31 mai 2011
Obsesie
De ce trebuie să fie aşa de drăăăăăăguţăăăăă? Cred că m-am uitat de vreo 3454531051524165415312141564412 ori la videoclip şi tot nu m-am săturat. E normal?
27 mai 2011
Probabil cea mai deşteaptă fiinţă
Pumpkin Pie: probabil este foarte desteapta. vezi? are si chihuahua
X: daa ji e ji ft frm X: : X vleau j yo cutz d`alaa
Pumpkin Pie: da' tu nu poti sa vorbesti normal?
X: bda scz :P
Pumpkin Pie: am inteles tot ce trebuia sa inteleg. tu cat crezi ca ai iq-ul?
X: snt aja dejteapa k nimen nu poa` smi afle ip`u
Pumpkin Pie: asa este
Vă rog să nu fiţi răi.
Hide your kids, hide your wife
Ajung acasă. Mă descalţ şi mă uit dacă este cineva. Învârt cheia în uşă şi dau interfonul pe... silent, că n-am chef de nimeni. Apoi deschid calculatoru'. Merg şi la bucătărie, iau frigiderul la control. Îmi scot să-mi fac un sandviş. Las lucrurile pe masă şi îmi pun muzică. Este 9, deci sperăm că nu se supără nimeni dacă dau la maxim. Sau? E, oricum nu contează.
Îmi fac sandvişul, dau muzica încet, mă aşez în pat şi caut telecomanda. O găsesc sub mine după vreo cinci minute. Dau drumu' la TV şi încep să butonez, în speranţa că o să găsesc ceva interesant. Până la urmă, las pe Animal Planet şi îmi continui... micul dejun. În acelaşi timp scriu şi un mesaj şi... mi se pare că aud ceva. Zic că iar delirez şi-mi văd de treabă, că doar s-a mai întâmplat să mi se pară.
După vreo 10 minute, aud acelaşi sunet. Ies pe hol şi fixez cu privirea uşa. De acolo se aude. Mă uit pe vizor, nu e nimeni.
"Da, deci mi s-a părut."
Mă duc spre pat, iar se aude. Ce Dumnezeu?! Merg iar la uşă şi dau s-o deschid şi îmi dau seama că se împinge ceva sau cineva în uşă. Băăăi, wtf? E o glumă? Dacă da, e una extrem de proastă! Sun pe cineva să iasă pe scară să vadă ce este şi îmi spune că e un bărbat negru îmbrăcat în negru care pare beat şi-şi clatină capu'.
O, da. Ce fac? Chem poliţia? O să par stupidă. Chem pe cineva să-l ia de acolo? Poate e periculos. Bine, nu fac nimic, poate pleacă. Închid uşa şi sus, şi jos, de câte două ori. Ce să fac? Mă duc îngrozită la baie, îmi fac un duş. Mă plimb prin casă în prosop şi papucei şi aud un fâşâit, apoi câţiva paşi, uşa de la lift care s-a trântit zgomotos şi liftul care pleacă. Deschid uşa, nu mai era nimeni acolo. Totuşi, mirosea a băutură şi a... nu ştiu cum să spun eu... pişat. Îmi pun mâna la nas şi intru în casă repede, să nu cumva să intre şi mirosul.
Habar n-am cine este nenea, de unde a apărut şi cum a intrat în scară. Bănuiesc că nu a rupt uşa, nu? Deci, logic, cineva i-a dat drumu'. Ori a intrat cu cineva, deşi este puţin probabil.
Acum, eu nu ştiu de ce avem interfon. De ce mai este pus, dacă poate intra oricine în scară? Zic şi eu.
Mi s-a întâmplat acum două zile (parcă) să sune un bărbat la interfon şi să-mi zică "Deschide!". Ştiţi povestea?
Întreb "Cine este?"
"La 52, nu merge intefonu'!"
"Păi şi este problema mea? Este problema dumneavoastră că nu merge interfonul la 52."
"Îmi deschideţi şi mie, vă rog?"
"NU."
Şi a închis. :(
Îmi fac sandvişul, dau muzica încet, mă aşez în pat şi caut telecomanda. O găsesc sub mine după vreo cinci minute. Dau drumu' la TV şi încep să butonez, în speranţa că o să găsesc ceva interesant. Până la urmă, las pe Animal Planet şi îmi continui... micul dejun. În acelaşi timp scriu şi un mesaj şi... mi se pare că aud ceva. Zic că iar delirez şi-mi văd de treabă, că doar s-a mai întâmplat să mi se pară.
După vreo 10 minute, aud acelaşi sunet. Ies pe hol şi fixez cu privirea uşa. De acolo se aude. Mă uit pe vizor, nu e nimeni.
"Da, deci mi s-a părut."
Mă duc spre pat, iar se aude. Ce Dumnezeu?! Merg iar la uşă şi dau s-o deschid şi îmi dau seama că se împinge ceva sau cineva în uşă. Băăăi, wtf? E o glumă? Dacă da, e una extrem de proastă! Sun pe cineva să iasă pe scară să vadă ce este şi îmi spune că e un bărbat negru îmbrăcat în negru care pare beat şi-şi clatină capu'.
O, da. Ce fac? Chem poliţia? O să par stupidă. Chem pe cineva să-l ia de acolo? Poate e periculos. Bine, nu fac nimic, poate pleacă. Închid uşa şi sus, şi jos, de câte două ori. Ce să fac? Mă duc îngrozită la baie, îmi fac un duş. Mă plimb prin casă în prosop şi papucei şi aud un fâşâit, apoi câţiva paşi, uşa de la lift care s-a trântit zgomotos şi liftul care pleacă. Deschid uşa, nu mai era nimeni acolo. Totuşi, mirosea a băutură şi a... nu ştiu cum să spun eu... pişat. Îmi pun mâna la nas şi intru în casă repede, să nu cumva să intre şi mirosul.
Habar n-am cine este nenea, de unde a apărut şi cum a intrat în scară. Bănuiesc că nu a rupt uşa, nu? Deci, logic, cineva i-a dat drumu'. Ori a intrat cu cineva, deşi este puţin probabil.
Acum, eu nu ştiu de ce avem interfon. De ce mai este pus, dacă poate intra oricine în scară? Zic şi eu.
Mi s-a întâmplat acum două zile (parcă) să sune un bărbat la interfon şi să-mi zică "Deschide!". Ştiţi povestea?
Întreb "Cine este?"
"La 52, nu merge intefonu'!"
"Păi şi este problema mea? Este problema dumneavoastră că nu merge interfonul la 52."
"Îmi deschideţi şi mie, vă rog?"
"NU."
Şi a închis. :(
26 mai 2011
23 mai 2011
Ştii tu...
Ce, scumpa mea, ai rămas singură? Poate că trebuia să te gândeşti la asta când ai călcat peste capetele celor care îţi ascultau chiar şi cele mai mari minciuni. N-ai ştiut, draga mea să fii sinceră niciodată, tu înfloreai până şi minciunile. În schimb, ai pretins întotdeauna ca oamenii din jurul tău să fie sinceri şi întotdeauna săritori, chiar şi după ce ai refuzat în scârbă mâna ce ţi-au întins-o de atâtea ori. Poate ar trebui să-ţi dea de gândit că oamenii nu-ţi mai răspund la telefoane şi până şi simplele conversaţii pe messenger par scrise în grabă.
Ai stat sus, acolo, pe piedestalul tău şi nimeni n-a făcut efortul să te dea jos pentru că este evident: odată şi odată, tot o să cazi. Prea ai nasul pe sus şi uiţi că ai ajuns unde eşti numai împinsă de la spate. Termenul de "prieten" ţi-e cam străin, ai în jur numai cunoştinţe care te evită. Ce, nu-i aşa? Ba cum nu? Când ai alunecat prima dată de acolo de sus, au sărit mulţi să te ajute şi au făcut-o cu toată bunăvoinţa. Tu însă ai hotărât că, decât să accepţi o mână caldă şi câteva mângâieri pentru rănile proaspete, mai bine te retragi într-un colţ şi ţi le lingi singură. Ca o căţea, ar zice unii.
Poate şi eu am fost prostănacă şi am crezut prea mult într-un om care m-a dezamăgit de atâtea şi atâtea ori. Dar am zis să-ţi mai acord o şansă. Şi încă una, şi încă una. Până când am zis "Gata! Mi-a ajuns!". Adevărul este că mă scârbea fiecare lucru pe care-l auzeam despre tine pentru că nu mai erai cea pe care o cunoşteam. Fiecare om se mai schimbă, aşa m-am schimbat şi eu. Că atunci când te schimbi este normal să îţi speli inima de amintiri neplăcute şi să îmbraci haine noi, cu mult mai protectoare. Vezi? Mi-am luat o haină antiglonţ, pentru inimă.
