialitatea de care dă dovadă majoritatea tinerilor din ziua de azi. Îmi amintesc de Răzvan şi Adi cum se jucau în clasa a opta (!) cu Bakugani... Terifiant! Suntem luaţi din casele noastre de la vârste fragede şi suntem duşi în locuri unde suntem distruşi puţin câte puţin cu fiecare zi.
Să ştiţi că marea majoritate a fobiilor, obsesiilor, frustrărilor, mentalităţilor, calităţilor, caracterelor, temperamentelor se formează şi modelează în şcoală, liceu, facultate etc. Într-un mediu în care atunci când nu ştii eşti luat în râs şi atunci când ştii eşti considerat tocilar, în care profii te ameninţă cu note proaste şi în care constaţi că nu te poţi adapta (sau poate te adaptezi foarte uşor, asta depinde numai de tine) pentru că eşti într-o clasă de manelari, cocalari, piţipoance şi nespălaţi, nu te poţi dezvolta corespunzător. Ne trăim copilăria şi adolescenţa printre persoane cu care este posibil să nu avem nimic în comun, printre străini. Stăm în bănci mâzgălite care sunt martorele trecerii prin şcoală a generaţii întregi câte 6-7 ore pe zi şi ne întrebăm câteodată de ce. Vă zic eu. Stăm acolo pentru nişte foi pe care le primim după ce ăi' mai mari consideră că suntem destul de îndoctrinaţi pentru a muri de foame.
Să ştiţi că marea majoritate a fobiilor, obsesiilor, frustrărilor, mentalităţilor, calităţilor, caracterelor, temperamentelor se formează şi modelează în şcoală, liceu, facultate etc. Într-un mediu în care atunci când nu ştii eşti luat în râs şi atunci când ştii eşti considerat tocilar, în care profii te ameninţă cu note proaste şi în care constaţi că nu te poţi adapta (sau poate te adaptezi foarte uşor, asta depinde numai de tine) pentru că eşti într-o clasă de manelari, cocalari, piţipoance şi nespălaţi, nu te poţi dezvolta corespunzător. Ne trăim copilăria şi adolescenţa printre persoane cu care este posibil să nu avem nimic în comun, printre străini. Stăm în bănci mâzgălite care sunt martorele trecerii prin şcoală a generaţii întregi câte 6-7 ore pe zi şi ne întrebăm câteodată de ce. Vă zic eu. Stăm acolo pentru nişte foi pe care le primim după ce ăi' mai mari consideră că suntem destul de îndoctrinaţi pentru a muri de foame.
Vedem părinţii cum muncesc şi cerem tot mai mult fără să ne pese că nu mai este de unde. Avem pretenţii şi totuşi jumătate din liceeni este analfabetă/agramată. Mă întreb dacă şi altădată era la fel. Mă întreb dacă la fel era şi pe vremea părinţilor noştri.
Aşa cum spunea şi o profesoară la materia căreia nu tocesc (dar, sincer, merg cu plăcere la ore - am ce învăţa), ei au tot interesul să ne vadă proşti. Asta vor. Este mult mai uşor de manipulat o populaţie tâmpă decât o populaţie cu un nivel al inteligenţei crescut. Sper că ai voştri copii să fie altfel. Apropo, am început să citesc o carte despre "curtezane, vrăjitoare, pitici, clerici corupţi, artişti celebri (...)" şi mă uimeşte faptul că în primele pagini se găsesc cuvintele "cururi" şi "pişat". Ah! Am mai găsit ceva drăguţ: "(...) iar ei s-au îmbulzit în curte, rostogolindu-se, dând din picioare şi arătându-şi bucuria prin grohăituri, aşa cum ştiu s-o facă numai porcii când dau de căcat. (...)". Foarte tare, nu? Îmi aduce aminte de ceva dar vă las pe voi să vă imaginaţi la ce. :)
Asta seară am chef de scris şi am o inspiraţie năucitoare.
Mi-aş dori mult să nu mai existe dreptul la liberă exprimare măcar pentru acei porci care sălăşluiesc pe internet, ăia, limitaţi în gândire. Nu mai au loc de noi, frate, şi internetul este aşa de mare! S-a dus pe apa sâmbetei toleranţa şi bunătatea! Anunţ oficial că în posturile care îl vor succeda pe acesta vor exista şi părţi mai piperate.
Anunţ oficial şi că am primit nişte articole şi urări de la Alexandra, o fetiţă excepţională, urări pe care vi le voi transmite şi vouă în posturile care urmează.