Aşa cum era de aşteptat, te-ai prăbuşit de pe piedestal. De data asta, s-a spart şi el. Ai rămas singură, cu ochii deschişi. Până acum ai preferat să te minţi. Aşa faci şi acum. Poate orice om se mai minte, încercând să fie optimist. Dar nu toţi oamenii rămân singuri. Să te gândeşti bine la asta, oricum o să vezi că toate porţile o să-ţi fie trântite în nas. Măcar să fii tu fericită. Pentru că nu va mai fi nimeni acolo să observe ceva şi, când te bucuri singur, parcă nu e la fel. Şi încearcă să ne priveşti de la acelaşi nivel, muritoare de rând ce eşti. Trezeşte-te. Soarele apune şi pentru tine.
I can be your hero, baby :))
Am pus pâinea, m-am spălat pe mâini şi am ieşit din nou pe balcon să văd ce mai e pe afară, cum mai e vremea şi să las soarele să mă îmbrăţişeze şi pe mine câteva minute. Între timp mi-a venit şi porumbelul, a început să mănânce cu poftă şi, după ce l-am privit câteva secunde, m-am întors încet, să nu-l sperii.
Priveam câţiva şcolari fără să fiu prea atentă la vorbele lor. Un ţipăt scurt m-a făcut să fiu atentă la ce vorbeau şi mi-am dat seama că discuţia dintre cele 4 fetiţe şi băieţelul care se ţinea de gard era, de fapt, o ceartă aprinsă. "Lasă că vă spun eu lu' doamna mâine pe toate 4!", a strigat Răzvan, vecinul meu de la etajul opt. Fetele s-au întors, i-au făcut la mişto cu mâna şi au plecat la casele lor. Lângă părculeţul din faţa blocului erau alţi doi băieţi, din aceeaşi clasă. Spărseseră o cutie de lapte din ăla de care le dă la şcoală şi se uitau cum curge pe asfalt.
Iarăşi nu eram atentă la ce vorbeau. Am văzut doar că ăia doi au trecut strada la Răzvan şi unul, cu capul ceva mai mare şi puţin mai înalt, s-a apropiat cam mult de el. Îl împingea cu capul, dacă mă înţelegeţi. Apoi i-a prins guriţa mică cu mâna şi a început să i-o strângă. Fără să-mi dau seama, am strigat la băiat "Vrei să vin eu la tine, mă?". S-au uitat toţi trei la mine, în sus, m-au văzut probabil roşie ca racul. "Bătăuşul" a început să alerge şi, din fugă, îmi striga "Daaa, poţi să vii şi la mine acasă dacă vrei!". Şi a tot alegat până s-a terminat strada... şi nu l-am mai văzut.
Răzvan şi celălalt băieţel zâmbeau la mine, mă priveau cu admiraţie şi parcă cu teamă. M-am întors, porumbelul nu mai era, dar câteva vrăbiuţe se înfruptau şi ele din pâine. Am trecut pe lângă ele fără să le sperii şi am intrat în cameră.
Nu am înţeles nici acum de ce am reacţionat aşa şi de ce am fost aşa de afectată când am văzut scena respectivă. Nu am avut conflicte cu copiii când am fost mică, deci nu poate fi vorba despre o amintire neplăcută... am simţit nevoia să fac ceva şi ştiu că, dacă aş fi tăcut, aş fi avut remuşcări.
Poate pentru mulţi este o chestie banală... dar acelaşi impuls l-am simţit şi când mi-am salvat verişorul de la înec. Păcat că el a uitat asta.
Ce viaţă duc...
Merg la baie, îmi prind părul şi mă spăl pe faţă şi pe dinţi şi după mă duc la bucătărie să văd ce am prin frigider. Deschid uşa... parcă şi un sandviş (frate, ce aiurea sună, da' aşa cică e corect) era greu de făcut. Chiar şi aşa, îmi iau ingredientele, le pun pe masă. Parcă am poftă şi de nişte ouă... Iau şi două ouă. Le spăl şi le las în prosop, până puneam tigaia pe foc. Mă spăl pe mâini (nu ştiu de ce, dar fac asta foarte des) şi dau să mă şterg cu prosopul. Ouăle o iau la vale. Reuşesc să prind unul, celălalt se sparge. Şterg imediat (nu de alta, dar altfel uitam) şi scot altul. Aceeaşi poveste, numai că acum le-am pus pe amândouă pe aragaz. Dau să spăl roşia, o pun în prosop, iar mă spăl pe mâini, iar dau să mă şterg şi dau şi roşia pe jos. Acum, problemă. Nu o găsesc. Zic "Eh, las', c-o găsesc eu" şi mă duc la aragaz să-mi fac ouăle.
Le pun în tigaie, mă feresc de ulei şi, când mă dau înapoi, calc în roşie. Cum a apărut acolo, habar n-am. Curăţ şi roşia de jos şi şterg cu mopul. În timpul ăsta, ouăle se făcuseră, dar îmi era frică să le iau pentru că sărea uleiul pe mine. "Le mai las două-trei minute, că nu-i bai". Între timp, îmi faceam sandvişul. Scap şunca jos, apoi scap şi frunza de salată, dau şi roşia... şi puţină brânză dau pe jos... apoi mă dezechilibrez. Şi zic râzând "Îmi bag picioru'... sau mai bine nu", abandonez chestia pe masă şi îmi iau chestia de la filtru cu cafeaua pe care o făcusem înainte cu 5 minute. O pun în cană, pun puţin zahăr, lapte şi apăs din greşeală pe telecomanda de la televizor (că na, eu am şi-n bucătărie) unde una ţipa ca idioata. Mă sperii, vărs cana de cafea... îmi propun să nu mă enervez...
Le pun în tigaie, mă feresc de ulei şi, când mă dau înapoi, calc în roşie. Cum a apărut acolo, habar n-am. Curăţ şi roşia de jos şi şterg cu mopul. În timpul ăsta, ouăle se făcuseră, dar îmi era frică să le iau pentru că sărea uleiul pe mine. "Le mai las două-trei minute, că nu-i bai". Între timp, îmi faceam sandvişul. Scap şunca jos, apoi scap şi frunza de salată, dau şi roşia... şi puţină brânză dau pe jos... apoi mă dezechilibrez. Şi zic râzând "Îmi bag picioru'... sau mai bine nu", abandonez chestia pe masă şi îmi iau chestia de la filtru cu cafeaua pe care o făcusem înainte cu 5 minute. O pun în cană, pun puţin zahăr, lapte şi apăs din greşeală pe telecomanda de la televizor (că na, eu am şi-n bucătărie) unde una ţipa ca idioata. Mă sperii, vărs cana de cafea... îmi propun să nu mă enervez...
Îmi aduc aminte de ouă, care acum erau prea pline de ulei... le pun într-o pungă, pun acolo şi şunca pe care o tăiasem pentru sandviş şi ce mai aveam pe masă, cobor în spatele blocului, le dau unui câine care le mănâncă pe nerăsuflate... îi zic "Ce-ţi mai place să mănânci de la mine! :))" şi dau să plec, dar o iau prin faţa blocului. Un tip dubios, îmbrăcat într-o geacă groasă albă (erau cam vreo 20 de grade...) şi cam negru la faţă aştepta să intru în scară ca să poată intra şi el. Îl întreb "Staţi aici?". El îmi zice "A, nu, sunt femeia de serviciu...". "Păi noi avem altă femeie de serviciu... dacă-mi aduc bine aminte. Căutaţi pe cineva?". "Da, pe mama.". "Vedeţi că stă la cealaltă scară... :))" şi deschid uşa, după care o trag după mine.
Ajung sus... ce să mănânc şi eu? Iau un baton fitness şi mă bag la loc în pat. Îl mănânc încet, că altceva n-aveam ce să mănânc şi mă gândesc că dacă-l mâncam mai încet aveam impresia că mănânc mai mult. Sau cel puţin aşa gândeam atunci. În fine.
Mai intru puţin pe facebook, mă mai minunez... cum au putut ajunge unele persoane... să-mi fie milă? Să fiu invidioasă? Da, cred că "invidioasă" se potriveşte. Întotdeauna am fost invidioasă. :)))
Dacă vreţi să dormiţi la fel de bine ca mine, puneţi melodiile astea două:
Trebuie să fie date încet, să vă luaţi raţa (nu ar trebui să existe om care să nu aibă o raţă cu care să doarmă, să fim serioşi), s-o strângeţi bine, să vă aşezaţi confortabil şi să adormiţi zâmbind.
By the way, când am devenit aşa dezordonată? Doamne, sunt înconjurată de ambalaje, sticle de apă plată goale, coji de seminţe şi banane şi altele. Bine, mă rog. Am o scuză. AM PICIORUL ÎN GHIPS.
P.S: Bravo, prietene, te-ai ţinut de cuvânt. =)) Genial...
20 mai 2011
Voi...
Să nu vă miraţi când o să-mi închid porţile sufletului...
18 mai 2011
Încă nu-mi vine să cred
Nu aş fi crezut niciodată că mi se poate întâmpla asta. Mai mult, ăla era probabil ultimul moment în care m-aş fi gândit că aş fi putut s-o păţesc. Adică... cui i s-a mai întâmplat să i se rupă piciorul stând? Da, ştiu. Gen... imposibil. Dar uite-mă, stau în pat, cu picioru' în ghips, cu calculatorul instalat în jurul meu şi scriu savurând un ceai pe care l-am făcut în 30 de minute.
Na, aseară, pe lângă faptul că am descoperit că e foarte greu să te mişti cu ghipsu' (mai e şi greu, al naibii), mi-am dat seama că există şi prieteni adevăraţi. Şi le mulţumesc tuturor pentru tot.
Ce naşpa este să nu poţi să faci lucrurile pe care, înainte, le făceai cu atâta uşurinţă.
Dar, să privim şi lucrurile bune:
- nu merg la liceu
- nu trebuie să fac ce nu am chef
- dau ordine (nu că asta nu s-ar fi întâmplat şi înainte, dar acum este mult mai mişto)
- mi se fac toate poftele
- mi se fac toate poftele
- pot să dorm cât vreau
- nimeni nu-mi poate cere nimic pentru că "am piciorul în ghips şi nu pot face efort"
- muzica nu mai se aude aşa de tare acum, pentru că, de, am piciorul în ghips (adică pot s-o dau cât de tare vreau)
- nu merg la liceu, trebuie s-o mai spun o dată?
Azi-noapte m-am trezit plângând şi întrebându-mă cum mi s-a întâmplat tocmai mie asta. Pentru că eu încă nu pot să accept că nu pot să merg normal, chiar dacă asta este doar pentru câteva zile/săptămâni. M-am obişnuit să pot să fac aproape orice şi chiar mă gândeam că nu am avut niciodată ocazia să fac cunoştinţă cu un ghips. Şi acum... îmi doresc să nu se fi întâmplat...
By the way, mulţumesc drăguţilor care tot opresc curentul şi celor de la RDS pentu netul care cade şi el imediat şi care nu-şi mai revine decât după vreo 10, 20 de minute. Bine, uneori asta înseamnă foarte puţin. Câteodată cade cu zilele, iar eu trebuie să fac reclamaţie peste reclamaţie. Să dea Domnu' să nu mi-l oprească în perioada asta, că mă duc la ei şi le dau în cap cu ghipsu'.
Sănătate şi... oase puternice.
17 mai 2011
Mic accident
Am avut un mic accident la şcoală, na, poate că nu e grav. Sper să nu trebuiască să pun în ghips piciorul, ar fi un dezastru total...
Ne citim, ne auzim... vorbim... Numai bine vă doresc.
P.S: A fost un dezastru total.
P.S: A fost un dezastru total.
14 mai 2011
Ce căcat?
Băi, frate, mie mi-au dispărut vreo 30 de comentarii. Io-mi bag piciorul. Ştiu, nu sunt singura, dar... mă rog. Nu mă plâng. Se putea şi mai rău.
L.E: Văd că au reapărut comentariile.
13 mai 2011
12 mai 2011
Victimă
Azi, după mult timp, am hotărât să fac acel lucru de care m-am tot ferit în ultima lună.
E ca atunci când zici că înveţi, numai că e cu zile. "Mâine fac aia. Ah, a trecut şi ziua asta. Mâine. Azi nu am timp, poate mâine. Azi sunt foarte obosită, dar mâine sigur. Gata, azi. Ah, ce vreme urâtă. Mai bine mâine." - Cât de cunoscut îmi sună.
Dar azi nu s-a întâmplat aşa. Am făcut-o, chiar dacă nu eram foarte hotărâtă. Ce am făcut, nu contează aşa mult.
Când am ieşit din scara blocului în care intrasem, am văzut un bătrânel care se agita în faţa uşii de la scară. Dau să ies, dar mă opreşte.
Moşul: Domnişoară, aici stă administratorul? (simţind un miros de... ceva putred)
Eu: Nu ştiu, îmi pare rău. Nu locuiesc aici, habar n-am.
Moşul: Păi, uite... am găsit cheile astea şi vreau să i le duc la administrator, dar nu ştiu unde să-l găsesc. (e clar, din gura lui vine)
Eu: Nici eu nu ştiu unde îl puteţi găsi. V-am spus, nu stau aici.
Dau să plec, pentru că mă grăbeam să ajung la ora de engleză. Daaaar...
Moşul: Domnişoarăăăă!!! Cum se iese din scară? (facepalm, îmi vine să vărs)
Mă întorc exasperată şi-i arăt butonul pe care trebuia să apese.
Eu: Uitaţi, apăsaţi aici şi gata. O zi bună vă doresc.
Mă întorc şi încerc să grăbesc pasul.
Moşul: Domnişoară? Stai aici, să fiu sigur că pot să ies din scară. Dacă nu pot să ies, îmi dai tu drumu', da? (da, da, fac orice, numai închide gura)
Eu: Domnule, vă rog, mă grăbesc, hai, intraţi, închideţi uşa şi apăsaţi pe buton.
Moşul: Hai nu te grăbi ca fata mare la măritat... (când ţi-oi lipi una...)
Închide uşa şi bâjbâie prin întuneric după buton. Nu-l găseşte şi îmi caută disperat privirea. Bate în geam... eu îmi pierd răbdarea... "Uitaţi-vă în lateraaal!!! Daţi cu pumnii în chestia aia, mă grăbesc!". Găseşte butonul... Doamne, ajută. Iese. Îi zic grăbită un "O zi bună, slavă cerului că am scăpat!" şi încep să alerg spre staţie. Tramvaiul pe care trebuia să-l iau se clătina pe şine ţanţoş, de parcă ar fi primit un premiu pentru că nu m-am urcat în el. Îmi dau uşor o palmă peste frunte, îmi scot umbrela şi aştept să vină alt tramvai. Moşul ieşise acum din scară şi căuta cu privirea altă victimă. Bine că venea tramvaiul.
E ca atunci când zici că înveţi, numai că e cu zile. "Mâine fac aia. Ah, a trecut şi ziua asta. Mâine. Azi nu am timp, poate mâine. Azi sunt foarte obosită, dar mâine sigur. Gata, azi. Ah, ce vreme urâtă. Mai bine mâine." - Cât de cunoscut îmi sună.
Dar azi nu s-a întâmplat aşa. Am făcut-o, chiar dacă nu eram foarte hotărâtă. Ce am făcut, nu contează aşa mult.
Când am ieşit din scara blocului în care intrasem, am văzut un bătrânel care se agita în faţa uşii de la scară. Dau să ies, dar mă opreşte.
Moşul: Domnişoară, aici stă administratorul? (simţind un miros de... ceva putred)
Eu: Nu ştiu, îmi pare rău. Nu locuiesc aici, habar n-am.
Moşul: Păi, uite... am găsit cheile astea şi vreau să i le duc la administrator, dar nu ştiu unde să-l găsesc. (e clar, din gura lui vine)
Eu: Nici eu nu ştiu unde îl puteţi găsi. V-am spus, nu stau aici.
Dau să plec, pentru că mă grăbeam să ajung la ora de engleză. Daaaar...
Moşul: Domnişoarăăăă!!! Cum se iese din scară? (facepalm, îmi vine să vărs)
Mă întorc exasperată şi-i arăt butonul pe care trebuia să apese.
Eu: Uitaţi, apăsaţi aici şi gata. O zi bună vă doresc.
Mă întorc şi încerc să grăbesc pasul.
Moşul: Domnişoară? Stai aici, să fiu sigur că pot să ies din scară. Dacă nu pot să ies, îmi dai tu drumu', da? (da, da, fac orice, numai închide gura)
Eu: Domnule, vă rog, mă grăbesc, hai, intraţi, închideţi uşa şi apăsaţi pe buton.
Moşul: Hai nu te grăbi ca fata mare la măritat... (când ţi-oi lipi una...)