Îmi pare bine că mai există şi copii echilibraţi şi cu bun simţ, sper să nu se piardă aceste valori! Ei sunt cei care ridică aburul din ceai, cei care încălzesc sufletele cu ideile pe care le transmit, care sper să ne reprezinte mai departe! Sper că, în viitor, nu vor mai exista specimene gen EBA care să ne facă de râs! "Pentru că poţi avea şi eşecuri, poţi avea şi succesuri, poate să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine! Şi doresc ca noi să devenim un rezervor de resurse."
Pentru prima dată, va las şi o melodie (mie personal îmi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=-LrotDbi3d4
25 noiembrie 2010
Nobody is perfect. Nobody cares. Vote for NOBODY!
Mă doare. Mă doare pentru că văd că nesimţiţii ăştia care stau confortabil, la căldurică, pe banii noştri, care manancă o cantitate de mâncare direct proporţională cu a unui porc, cărora nu le pasa de noi, care trag aere printre fese, ăia, da, ăia pe care-i vedeţi cum se-njură fără pic de bun simţ pe la tv, cărora nu le pasă că suntem moţul c*******i, cărora nu le pasa nici măcar de imaginea noastră dincolo de veşnicele rahaturi pe care ni le bagă pe gât de ani de zile în aceeaşi ţară nedezvoltată şi codaşă ne distrug pe zi ce trece.
Ăia care-s de c***t, ăia... ne distrug. Sau, mai bine zis, vă distrug. Sper că în viitorul nu foarte îndepărtat să-mi iau bagajele şi să vă scriu câteva rânduri de peste hotare. Şi sper din inimă ca nici voi să nu rămâneţi aici, să fiţi batjocoriţi şi manipulaţi. Merităm ceva mai bun, right? Ce frumos ar fi ca Ro să nu fie decât o amintire neplăcută, una uitată de mult, să nu fie decât o părere de rău!
Şi cică vom creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Ha!
Ăia care-s de c***t, ăia... ne distrug. Sau, mai bine zis, vă distrug. Sper că în viitorul nu foarte îndepărtat să-mi iau bagajele şi să vă scriu câteva rânduri de peste hotare. Şi sper din inimă ca nici voi să nu rămâneţi aici, să fiţi batjocoriţi şi manipulaţi. Merităm ceva mai bun, right? Ce frumos ar fi ca Ro să nu fie decât o amintire neplăcută, una uitată de mult, să nu fie decât o părere de rău!
Şi cică vom creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Ha!
Wake up, survive, sleep
Cică "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". :)
Da' cum să o fac când eu trăiesc pe principiul "wake up, survive, sleep"? :)) Nu pot! Şi e naşpa, pentru că orice bucureştean cu venit cel mult mediu ştie că se supravieţuieşte greu in Bucale.
De ce? Păi, în primul rând, rişti să fii călcat oricând pe o trecere de pietoni sau, de ce nu, chiar pe trotuar. În al doilea rând, poţi aluneca în orice moment pe veşnicii rahati din mijlocul/de pe marginea (stânga/dreapta) trotuarului, să nu mai spun că pe la mine se poartă... rahaţii pe gard (cine mă cunoaşte şi nu ştie faza, să-mi zică să-i arat poza). E prea tare! În al treilea rând, când este rece afară, toata lumea intră în transportul public, indiferent că e vorba de o staţie sau mai puţin.
La grămadă, că aşa ne place. Veşnicele înghesuieli, îmbulziri, împunsături, înjurături. Acel veşnic "cineva" care nu s-a spălat, acele veşnice babe care comentează şi cărora, dacă n-ar fi nişte octogenare stafidite, le-ai f**e câte una in freze. Şi cel mai naşpa este ca majoritatea nu plăteşte pentru acel transport şi totuşi, ne vrem civilizaţi şi vrem transport public de calitate.
Un sfat: nu mergeţi pe străzi noaptea, riscaţi să daţi oricând peste un drogat, criminal, violator, pedofil, măcelar, cocalar... Ăsta din urmă îţi poate viola urechile cu o manea sau ceva. It hurts real bad...
Ah, şi ca bucureştean nu poţi să admiţi că, dacă cineva te "apostează" pe stradă şi te ameninţă cu cuţitul, se bagă cineva pentru tine. Adică... este normal să nu se bage.
Tu, te-ai băga? I don't think so.
Da' cum să o fac când eu trăiesc pe principiul "wake up, survive, sleep"? :)) Nu pot! Şi e naşpa, pentru că orice bucureştean cu venit cel mult mediu ştie că se supravieţuieşte greu in Bucale.