Închide uşa şi bâjbâie prin întuneric după buton. Nu-l găseşte şi îmi caută disperat privirea. Bate în geam... eu îmi pierd răbdarea... "Uitaţi-vă în lateraaal!!! Daţi cu pumnii în chestia aia, mă grăbesc!". Găseşte butonul... Doamne, ajută. Iese. Îi zic grăbită un "O zi bună, slavă cerului că am scăpat!" şi încep să alerg spre staţie. Tramvaiul pe care trebuia să-l iau se clătina pe şine ţanţoş, de parcă ar fi primit un premiu pentru că nu m-am urcat în el. Îmi dau uşor o palmă peste frunte, îmi scot umbrela şi aştept să vină alt tramvai. Moşul ieşise acum din scară şi căuta cu privirea altă victimă. Bine că venea tramvaiul.
Românii citesc
Şi suntem siguri de asta. Sau... nu? Citim atât de mult încât nu mai ţinem minte ce am citit.
Reporter: Care este ultima carte pe care aţi citit-o dumneavoastră?
Tipă: M... păi...
Reporter: Ce vă mai aduceţi aminte, nu... e nicio...
Tipă: Nu ştiu... sunt multe cărţi care nu mi le mai aduc aminte.
Reporter: Spune-ne una... sau... câteva.
Tipă: Nu ştiu, că nu prea mă pasiona cărţile aşa şi nu prea (m-am uitat?!)...
Reporter: Da'... ultima pe care ai citit-o.
Tipă: Am citit din... nu ştiu, din foarte multe cărţi da' nu-mi mai aduc aminte din care este, că sunt foarte multe.
Reporter: Ai citit foarte multe şi nu le mai ştii?
Tipă: Da...
Reporter: Dă-mi măcar... nu ştiu, care-i autorul tău favorit, hai s-o luăm aşa că nu...
Tipă: Din... din care cărţi?
Reporter: Care-ţi plac ţie, nu...
Tipă: Păi, zic că este Mihai Eminescu.
Reporter: E...
Tipă: Mi-a plăcut foarte mult... şi... am citit.
Reporter: Ce-ai citit din Eminescu?
Tipă: Foarte multe.
Reporter: Zi-ne aşa, câteva... nu ştiu...
Tipă: Au fost poezii, au fost foarte multe. Foarte, foarte multe au fost. Şi din care nu le mai ţin minte.
Reporter: A, nu, că nu te pun să le spui... Ce... ce ţi-a plăcut la Eminescu, adică ce... ce ai apreciat la...?
Tipă: Mi-a plăcut că a fost... a fost îîîî... a scris poezii... au fost foarte multe... foarte, foarte multe mi-a plăcut. La domnu' Mihai Eminescu.
(...)
Reporter: Creangă sau careva, nu ştiu...
Tipă: Am citit şi din Mihai Creangă... şi din foarte multe dar nu le mai ţin minte.
Priviţi şi vă minunaţi:
08 mai 2011
Stupid
Mi se întâmplă des să rămân fără mâncare în frigider (şi chestia cea mai idioată este că nu o mănânc eu) şi aşa mi s-a întâmplat şi azi. Ce să mănânc, ce să mănânc...
Pentru că eram şi singură, am fugit repede la portofel, să văd dacă mor sau nu de foame. Ura, mai aveam 10 lei, rătăciţi printr-un buzunărel (probabil ascunşi de mine).
M-am uitat în oglindă şi eram ok îmbrăcată iar părul stătea excepţional, ca de fiecare dată când nu este nimeni să vadă. Mi-am luat repede converşii în picioare şi o bluză peste maiou şi am fugit repede să-mi sparg banii pe ceva de mâncare. După ce am călcat în câteva bălţi şi am făcut acrobaţii, încercând să nu calc în căcaţii de pe trotuar, am început să grăbesc pasul. Ajunsă la cuptorul de pâine, m-am aşezat civilizat la coadă şi m-am pus pe aşteptat, răbdătoare. În timp ce avansam, am observat că un bărbat de vreo 50-60 de ani se tot fâstâcea şi mi-o lua în faţă, ca şi când ar fi fost înaintea mea acolo.
Deşi de obicei trec cu vederea şi las de la mine, frustrarea a prins glas:
"Auziţi, vă grăbiţi undeva? Să ştiţi că aţi venit după mine, ba nu, dacă mă gândesc mai bine, aţi venit chiar după doamna din spate. Haideţi să fim civilizaţi şi să aşteptăm la rând, ca toată lumea. Sunt aici oameni care se grăbesc mai mult decât dumneavoastră, vă asigur. Şi, după cum vedeţi, nimeni nu o ia pe lângă rând, sperând să scape mai repede. Nici nu este aşa de lungă coada, chiar nu aveţi răbdare cinci minute?". Mi-a aruncat o privire plină de reproş, a pufăit, aruncând un miros de alcool direct spre faţa mea şi a plecat bombănind şi înjurând. Nu am înţeles ce zicea şi, sinceră să fiu, nici n-aveam prea mare chef de ceartă, dar am răbufnit pentru că mi-era chiar foame şi nu mi se părea cinstit că tipul s-o ia înaintea mea... nu era nici gravid, nici handicapat, nici foarte bătrân, poate doar puţin ameţit. Iar eu nu mai sunt la vârsta la care să fac favoruri bătrânilor fără să comentez pentru că, asta e, m-am schimbat, am crescut şi... sunt mai tupeistă.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Real, doar că atunci fusese vina mea. Îmi luasem pe fugă o cutie de lapte cu ciocolată, o budincă, un iaurt cu cereale, un pachet de gumă şi alte câteva porcarioare de genul şi am căutat disperată casă prioritară (v-am mai povestit, pentru coşuri, gravide, persoane cu handicap sau maxim 10 produse - ceva de genul), că mi-era că iar întârzii la oră de engleză şi iar ţipă profa.
În faţa mea, o babă care avea cu mult peste 10 produse. În faţa babei, un moş care-şi luase câteva pâini şi nu avea bani să le plătească. După ce a renunţat la câteva, a plecat dezamăgit şi puţin jenat. I-aş fi plătit pâinile, dar nu aveam bani destui şi nici nu eram într-o stare foarte bună. Fără să-mi dau seama, îmi ţineam produsele în mână, deci, nu le pusesem pe bandă. Mă uit după semnul cu "Următorul client" şi observ că nu mai aveam loc să-mi pun chestiile pe bandă, deoarece ăia care erau în spate ocupaseră toată banda. Ce să fac, ce să fac... Tot fără să-mi dau seama, am luat semnul, am îndepărtat câteva produse de-ale celor din spate şi mi-am pus produsele pe bandă. Lucru pe care nu l-aş fi făcut în mod normal. Mă uit înapoi şi primesc nişte priviri ucigătoare din partea celor doi, de parcă aş fi comis o crimă în faţa lor şi i-aş fi stropit cu sânge.
Acum, eu nu înţeleg de ce casierii nu comentează nimic când văd că unii vin cu coşurile pline şi le răstoarnă acolo. Este o casă de acces rapid, în pula mea. În mod normal, nu ar trebui să stai acolo foarte mult timp, adică, îţi poţi da seama, oricât de retardat ai fi, că la o casă de acces rapid trebuie să se meargă repede. Că unii se mai şi grăbesc şi de-aia nici nu cumpără o groază de chestii. Duuuh.
Pentru că eram şi singură, am fugit repede la portofel, să văd dacă mor sau nu de foame. Ura, mai aveam 10 lei, rătăciţi printr-un buzunărel (probabil ascunşi de mine).
M-am uitat în oglindă şi eram ok îmbrăcată iar părul stătea excepţional, ca de fiecare dată când nu este nimeni să vadă. Mi-am luat repede converşii în picioare şi o bluză peste maiou şi am fugit repede să-mi sparg banii pe ceva de mâncare. După ce am călcat în câteva bălţi şi am făcut acrobaţii, încercând să nu calc în căcaţii de pe trotuar, am început să grăbesc pasul. Ajunsă la cuptorul de pâine, m-am aşezat civilizat la coadă şi m-am pus pe aşteptat, răbdătoare. În timp ce avansam, am observat că un bărbat de vreo 50-60 de ani se tot fâstâcea şi mi-o lua în faţă, ca şi când ar fi fost înaintea mea acolo.