De ce? Păi, în primul rând, rişti să fii călcat oricând pe o trecere de pietoni sau, de ce nu, chiar pe trotuar. În al doilea rând, poţi aluneca în orice moment pe veşnicii rahati din mijlocul/de pe marginea (stânga/dreapta) trotuarului, să nu mai spun că pe la mine se poartă... rahaţii pe gard (cine mă cunoaşte şi nu ştie faza, să-mi zică să-i arat poza). E prea tare! În al treilea rând, când este rece afară, toata lumea intră în transportul public, indiferent că e vorba de o staţie sau mai puţin.
La grămadă, că aşa ne place. Veşnicele înghesuieli, îmbulziri, împunsături, înjurături. Acel veşnic "cineva" care nu s-a spălat, acele veşnice babe care comentează şi cărora, dacă n-ar fi nişte octogenare stafidite, le-ai f**e câte una in freze. Şi cel mai naşpa este ca majoritatea nu plăteşte pentru acel transport şi totuşi, ne vrem civilizaţi şi vrem transport public de calitate.
Un sfat: nu mergeţi pe străzi noaptea, riscaţi să daţi oricând peste un drogat, criminal, violator, pedofil, măcelar, cocalar... Ăsta din urmă îţi poate viola urechile cu o manea sau ceva. It hurts real bad...
Ah, şi ca bucureştean nu poţi să admiţi că, dacă cineva te "apostează" pe stradă şi te ameninţă cu cuţitul, se bagă cineva pentru tine. Adică... este normal să nu se bage.
Tu, te-ai băga? I don't think so.
Why? Why not.
De ce unii pot vedea dincolo de toate aparenţele? Pentru că îi interesează şi pentru că sunt persoane deosebite. De ce unii mă pot vedea aşa cum sunt? Pentru că suntem aşa de diferiţi! Fiecare vede ce-i place. De ce unii mă pot accepta? Poate pentru că sunt foarte toleranţi sau poate pentru că, într-adevăr, le plac. De ce unii mă plac aşa cum sunt? Pentru că sunt eu. De ce am prieteni? Pentru că ştiu să-i aleg. De ce pentru unii pot fi şi o persoană plăcută? Pentru că aşa sunt eu, deşi unii n-o recunosc. De ce unii mă iubesc? Pentru că iubirea-i reciprocă. De ce unii ştiu când spun adevărul şi când nu? Pentru că pot citi asta pe faţa mea. De ce unii mă cunosc aşa de bine? Pentru ca au timp şi-i interesează. De ce unii nu pun etichete? Pentru că îi interesează şi altceva. De ce unii cred că-s genială? Pentru că aşa şi sunt. De ce unii mă apreciază? Pentru că au de ce. De ce unii mă privesc cu admiraţie? Pentru că văd în mine un exemplu. De ce? Pentru că... pitong.
De ce alţii nu pot vedea dincolo de aparenţe? Sunt orbi. De ce unii nu vor să mă vadă aşa cum sunt? Nu le pasă. De ce unii nu mă acceptă? Nu văd de ce m-ar accepta toată lumea. De ce unii nu mă plac aşa cum sunt? Pentru că nu văd în tine ceea ce le place să vadă sau ceea ce cred ei că văd. De ce unii nu-mi sunt prieteni? Pentru că nu merită. De ce pentru unii sunt dezagreabilă? Niciodată nu poţi face pe toată lumea să te placă, oricât ai încerca. De ce mă urăsc unii? Dumnezeu spune să-ţi iubeşti până şi duşmanii. Probabil sunt frustraţi. De ce unii cred ca mint atunci când spun numai adevărul? Nu mă cunosc deloc. De ce unii nici măcar nu încearcă să mă cunoască? Pentru că nu au de ce şi e mai bine aşa. De ce unii pun etichete? Nu pot vedea ce-i în borcan, eticheta e prea mare şi nici nu vor să vadă. Dulceaţa de zmeură nu e pentru toată lumea. De ce unii nu văd nimic special în mine şi nu numai? Pentru că ochii lor sunt antrenaţi să fie superficiali şi mincinoşi. De ce unii nu mă apreciază niciodată? Pentru că orgoliul e mare. De ce unii nu pot accepta că-s mai bună ca ei? E greu să faci asta. De ce? De mere! Şi după acest monolog interior, urmează... nu urmează nimic. În cameră se învârte sălbatic şi nestăpânit un ţânţar care nu ştiu de unde a apărut. Îmi trece pe lângă ureche, ah, iar sunetu' ăla nesuferit!
De ce alţii nu pot vedea dincolo de aparenţe? Sunt orbi. De ce unii nu vor să mă vadă aşa cum sunt? Nu le pasă. De ce unii nu mă acceptă? Nu văd de ce m-ar accepta toată lumea. De ce unii nu mă plac aşa cum sunt? Pentru că nu văd în tine ceea ce le place să vadă sau ceea ce cred ei că văd. De ce unii nu-mi sunt prieteni? Pentru că nu merită. De ce pentru unii sunt dezagreabilă? Niciodată nu poţi face pe toată lumea să te placă, oricât ai încerca. De ce mă urăsc unii? Dumnezeu spune să-ţi iubeşti până şi duşmanii. Probabil sunt frustraţi. De ce unii cred ca mint atunci când spun numai adevărul? Nu mă cunosc deloc. De ce unii nici măcar nu încearcă să mă cunoască? Pentru că nu au de ce şi e mai bine aşa. De ce unii pun etichete? Nu pot vedea ce-i în borcan, eticheta e prea mare şi nici nu vor să vadă. Dulceaţa de zmeură nu e pentru toată lumea. De ce unii nu văd nimic special în mine şi nu numai? Pentru că ochii lor sunt antrenaţi să fie superficiali şi mincinoşi. De ce unii nu mă apreciază niciodată? Pentru că orgoliul e mare. De ce unii nu pot accepta că-s mai bună ca ei? E greu să faci asta. De ce? De mere! Şi după acest monolog interior, urmează... nu urmează nimic. În cameră se învârte sălbatic şi nestăpânit un ţânţar care nu ştiu de unde a apărut. Îmi trece pe lângă ureche, ah, iar sunetu' ăla nesuferit!
22 noiembrie 2010
I'm bored
De când am terminat de citit cărţile HP, parcă totul a devenit mult mai plictisitor şi aici mă refer la drumurile înspre şi dinspre liceu, la serile anoste şi la dimineţile în care nu ai nimic de făcut pentru şcoală (nu că aş face eu prea multe teme).
Nu ştiu frate, poate sunt eu plictisită de orice lucru din jurul meu, poate am nevoie să mă arunc din avion pentru a mi se părea palpitant, dar sunt sigură de un lucru: am cea mai plictisitoare viaţă. Este, pur şi simplu... naşpa.
Aceeaşi mamă enervantă şi sâcâitoare care stă acasă toată ziua, acelaşi tată căruia câteodată nu apuc să îi dau nici măcar un "Bună!", aceiaşi prieteni dintotdeauna, acelaşi liceu, aceiaşi colegi, aceleaşi prietene, aceleaşi javre în jurul meu (pupincurişti!), aceiaşi profesori, aceleaşi note şi aceleaşi greşeli repetate la nesfârşit. Pe stradă vezi aceleaşi priviri obosite, aceleaşi persoane grăbite...
Nu înţeleg viaţa, nu am pretins niciodată că o înţeleg (, cu atât mai mult cu cât cel pe care-l consider "creatorul" meu a zis "Creşteţi şi vă înmulţiţi!" iar eu merg pe principiul "fără copii"), da' eu măcar încerc să progresez şi nu să stagnez!
Ah, acum mi-am adus aminte de filmuleţul pe care l-a făcut un coleg, Edi, cu... o banană în rolul principal! :)) Şi am nişte bash-uri de citit. Mă întorc în viaţa mea absolut plictisitoare.
Nu ştiu frate, poate sunt eu plictisită de orice lucru din jurul meu, poate am nevoie să mă arunc din avion pentru a mi se părea palpitant, dar sunt sigură de un lucru: am cea mai plictisitoare viaţă. Este, pur şi simplu... naşpa.
Aceeaşi mamă enervantă şi sâcâitoare care stă acasă toată ziua, acelaşi tată căruia câteodată nu apuc să îi dau nici măcar un "Bună!", aceiaşi prieteni dintotdeauna, acelaşi liceu, aceiaşi colegi, aceleaşi prietene, aceleaşi javre în jurul meu (pupincurişti!), aceiaşi profesori, aceleaşi note şi aceleaşi greşeli repetate la nesfârşit. Pe stradă vezi aceleaşi priviri obosite, aceleaşi persoane grăbite...
Nu înţeleg viaţa, nu am pretins niciodată că o înţeleg (, cu atât mai mult cu cât cel pe care-l consider "creatorul" meu a zis "Creşteţi şi vă înmulţiţi!" iar eu merg pe principiul "fără copii"), da' eu măcar încerc să progresez şi nu să stagnez!