Deşi de obicei trec cu vederea şi las de la mine, frustrarea a prins glas:
"Auziţi, vă grăbiţi undeva? Să ştiţi că aţi venit după mine, ba nu, dacă mă gândesc mai bine, aţi venit chiar după doamna din spate. Haideţi să fim civilizaţi şi să aşteptăm la rând, ca toată lumea. Sunt aici oameni care se grăbesc mai mult decât dumneavoastră, vă asigur. Şi, după cum vedeţi, nimeni nu o ia pe lângă rând, sperând să scape mai repede. Nici nu este aşa de lungă coada, chiar nu aveţi răbdare cinci minute?". Mi-a aruncat o privire plină de reproş, a pufăit, aruncând un miros de alcool direct spre faţa mea şi a plecat bombănind şi înjurând. Nu am înţeles ce zicea şi, sinceră să fiu, nici n-aveam prea mare chef de ceartă, dar am răbufnit pentru că mi-era chiar foame şi nu mi se părea cinstit că tipul s-o ia înaintea mea... nu era nici gravid, nici handicapat, nici foarte bătrân, poate doar puţin ameţit. Iar eu nu mai sunt la vârsta la care să fac favoruri bătrânilor fără să comentez pentru că, asta e, m-am schimbat, am crescut şi... sunt mai tupeistă.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Real, doar că atunci fusese vina mea. Îmi luasem pe fugă o cutie de lapte cu ciocolată, o budincă, un iaurt cu cereale, un pachet de gumă şi alte câteva porcarioare de genul şi am căutat disperată casă prioritară (v-am mai povestit, pentru coşuri, gravide, persoane cu handicap sau maxim 10 produse - ceva de genul), că mi-era că iar întârzii la oră de engleză şi iar ţipă profa.
În faţa mea, o babă care avea cu mult peste 10 produse. În faţa babei, un moş care-şi luase câteva pâini şi nu avea bani să le plătească. După ce a renunţat la câteva, a plecat dezamăgit şi puţin jenat. I-aş fi plătit pâinile, dar nu aveam bani destui şi nici nu eram într-o stare foarte bună. Fără să-mi dau seama, îmi ţineam produsele în mână, deci, nu le pusesem pe bandă. Mă uit după semnul cu "Următorul client" şi observ că nu mai aveam loc să-mi pun chestiile pe bandă, deoarece ăia care erau în spate ocupaseră toată banda. Ce să fac, ce să fac... Tot fără să-mi dau seama, am luat semnul, am îndepărtat câteva produse de-ale celor din spate şi mi-am pus produsele pe bandă. Lucru pe care nu l-aş fi făcut în mod normal. Mă uit înapoi şi primesc nişte priviri ucigătoare din partea celor doi, de parcă aş fi comis o crimă în faţa lor şi i-aş fi stropit cu sânge.
Acum, eu nu înţeleg de ce casierii nu comentează nimic când văd că unii vin cu coşurile pline şi le răstoarnă acolo. Este o casă de acces rapid, în pula mea. În mod normal, nu ar trebui să stai acolo foarte mult timp, adică, îţi poţi da seama, oricât de retardat ai fi, că la o casă de acces rapid trebuie să se meargă repede. Că unii se mai şi grăbesc şi de-aia nici nu cumpără o groază de chestii. Duuuh.
04 mai 2011
Prieten nou
Glumesc. L-am găsit într-o seară, când mă întorceam de la liceu. Erau mai mulţi, de fapt. Şi, cum voiam să-i fac o surpriză micuţei şi nu aveam ce să-i duc, l-am luat. Şi a fost un succes. I-a plăcut la nebunie. Şi mie la fel.
Este foarte simpatic cu ochişorii ăia drăguţi şi cu gura aia micuţă. Poate e o prostie, dar mie mi se pare foarte prietenos.
O să-l eliberez în natură, sper să-mi facă puişori.
Eu când vreau să plec, plec.
Astăzi vreau să plec şi te rog să nu încerci să mă opreşti pentru că încerci degeaba. Ştii că întotdeauna iese cum vreau eu şi că eu râd şi înainte, şi la urmă. Îţi las ţie jucăriile mele, nu le mai ating pentru că le-ai atins tu. Stai liniştită, poţi să păstrezi tot, nu mai am nevoie de nimic de la tine. Ştii, îmi spuneai că sunt javră şi că mă folosesc de oameni. Că sunt nenorocită şi că nu ai nevoie de o prietenă ca mine. Apoi tot tu veneai să-ţi ceri iertare, iar eu te făceam întotdeauna să cazi în genunchi, spăşită. Renunţă şi atât. Nu mă face să regret că te-am avut lângă mine atâţia ani. Ştii bine că nu-ţi doreşti să te trec în carneţel cu bulină neagră. Îţi spun asta pentru că tu ştii bine (dacă nu cel mai bine) cât de urât este atunci când mă răzbun.
Fii smerită ca întotdeauna şi nu o să ai de pierdut. Zic asta pentru că pe mine m-ai pierdut de mult. Te rog eu, nu-mi mai zâmbi, nu mă mai băga în seamă şi, în general, evită-mă. Nu am nevoie de tine. Şi ştii bine ce păţesc cei de care nu mai am nevoie. Alege calea cealaltă. Ţi-am scris şi aici pentru că ştiu că eşti cititoare fidelă. Şi sper să se schimbe chestia asta.
Hai să ne prefacem că nu ne cunoaştem.
Bu-bye.
Fii smerită ca întotdeauna şi nu o să ai de pierdut. Zic asta pentru că pe mine m-ai pierdut de mult. Te rog eu, nu-mi mai zâmbi, nu mă mai băga în seamă şi, în general, evită-mă. Nu am nevoie de tine. Şi ştii bine ce păţesc cei de care nu mai am nevoie. Alege calea cealaltă. Ţi-am scris şi aici pentru că ştiu că eşti cititoare fidelă. Şi sper să se schimbe chestia asta.
Hai să ne prefacem că nu ne cunoaştem.
Bu-bye.
02 mai 2011
29 aprilie 2011
Am uitat
Am uitat să vă arăt unde îmi place mie să poposesc, să mă odihnesc, să plâng, să ascult muzică, să dorm sau, pur şi simplu, să stau.
N-ai cum să nu-l iubeşti.
N-ai cum să nu-l iubeşti.
EL
Aveam căştile în urechi cu muzica dată la maxim şi eram gata să fug ca să pot fi singură. L-am văzut, mi-am întors privirea şi continuat să merg pe potecă. Trăgeam cu ochiul şi-l vedeam cum mă urmează tăcut. A venit după mine până la cireş. M-am aşezat uşor pe iarbă, să nu deranjez albinuţele şi m-am uitat în urmă. Mergea încet, la fel de graţios ca pe vremuri.
Am început să vorbesc cu el ca şi când aş fi avut un om în faţă şi în scurt timp am început să plâng. Mi-am adus aminte de toate momentele în care l-am avut alături şi de nopţile în care aveam grijă de el ca de un copil. Încă ştiu tot ce-i plăcea să facă, locurile pe care le prefera, cum îi plăcea să-l alint, ce îi plăcea să audă. Mi-am adus aminte că sunt încă neputincioasă şi că, în prezenţa lui, întotdeauna slăbiciunile mele au prins viaţă. Niciodată nu m-a descurajat, nu m-a criticat, nu m-a neliniştit.
Deşi au trecut ani de atunci, mă cunoaşte la fel de bine. El însuşi a rămas la fel de calm şi de blând. Înţelegător, se cuibărea întotdeauna lângă mine când simţea că sunt supărată şi lua asupra lui toată durerea şi întristarea. Şi încă nu înţeleg de ce. De ce au vrut ei să plece? De ce l-au îndepărtat de mine? Şi de ce mă simt de parcă l-aş fi abandonat în pustiu? Mi-e şi frică să-i întâlnesc privirea. Nu îmi critică neputinţa, dar chiar înţelegerea de care dă dovadă mă face să mă simt şi mai rău.
Nu am vrut să-l las, nu am vrut să renunţ la el şi la nimic din ce însemna el. Dar tot ce am putut face a fost să vărs lacrimi şi să mă uit cu o privire îndurerată cum mieuna în spatele maşinii care pleca, lăsându-l pe el printre străini. Nu a fost vina nimănui. A fost o decizie luată în grabă, o decizie care nu a fost luată de mine dar care, ca întotdeauna, m-a afectat.
Dintre toate animăluţele pe care le-am avut pe lângă mine, el a fost special. L-am văzut în coşuleţ şi am zis "Eu îl vreau pe ăsta!", arătând spre el. Îl priveam cum creştea şi îi urmăream fiecare mişcare. Mi-era aşa de drag...
...şi încă-mi mai este.