Ah, acum mi-am adus aminte de filmuleţul pe care l-a făcut un coleg, Edi, cu... o banană în rolul principal! :)) Şi am nişte bash-uri de citit. Mă întorc în viaţa mea absolut plictisitoare.
To me, you are perfect!
Există perfecţiune. Eu o văd. Văd perfecţiune în fiecare în fiecare strop de ploaie care cade uşor, elegant şi graţios pe pământ, în fiecare floare care îşi desface petalele dezvăluind nemărginita frumuseţe şi care împrăştie în jur o mireasmă îmbietoare, în fiecare peisaj din natură care reuşeşte întotdeauna să surprindă prin nenumăratele-i comori, în fiecare rază de soare care se reflectă în termopanul uşor murdar ( :)) ), în fiecare făptură din jurul meu şi nu numai (exceptând oamenii; ei sunt imperfecţi prin definiţie, chiar din naştere).
Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.
Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.
Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.
Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.
Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.
Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.
Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.
Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.
Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.
Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.
Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.
Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.
The truth...
Adevărul. Subiect tabu. Subiect dureros. Lasă un gust amar şi totuşi trezeşte dorinţa de a-l afla. Cam greu să-l afli şi mult mai greu să-l menţii pe drumul cel bun. Greu să spui numai adevărul. Greu să fii sincer. Greu pentru că trăim într-o societate unde sunt promovate minciuna, ipocrizia şi pupincurismul. Ştiu că destule persoane citesc blogul şi nu mă atinge niciunde să ştiu că şi ele citesc aceste gânduri, de-aia nu m-am obosit să fac vreo postare privată sau să pun parolă. La ce bun? Unele subiecte le vor atinge direct pe acele persoane. So? Nu-mi mai pasă. Acum câţiva ani, eram o persoană milostivă (fără glumă, I'm serious), eram chiar prea okay, învăţam, nici măcar nu înjuram.
Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.
Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”
Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.
Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.
Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.
Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.
Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?
Hai că deja aberez.
Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.
Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”
Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.
Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.
Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.
Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.
Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?
Hai că deja aberez.
Do I look like I care?!
Încep prin a spune că nu am uitat de blog şi nici de voi: îl vizitez de cel puţin 10-20 de ori/zi.
Este seară. Mă hotărăsc să încep să citesc a şaptea şi ultima carte Harry Potter, după care mă topesc (nu mă mai pot opri din citit). Citesc ~120 de pagini şi mă bag la culcare. Mă simt foarte ciudat. Mă cuprinde o stare de beatitudine, simt cum mă ridic deasupra patului şi revin brusc la realitate, spunându-mi în gând "Traiesc! Doamne, trăiesc!”.
Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.
Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.
Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.
În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.
Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.
Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.
Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).
Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.
Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.
Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.
În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.
Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.
Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.
Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).
Wake up!
Întotdeauna am zis că, pentru a reuşi, în viaţă trebuie să munceşti. Din această cauză, nu sunt de acord cu femeile şi bărbaţii de 20-30 de ani care stau şi cerşesc. Şi, cel mai oribil şi inuman lucru pe care-l pot face, îşi poartă, îşi cresc şi îşi "educa” odraslele prin tramvaie, metrouri şi intersecţii.
Copiii sunt, de fapt, un pretext de pe urma căruia să câştige bani. Că, de, romanul, dacă vede puradelul, imediat întinde mâna cu câţiva lei sau cu mărunţiş. În accepţia mea, totul se obţine prin muncă. Aşa cum au muncit şi părinţii mei, probabil şi ai tăi, şi ai altora.
De ce să dăm bani unora care trăiesc doar din cerşit şi întins mâna? Unora care probabil nu plătesc taxe şi impozite, care sunt analfabeţi dar care, totuşi, ar putea munci (oriunde, să spele WC-uri, să dea cu mătura, pe şantier; tot muncă se numeşte şi munca nu a înjosit niciodată pe nimeni). Tu eşti corect cu tine însuţi? Eu da.
Pentru că şi eu am strâns gunoaiele unor români şi primăriei Cernicăi şi România este curată (şi puţin mai civilizată) şi datorită mie. Ne plângem atât de lipsa de civilizaţie a unora, de lipsa bunului simţ, de corupţie. Până la urmă, ştim doar să ne văicărim. Nu prea facem nimic concret. Cerem, dar nu oferim nimic în schimb. Vrem, dar nu facem nimic în această privinţă. Asta este mentalitatea unora. Lasă, că fac alţii! Nu, nu fac. Fără a ne implica, nu se va întâmpla nimic bun. Nu obţinem nimic fără voinţă şi strădanie. Păcat, prea puţini înţeleg asta. România, trezeşte-te! Viaţa oricum nu e dreaptă şi trebuie să te obişnuieşti şi cu ideea!
Copiii sunt, de fapt, un pretext de pe urma căruia să câştige bani. Că, de, romanul, dacă vede puradelul, imediat întinde mâna cu câţiva lei sau cu mărunţiş. În accepţia mea, totul se obţine prin muncă. Aşa cum au muncit şi părinţii mei, probabil şi ai tăi, şi ai altora.
De ce să dăm bani unora care trăiesc doar din cerşit şi întins mâna? Unora care probabil nu plătesc taxe şi impozite, care sunt analfabeţi dar care, totuşi, ar putea munci (oriunde, să spele WC-uri, să dea cu mătura, pe şantier; tot muncă se numeşte şi munca nu a înjosit niciodată pe nimeni). Tu eşti corect cu tine însuţi? Eu da.
Pentru că şi eu am strâns gunoaiele unor români şi primăriei Cernicăi şi România este curată (şi puţin mai civilizată) şi datorită mie. Ne plângem atât de lipsa de civilizaţie a unora, de lipsa bunului simţ, de corupţie. Până la urmă, ştim doar să ne văicărim. Nu prea facem nimic concret. Cerem, dar nu oferim nimic în schimb. Vrem, dar nu facem nimic în această privinţă. Asta este mentalitatea unora. Lasă, că fac alţii! Nu, nu fac. Fără a ne implica, nu se va întâmpla nimic bun. Nu obţinem nimic fără voinţă şi strădanie. Păcat, prea puţini înţeleg asta. România, trezeşte-te! Viaţa oricum nu e dreaptă şi trebuie să te obişnuieşti şi cu ideea!
Mental disorder
Stăteam în seara asta şi mă gândeam să îmi propun nişte lucruri pe care să le respect.
So, mi-am propus să iert. Merg pe principiul "Iert, dar nu uit!”. Nu vreau să fiu iertată. Nu am de ce să vreau asta. Tot ce am făcut a fost gândit şi benevol. Unele persoane nu calculează tot înainte şi, până la urmă, este omenesc să greşeşti. Sunt un om aşa bun! :)) De fapt, am fost întotdeauna.
Mi-am propus să învăţ. Da, ştiu, e naşpa. E naşpa pentru că nici eu nu prea cred în chestiile astea. Dar mi-am dat seama de un lucru, în toţi anii ăştia: sunt pe cont propriu! Da, frate. E una din săptămânile nasoale. Nu ai chef şi nici timp să înveţi şi afli că dai test. Te panichezi. Te bate gândul să-ţi faci copiuţe.
Îţi aduci aminte că nici măcar nu mai ai cartuş. Colegii îşi bagă degetele în urechi şi încep sa retocească tot ce au tocit acasă. Te uiţi în jur, colegă-ta nu şi-a învăţat nici ea. Aia din spate nu-ţi dă pentru că e calică (sorry, colega!). La cealaltă, de pe diagonală, nu poţi apela; la urma urmei, nici n-aveţi aceleaşi subiecte. Vine ora în care trebuie să dai test. Dintr-o dată, te iau căldurile, te înroşeşti la faţă şi nu ştii ce să mai faci. Din cauza panicii, nu mai ştii nici măcar informaţiile pe care le-ai prins din mers. Primeti subiectul. Când te uiţi la el, wow! Nu ştii nimic, absolut. Scrii un răspuns pe jumătate corect la exerciţiul cel mai uşor, te întorci pe-o parte, colegă-ta scrie de zor (dar ea nu şi-a învăţat, nu, nu!), aia din spate scrie şi ea la fel de mult, dar nu-ţi dă nici de-a dracu'.
Edit: Colega din spate mi-a dat la fizică.
Şi are dreptate, frate. Ea a învăţat pentru nota aia. Şi eu aş face la fel. Am făcut. Îmi aduc aminte că a fost o zi din perioadă mea de toceală în care am cedat nervos şi am ţipat la Alberto, un fost coleg: "Nu-ţi dau! Mama mă bate acasă ca să învăţ!”. Chiar aşa era. Eram silită să învăţ şi ajunsese să-mi placă să fac asta. Dar m-am lăsat de învăţat. Şi ghici ce: îmi pare rău. Chestia asta rămâne valabilă. Chiar mâine am de gând să-mi învăţ şi să mă pregătesc. Tihihi, ne ascultă la fizică! :))
Mi-am propus să-mi fac temele. Stau destul de mult la calculator şi fac tot felul de lucruri pe care nici nu ar trebui să le fac. Le fac de plictiseală. În aceeaşi plictiseală aş putea să-mi fac temă. Aş da vina pe lene, dar se numeşte "lipsă de voinţă”. Dacă mă străduiesc, cred că nu am cum să o dau în bară. Temele nu sunt aşa de rele şi, în definitiv, sunt cele care te scot câteodată din noroi.