28 aprilie 2011
OMFG!!!
 |
| Tom |
Nu ştiu cum a reuşit să se adapteze acolo şi să se facă respectat. El era un domnişor foarte elegant şi curăţel şi obişnuia să fie şi foarte atent când venea vorba de mâncărică. Acum, bietul meu motan se mulţumeşte şi cu un os, şi cu nişte resturi... Rezistă pentru că ştie că vine mami şi-i aduce întotdeauna bunătăţi băieţelului.
Ca un motan ce se respectă, a lăsat borţoase toate pisicile din sat. Şi aşa a ajuns pe lume Mitzi. În timp ce mă uitam la pozele făcute la ţară, am descoperit ceva care m-a lăsat cu gura căscată. Pur şi simplu, am rămas perplexă. Habar n-aveam ce-am pozat. Eu credeam că Mitzi a fost la masă, a cerut mâncare şi s-a retras să mănânce liniştită. Da' de unde!
Uită-te aicişa.
Vedeţi ce văd şi eu? :))
22 aprilie 2011
21 aprilie 2011
Ar trebui să dorm, dar nu o fac
Nu pentru că nu am chef, ci pentru că nu mai pot. M-am trezit de la 4:30 şi de atunci umblu ca o stafie prin casă, cu o cană de 4 în 1 fierbinte în mână şi aştept. Ce aştept, nu ştiu. Dar, dat fiind că altceva mai bun nu am de făcut...
Tastatura este foarte zgomotoasă şi mi-e să nu trezesc ghemu' de blană. Şi am mai stat şi o jumătate de oră să se deschidă râşniţa, că, de.
Începusem să mă panichez când am văzut câţi din lista sunt online, apoi am aruncat un ochi la ceas şi mi-am dat seamă că nimeni nu este aşa tâmpit să se scoale la ora asta ca să stea.
E naşpa, e de-abia 5:16 şi a şi trecut primu' tramvai. De fapt, au trecut mai multe.
Ieri a fost o zi foarte aiurea.
Mergând spre tramvai, am trecut pe lângă părculeţul care, odată, era un parc pentru copii. Mă rog, nu vă mai povestesc că în parcul ăla toboganul era plin de... urină şi excremente, că leagănele sunt întotdeauna date peste cap (să fie mai sus, pentru cei mai mari), că nu mai este aproape deloc nisip şi că pe jos sunt numai rahati de câini. Acum, toţi boşorogii, labagiii, ţiganii, beţivii se opresc în acel părculeţ. Bineînţeles, tre' să fii dobitoc să-ţi duci copilul acolo. Dar unii, din lipsă de timp şi bani şi poate şi din lene, merg acolo. Ieri, ca întotdeauna, acelaşi peisaj sinistru.
Vreo 7-8 ţigani, câţiva pe bancă, doi în leagăne şi unul sau doi în picioare se stabiliseră în parc. Băncile erau puse faţă în faţă, ca să-şi simtă mai bine mirosurile şi, ca nişte oameni ce se respectă, îşi luaseră afară câte o pungă de seminţe de fiecare. La marginea băncilor, pe partea stânga, era câte o sticlă de cola. Cât de mişto o fi să te distrezi într-un părculeţ pentru copii... cred că e super. Să ai şi toată familia cu tine, la bine şi la rău. De parcă n-ar fi de ajuns, dintr-un Logan (galben, desigur) parcat pe două locuri se auzea Salam (presupun că-i Salam, că numai Salam ar zice "Salam, tza, regheton, tza") cântând neobosit veşnicele manele. M-aş fi alăturat fără să stau pe gânduri grupului, dacă nu m-aş fi grăbit.
Apoi, am fost cu pitica la cumpărături (ne-a făcut nişte nervi de nu mai ştiam de noi), după care am mers la locul de joacă unde am plătit 7 lei pentru o oră. La început, micuţa a fost sfioasă şi nu voia să meargă acolo fără mami. A intrat şi mami. Eu stăteam la o masă şi aveam vedere perfectă către locul de joacă. Tipele care în mod normal ar fi avut grijă de copii stăteau de vorbă şi, dacă nu le atenţiona unul dintre părinţi, ar fi ieşit rău de tot între aia mici. Pentru că nu orice părinte se descalţă şi intră acolo, de altfel, ideea este (cred eu) să-ţi laşi acolo copilu' cât mergi la cumpărături sau să-l laşi să se joace şi tu să stai liniştit, la o masă, nu să alergi după el şi să ai grijă să nu se bată cu alţi copii. Dar suntem în Ro, nici nu ştiu de ce m-am aşteptat la altceva.
Mă duc să mai fac câte ceva pe aici şi apoi mă bag la televizor. Mi-e frică să mă uit înainte de 5-6, mi s-a întâmplat de mai multe ori să dau, din greşeală, peste filme d-alea... deocheate. :))
Tastatura este foarte zgomotoasă şi mi-e să nu trezesc ghemu' de blană. Şi am mai stat şi o jumătate de oră să se deschidă râşniţa, că, de.
Începusem să mă panichez când am văzut câţi din lista sunt online, apoi am aruncat un ochi la ceas şi mi-am dat seamă că nimeni nu este aşa tâmpit să se scoale la ora asta ca să stea.
E naşpa, e de-abia 5:16 şi a şi trecut primu' tramvai. De fapt, au trecut mai multe.
Ieri a fost o zi foarte aiurea.
Mergând spre tramvai, am trecut pe lângă părculeţul care, odată, era un parc pentru copii. Mă rog, nu vă mai povestesc că în parcul ăla toboganul era plin de... urină şi excremente, că leagănele sunt întotdeauna date peste cap (să fie mai sus, pentru cei mai mari), că nu mai este aproape deloc nisip şi că pe jos sunt numai rahati de câini. Acum, toţi boşorogii, labagiii, ţiganii, beţivii se opresc în acel părculeţ. Bineînţeles, tre' să fii dobitoc să-ţi duci copilul acolo. Dar unii, din lipsă de timp şi bani şi poate şi din lene, merg acolo. Ieri, ca întotdeauna, acelaşi peisaj sinistru.
Vreo 7-8 ţigani, câţiva pe bancă, doi în leagăne şi unul sau doi în picioare se stabiliseră în parc. Băncile erau puse faţă în faţă, ca să-şi simtă mai bine mirosurile şi, ca nişte oameni ce se respectă, îşi luaseră afară câte o pungă de seminţe de fiecare. La marginea băncilor, pe partea stânga, era câte o sticlă de cola. Cât de mişto o fi să te distrezi într-un părculeţ pentru copii... cred că e super. Să ai şi toată familia cu tine, la bine şi la rău. De parcă n-ar fi de ajuns, dintr-un Logan (galben, desigur) parcat pe două locuri se auzea Salam (presupun că-i Salam, că numai Salam ar zice "Salam, tza, regheton, tza") cântând neobosit veşnicele manele. M-aş fi alăturat fără să stau pe gânduri grupului, dacă nu m-aş fi grăbit.
Apoi, am fost cu pitica la cumpărături (ne-a făcut nişte nervi de nu mai ştiam de noi), după care am mers la locul de joacă unde am plătit 7 lei pentru o oră. La început, micuţa a fost sfioasă şi nu voia să meargă acolo fără mami. A intrat şi mami. Eu stăteam la o masă şi aveam vedere perfectă către locul de joacă. Tipele care în mod normal ar fi avut grijă de copii stăteau de vorbă şi, dacă nu le atenţiona unul dintre părinţi, ar fi ieşit rău de tot între aia mici. Pentru că nu orice părinte se descalţă şi intră acolo, de altfel, ideea este (cred eu) să-ţi laşi acolo copilu' cât mergi la cumpărături sau să-l laşi să se joace şi tu să stai liniştit, la o masă, nu să alergi după el şi să ai grijă să nu se bată cu alţi copii. Dar suntem în Ro, nici nu ştiu de ce m-am aşteptat la altceva.
Mă duc să mai fac câte ceva pe aici şi apoi mă bag la televizor. Mi-e frică să mă uit înainte de 5-6, mi s-a întâmplat de mai multe ori să dau, din greşeală, peste filme d-alea... deocheate. :))
18 aprilie 2011
16 aprilie 2011
Cum să fii ca X şi Y în câţiva paşi simpli: (post de pe doiinunu)
1. Nu te speli. Mirosul tău natural este oricum mai frumos şi părul arată mai bine când e unsuros. În plus, eşti scutit de întrebările inutile gen “Ce ai mâncat aseară?”, pentru că dinţii tăi au un fel de arhivă. Îţi poţi da seama când ai mâncat şi ce după starea de putrefacţie a alimentelor.
2. Nu-ţi schimbi hainele. Nu este necesar, oricum nu sunt murdare. Au acelaşi miros proaspăt de după spălare. Cine îţi spune că nu e aşa înseamnă că te minte sau că este invidios pe tine. Nu-I lua în seamă.
3. Nu spui niciodată ceva interesant. Trebuie să ştii doar glume expirate şi să deţii numai informaţii neinteresante, gen “mi-a fătat pisica”. Cel mai bun banc pe care-l poţi spune este… banc.
4. Nu ai un punct de vedere. Te iei întotdeauna după turmă, pentru că aşa ai fost obişnuit. Bineînţeles, nu pierzi niciodată ocazia de a deveni penibil: trebuie să opui rezistenţă chiar când nu este cazul, ca să arăţi cât de diferit eşti tu.
5. Vorbeşti ca şi când ai avea prune în gură. Şi, bineînţeles, scuipi. Doar vrei ca oamenii cu care vorbeşti să fie spontani şi să deschidă umbrela când deschizi mufla, corect?
6. Cea mai mare jignire pe care o poţi scoate pe mirobolanta gură: “Proasto!” (eventual “Eşti proastă?”). Nu pentru că nu ai mai fi auzit înjurături, ci pentru că nu s-ar înţelege altceva.
7. Nu ieşi din bancă aproape deloc. Urechile tale sunt încă destul de curate încât să perceapă miştourile celorlalţi. Eşti sigur că, dacă stai liniştit, nu vei fi observat.
8. Eşti obsedat de note. Cei cu note mari întotdeauna ajung cei mai tari. Ceilalţi sunt doar nişte rataţi.
9. Nu recunoşti niciodată nimic. Dacă nu negi, minţi sau inventezi pe loc. Nu ai fost tu, nu a fost aşa, toată lumea minte şi tu eşti singurul care deţine adevărul absolut.
10. Prostul nu e prost destul până nu e şi fu… dul. Trebuie să îţi susţii minciuna până la sfârşit, chiar dacă te contrazici singur.
11. Nu te îngrijeşti. Eşti mai frumoasă aşa, naturală. Ce-i aia epilare, de ce să-ţi iei mustaţa de 2 cm? De ce să nu semeni cu un bătrân senil?
Ultimul post dedicat celor două nimicuri pe care-l scriu.
Dacă vreţi să aruncaţi un ochi pe doiinunu, vă invit cu drag. :)
Nu sunt un blog, sunt o minune.
2. Nu-ţi schimbi hainele. Nu este necesar, oricum nu sunt murdare. Au acelaşi miros proaspăt de după spălare. Cine îţi spune că nu e aşa înseamnă că te minte sau că este invidios pe tine. Nu-I lua în seamă.
3. Nu spui niciodată ceva interesant. Trebuie să ştii doar glume expirate şi să deţii numai informaţii neinteresante, gen “mi-a fătat pisica”. Cel mai bun banc pe care-l poţi spune este… banc.
4. Nu ai un punct de vedere. Te iei întotdeauna după turmă, pentru că aşa ai fost obişnuit. Bineînţeles, nu pierzi niciodată ocazia de a deveni penibil: trebuie să opui rezistenţă chiar când nu este cazul, ca să arăţi cât de diferit eşti tu.
5. Vorbeşti ca şi când ai avea prune în gură. Şi, bineînţeles, scuipi. Doar vrei ca oamenii cu care vorbeşti să fie spontani şi să deschidă umbrela când deschizi mufla, corect?
6. Cea mai mare jignire pe care o poţi scoate pe mirobolanta gură: “Proasto!” (eventual “Eşti proastă?”). Nu pentru că nu ai mai fi auzit înjurături, ci pentru că nu s-ar înţelege altceva.
7. Nu ieşi din bancă aproape deloc. Urechile tale sunt încă destul de curate încât să perceapă miştourile celorlalţi. Eşti sigur că, dacă stai liniştit, nu vei fi observat.
8. Eşti obsedat de note. Cei cu note mari întotdeauna ajung cei mai tari. Ceilalţi sunt doar nişte rataţi.
9. Nu recunoşti niciodată nimic. Dacă nu negi, minţi sau inventezi pe loc. Nu ai fost tu, nu a fost aşa, toată lumea minte şi tu eşti singurul care deţine adevărul absolut.
10. Prostul nu e prost destul până nu e şi fu… dul. Trebuie să îţi susţii minciuna până la sfârşit, chiar dacă te contrazici singur.
11. Nu te îngrijeşti. Eşti mai frumoasă aşa, naturală. Ce-i aia epilare, de ce să-ţi iei mustaţa de 2 cm? De ce să nu semeni cu un bătrân senil?
Ultimul post dedicat celor două nimicuri pe care-l scriu.
Dacă vreţi să aruncaţi un ochi pe doiinunu, vă invit cu drag. :)
Nu sunt un blog, sunt o minune.
Râd cu tine sau râd de tine (post de pe doiinunu)
Este alegerea ta, X. A fost, de fapt. Iar tu ai decis că vrei să fii obiectul de batjocură al tuturor. Involuntar, ce-i drept. Dar ai cerut-o. Şi ai cerut-o grav. Acum nu mai poţi da timpul înapoi şi nici nu-ţi poţi cere scuze, pentru că nu ar fi de ajuns. Pentru că eu nu trăiesc din scuze şi pentru că nu dau doi bani pe scuzele tale, oricât de sincere ar fi. Să fiu sinceră, nu dau doi bani pe tine. Eşti doar un obiect, unul pe care, întotdeauna, l-am folosit pentru a-mi fi mie bine. La fel şi pe Y. De ce am convenit, eu şi cu Dropsfromeden să nu vă folosim numele reale? Pentru că v-am acordat deja prea multă atenţie şi pentru că începeţi să deveniţi deja prea cunoscute. Aici, veţi fi alte două anonime, alte două umbre, alte două nimicuri. Nu veţi fi mai mult decât în viaţa reală, pentru că nu meritaţi, pentru că nu veţi fi niciodată.
Să-mi spun părerea despre cele întâmplate? Am tot dreptul. Şi... cu toată plăcerea.
Nu o să detaliez. X este o fată prostuţă spre foarte dobitoacă (ups, X, sorry, a scăpat) care a crezut că a găsit dragostea adevărată. Aşa că, a decis să-i arate iubitului ei cât de mult îl iubeşte prin împletirea mai multor brăţări. Văzând că iubitul său este chiar încântat (bine, el le vindea, să facă şi el un ban cinstit), ea a hotărât să continue să-şi manifeste astfel dragostea. Până într-o zi, când a hotărât că trebuie să treacă la nivelul următor. Şi dă-i, şi dă-i, pe o bancă din parc. Asta a fost tot. Problema cea mai mare? Nu vrea să recunoască. Un sfat? Nu încerca să mai ascunzi, în curând vor afla toţi. Lăbuţă ţi-e porecla. Şi, dacă ne despărţim peste vreo 2-3 ani, ce? Până atunci vei fi atât de distrusă, încât îţi vei pierde tot respectul de sine şi toată încrederea în oameni. Şi, zău că nu ai greşi. Dar, vezi tu, X, anonima mea preferată, fiecare trebuie să aibă pe cineva de care să-şi bată joc. Iar mulţi te-au ales pe tine. Ceea ce înseamnă că eşti cu adevărat cineva. Gândeşte-te, eşti importantă în adevăratul sens al cuvântului. Eşti de folos, eşti bună la ceva. Nu-i aşa că te simţi mai bine? Ei, acum ştiu că te-am băgat prea mult în seamă. Mai dă şi tu cu limba pe buziţele alea, că parcă a curs cam multă salivă şi pregăteşte-te pentru partea a doua, pentru că este la fel de savuroasă.
Y este o umbră ceva mai accentuată. Este genul de umbră care îţi dă atunci când ceri. Deci, Y. Să nu crezi că ajuţi. Numai că nu mă satur să mă tot folosesc de tine. Eşti ca hârtia igienică Zewa. Eşti bună. Să moară Hannah Montana de nu eşti. Eşti aşa de folositoare, eşti mai ceva ca Mr. Proper. Dar ai un defect. Nu, stai. Ai mai multe. Ai prostul obicei să vorbeşti cam mult şi te crezi importantă şi sexy, mai ceva ca o divă. Şi pentru că sunt nesimţita care strică întotdeauna petrecerea, o să-ţi spun eu ceva: nu eşti nici importantă, nici sexy şi nici nu ai putea fi vreodată o divă. Nici măcar interesantă nu eşti, pentru că, dacă cineva stă cu tine mai mult de 5 minute, trebuie să dea în aberaţii ca să nu se plictisească teribil. Încercările tale de a te face "cool" şi mişcările tale copiate fără succes din filme sunt total neinspirate. Eşti falsă şi, ca să-ţi spun sincer, foarte slabă. Slabă pentru că încerci să fii altcineva, dar nu o să poţi fi niciodată acel cineva. Eşti sortită pieirii, viaţa ta este făcută ca să fie anostă şi nu o să poţi face nimic în privinţa asta. Vei rămâne întotdeauna în umbra celorlalţi pentru că nu ai curajul să te afirmi. Nu-i nimic, mie personal îmi place la nebunie să-i calc pe ceilalţi pe cap pentru a ajunge unde vreau.