Să zicem că te prinde profă pe hol, alergând, transpirat. Primul lucru care te întreabă este "Ţi-ai făcut tema?”. Dacă da, te-ai scos! Pe de altă parte, de exemplu la matematică, temele ajută destul de mult, mai ales că poţi primi la test chiar din ele. Antrenamentul este şi el la fel de important. Şi dacă mai lucrezi, nu ai cum să nu rămâi cu ceva în cap, acel ceva te poate ajuta oricum.
Mi-am propus să nu mai las pe nimeni să mă ia peste picior, indiferent că este coleg, prieten sau profesor; mi-am propus să nu mai dezamăgesc şi să nu mai greşesc. Cam atât mi-am propus, până acum. O să le scriu pe o foaie, codat (Gen: “Propunere nr. 1: Checked!; Propunere nr. 2: Checked!, etc.) şi o să le bifez când constat că mi-am respectat propunerea. Ah, mă duc să citesc “Moara cu noroc”. Doamne, ajută!
So, mi-am propus să iert. Merg pe principiul "Iert, dar nu uit!”. Nu vreau să fiu iertată. Nu am de ce să vreau asta. Tot ce am făcut a fost gândit şi benevol. Unele persoane nu calculează tot înainte şi, până la urmă, este omenesc să greşeşti. Sunt un om aşa bun! :)) De fapt, am fost întotdeauna.
Mi-am propus să învăţ. Da, ştiu, e naşpa. E naşpa pentru că nici eu nu prea cred în chestiile astea. Dar mi-am dat seama de un lucru, în toţi anii ăştia: sunt pe cont propriu! Da, frate. E una din săptămânile nasoale. Nu ai chef şi nici timp să înveţi şi afli că dai test. Te panichezi. Te bate gândul să-ţi faci copiuţe.
Îţi aduci aminte că nici măcar nu mai ai cartuş. Colegii îşi bagă degetele în urechi şi încep sa retocească tot ce au tocit acasă. Te uiţi în jur, colegă-ta nu şi-a învăţat nici ea. Aia din spate nu-ţi dă pentru că e calică (sorry, colega!). La cealaltă, de pe diagonală, nu poţi apela; la urma urmei, nici n-aveţi aceleaşi subiecte. Vine ora în care trebuie să dai test. Dintr-o dată, te iau căldurile, te înroşeşti la faţă şi nu ştii ce să mai faci. Din cauza panicii, nu mai ştii nici măcar informaţiile pe care le-ai prins din mers. Primeti subiectul. Când te uiţi la el, wow! Nu ştii nimic, absolut. Scrii un răspuns pe jumătate corect la exerciţiul cel mai uşor, te întorci pe-o parte, colegă-ta scrie de zor (dar ea nu şi-a învăţat, nu, nu!), aia din spate scrie şi ea la fel de mult, dar nu-ţi dă nici de-a dracu'.
Edit: Colega din spate mi-a dat la fizică.
Şi are dreptate, frate. Ea a învăţat pentru nota aia. Şi eu aş face la fel. Am făcut. Îmi aduc aminte că a fost o zi din perioadă mea de toceală în care am cedat nervos şi am ţipat la Alberto, un fost coleg: "Nu-ţi dau! Mama mă bate acasă ca să învăţ!”. Chiar aşa era. Eram silită să învăţ şi ajunsese să-mi placă să fac asta. Dar m-am lăsat de învăţat. Şi ghici ce: îmi pare rău. Chestia asta rămâne valabilă. Chiar mâine am de gând să-mi învăţ şi să mă pregătesc. Tihihi, ne ascultă la fizică! :))
Mi-am propus să-mi fac temele. Stau destul de mult la calculator şi fac tot felul de lucruri pe care nici nu ar trebui să le fac. Le fac de plictiseală. În aceeaşi plictiseală aş putea să-mi fac temă. Aş da vina pe lene, dar se numeşte "lipsă de voinţă”. Dacă mă străduiesc, cred că nu am cum să o dau în bară. Temele nu sunt aşa de rele şi, în definitiv, sunt cele care te scot câteodată din noroi.
Să zicem că te prinde profă pe hol, alergând, transpirat. Primul lucru care te întreabă este "Ţi-ai făcut tema?”. Dacă da, te-ai scos! Pe de altă parte, de exemplu la matematică, temele ajută destul de mult, mai ales că poţi primi la test chiar din ele. Antrenamentul este şi el la fel de important. Şi dacă mai lucrezi, nu ai cum să nu rămâi cu ceva în cap, acel ceva te poate ajuta oricum.
Mi-am propus să nu mai las pe nimeni să mă ia peste picior, indiferent că este coleg, prieten sau profesor; mi-am propus să nu mai dezamăgesc şi să nu mai greşesc. Cam atât mi-am propus, până acum. O să le scriu pe o foaie, codat (Gen: “Propunere nr. 1: Checked!; Propunere nr. 2: Checked!, etc.) şi o să le bifez când constat că mi-am respectat propunerea. Ah, mă duc să citesc “Moara cu noroc”. Doamne, ajută!
No music, no life
Constat cu tristeţe că românul nu are gusturi (nici măcar) bune atunci când vine vorba despre muzică. Nu sunt cea mai în măsură să critic, însă nu poţi să nu fii indignat când descoperi unele mentalităţi româneşti.
Cică "Gusturile nu se discuta”. Hai, să mori tu? Gusturile se discută. Pentru că, dacă nu s-ar discuta, ar însemna că toţi avem bun-gust. Şi nu avem. Eu vreau încă să cred că muzica este artă şi că nu toată lumea o poate crea. Aşa că degeaba ţin unii cu dinţii de Salam!
E foart amuzant Maimuţă ăsta:
http://www.versuri.ro/versuri/leidm_florin+minune+pumnii+mei+minte+nu+are.html – Uitaţi-vă numai cine a trimis versurile. Fiţi atenţi la ideea pe care o transmite melodia, sesizaţi agramatismul din titlu! Limba romană e asasinată!
Nişte versuri total aberante am găsit la Andra: "Atunci când nu ştie ce simte / Atunci când greşeşte şi minte / Oferă-i doar dragostea ta / Atunci are mai mare nevoie de ea”. Bine, facem abstracţie de faptul că sunt fată. Cum p... ana mea?! Atunci când minte, să-i oferi doar dragostea ta?! Cum căcat vine asta? Adică, e normal? Sunt singura de părere că unii români rag numai că să facă bani? Nu-i aşa că e degeaba. Muzica nu prea transmite nimic şi probabil o ştiu şi ei.
Cleopatra Stratan. Poate spune multe. Nu mi se pare normal ca o fetiţă de numai trei ani să cânte despre dragoste. Melodia "Ghiţă” mi s-a părut total cretină. De ce? Pentru că este exacerbat că o copilă să-şi aştepte iubitul o seară întreagă, aşteptând din partea acestuia un cadou (materialism, cumva?). Repet, nu vreau copii...
Cică "Gusturile nu se discuta”. Hai, să mori tu? Gusturile se discută. Pentru că, dacă nu s-ar discuta, ar însemna că toţi avem bun-gust. Şi nu avem. Eu vreau încă să cred că muzica este artă şi că nu toată lumea o poate crea. Aşa că degeaba ţin unii cu dinţii de Salam!
E foart amuzant Maimuţă ăsta:
http://www.versuri.ro/versuri/leidm_florin+minune+pumnii+mei+minte+nu+are.html – Uitaţi-vă numai cine a trimis versurile. Fiţi atenţi la ideea pe care o transmite melodia, sesizaţi agramatismul din titlu! Limba romană e asasinată!
Nişte versuri total aberante am găsit la Andra: "Atunci când nu ştie ce simte / Atunci când greşeşte şi minte / Oferă-i doar dragostea ta / Atunci are mai mare nevoie de ea”. Bine, facem abstracţie de faptul că sunt fată. Cum p... ana mea?! Atunci când minte, să-i oferi doar dragostea ta?! Cum căcat vine asta? Adică, e normal? Sunt singura de părere că unii români rag numai că să facă bani? Nu-i aşa că e degeaba. Muzica nu prea transmite nimic şi probabil o ştiu şi ei.
Cleopatra Stratan. Poate spune multe. Nu mi se pare normal ca o fetiţă de numai trei ani să cânte despre dragoste. Melodia "Ghiţă” mi s-a părut total cretină. De ce? Pentru că este exacerbat că o copilă să-şi aştepte iubitul o seară întreagă, aşteptând din partea acestuia un cadou (materialism, cumva?). Repet, nu vreau copii...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)