Să fiu sinceră, sunteţi amândouă nişte glume de pe urma cărora trebuie să râd copios. Ştiţi de ce? Pentru că îmi permiteţi, pentru că îmi permit.
Dacă vreţi să aruncaţi un ochi pe doiinunu, vă invit cu drag. :)
Nu sunt un blog, sunt o minune.
Să-mi spun părerea despre cele întâmplate? Am tot dreptul. Şi... cu toată plăcerea.
Nu o să detaliez. X este o fată prostuţă spre foarte dobitoacă (ups, X, sorry, a scăpat) care a crezut că a găsit dragostea adevărată. Aşa că, a decis să-i arate iubitului ei cât de mult îl iubeşte prin împletirea mai multor brăţări. Văzând că iubitul său este chiar încântat (bine, el le vindea, să facă şi el un ban cinstit), ea a hotărât să continue să-şi manifeste astfel dragostea. Până într-o zi, când a hotărât că trebuie să treacă la nivelul următor. Şi dă-i, şi dă-i, pe o bancă din parc. Asta a fost tot. Problema cea mai mare? Nu vrea să recunoască. Un sfat? Nu încerca să mai ascunzi, în curând vor afla toţi. Lăbuţă ţi-e porecla. Şi, dacă ne despărţim peste vreo 2-3 ani, ce? Până atunci vei fi atât de distrusă, încât îţi vei pierde tot respectul de sine şi toată încrederea în oameni. Şi, zău că nu ai greşi. Dar, vezi tu, X, anonima mea preferată, fiecare trebuie să aibă pe cineva de care să-şi bată joc. Iar mulţi te-au ales pe tine. Ceea ce înseamnă că eşti cu adevărat cineva. Gândeşte-te, eşti importantă în adevăratul sens al cuvântului. Eşti de folos, eşti bună la ceva. Nu-i aşa că te simţi mai bine? Ei, acum ştiu că te-am băgat prea mult în seamă. Mai dă şi tu cu limba pe buziţele alea, că parcă a curs cam multă salivă şi pregăteşte-te pentru partea a doua, pentru că este la fel de savuroasă.
Y este o umbră ceva mai accentuată. Este genul de umbră care îţi dă atunci când ceri. Deci, Y. Să nu crezi că ajuţi. Numai că nu mă satur să mă tot folosesc de tine. Eşti ca hârtia igienică Zewa. Eşti bună. Să moară Hannah Montana de nu eşti. Eşti aşa de folositoare, eşti mai ceva ca Mr. Proper. Dar ai un defect. Nu, stai. Ai mai multe. Ai prostul obicei să vorbeşti cam mult şi te crezi importantă şi sexy, mai ceva ca o divă. Şi pentru că sunt nesimţita care strică întotdeauna petrecerea, o să-ţi spun eu ceva: nu eşti nici importantă, nici sexy şi nici nu ai putea fi vreodată o divă. Nici măcar interesantă nu eşti, pentru că, dacă cineva stă cu tine mai mult de 5 minute, trebuie să dea în aberaţii ca să nu se plictisească teribil. Încercările tale de a te face "cool" şi mişcările tale copiate fără succes din filme sunt total neinspirate. Eşti falsă şi, ca să-ţi spun sincer, foarte slabă. Slabă pentru că încerci să fii altcineva, dar nu o să poţi fi niciodată acel cineva. Eşti sortită pieirii, viaţa ta este făcută ca să fie anostă şi nu o să poţi face nimic în privinţa asta. Vei rămâne întotdeauna în umbra celorlalţi pentru că nu ai curajul să te afirmi. Nu-i nimic, mie personal îmi place la nebunie să-i calc pe ceilalţi pe cap pentru a ajunge unde vreau.
Să fiu sinceră, sunteţi amândouă nişte glume de pe urma cărora trebuie să râd copios. Ştiţi de ce? Pentru că îmi permiteţi, pentru că îmi permit.
Dacă vreţi să aruncaţi un ochi pe doiinunu, vă invit cu drag. :)
Nu sunt un blog, sunt o minune.
12 aprilie 2011
Babele invidioase pe baba care nu a fost violată cum trebuie
"Pe ele de ce nu le violează nimeni?"
"Păi de-aia, păi dă proaste ce e, nu ştiu. Păi să-l cheme şi pă el. Păi să le cheme, dă... dă proaste ce e, să le cheme şi pă ele. (...) Dă proaste ce e. Dă beţive ce e, dă jegoase ce e, dă prost ce e în mintea lui..."
Get a life!
Recunosc, am momente în care consider că viaţa unor persoane este mult mai importantă decât viaţa mea. Şi da, chiar există persoane pentru care m-aş sacrifica. Pentru care aş renunţa la viaţă fără să stau prea mult pe gânduri. Totuşi, de aici şi până la a mă înfunda până la gât în căcatul altuia este cale lungă. Pentru că eu nu mă bag în viaţa nimănui fără să cer voie înainte.
Stau destul de mult pe internet şi, inevitabil, dau şi de lucruri mai puţin plăcute. Eram aseară pe messenger, mâncam nişte spaghete şi mă bătea gândul să mă pun la un film, când am primit un mass cu link-ul unui blog şi cu o descriere care m-a făcut să deschid imediat să văd despre ce este vorba.
Am deschis şi, ca de obicei, am dat scroll până la sfârşit, să văd cât am de citit, dacă este vreo poză sau ceva. Ce am văzut m-a surprins şi nu la modul foarte plăcut. Şi acum stau şi mă gândesc cine a putut face chestia asta. Eu cred că persoana respectivă (din fotografii) nu ar fi trimis oricui acele poze şi mai cred că, oricine ar fi făcut acel blog, a greşit enorm.
- În primul rând, a demonstrat cât este de frustrat/ă. Numai o persoană foarte frustată ar face un blog cu şi despre viaţa unei alte persoane.
- În al doilea rând, a demonstrat că este foarte slab/ă. Nu aşa te răzbuni pe cineva, făcând publice câteva aspecte ale vieţii sale private. Oamenii nici să se răzbune nu mai ştiu. De fapt, nici nu mă aştept la asta. La cât de lipsiţi de caracter sunt unii... Să nu se înţeleagă că susţin acea persoană din fotografii. Nu, nicidecum. N-am nicio treabă cu ea şi nici nu o să am vreodată, zic. Este oricum de o mie de ori mai rău ce a făcut ea.
- În al treilea rând, a demonstrat că nu are o viaţă şi că nu are nimic mai bun de făcut decât să bârfească, să denigreze şi să cadă în penibil. Pentru că asta e, unii, pentru a fi luaţi în seamă, se mai lasă şi călcaţi şi în picioare. E trist că nu reuşim să ne trăim vieţile, că ne formăm părerile după ale celorlalţi, că nu mai putem gândi pentru noi. Că ne preocupăm de vieţile celorlalţi mai mult decât ne preocupăm de ale noastre.
Mai ieşiţi şi voi în parc, dragilor. Luaţi o gură de aer... Calmaţi-vă. Nu vă mai hrăniţi cu circ, nu ţine de foame. Get a life.
Stau destul de mult pe internet şi, inevitabil, dau şi de lucruri mai puţin plăcute. Eram aseară pe messenger, mâncam nişte spaghete şi mă bătea gândul să mă pun la un film, când am primit un mass cu link-ul unui blog şi cu o descriere care m-a făcut să deschid imediat să văd despre ce este vorba.
Am deschis şi, ca de obicei, am dat scroll până la sfârşit, să văd cât am de citit, dacă este vreo poză sau ceva. Ce am văzut m-a surprins şi nu la modul foarte plăcut. Şi acum stau şi mă gândesc cine a putut face chestia asta. Eu cred că persoana respectivă (din fotografii) nu ar fi trimis oricui acele poze şi mai cred că, oricine ar fi făcut acel blog, a greşit enorm.
- În primul rând, a demonstrat cât este de frustrat/ă. Numai o persoană foarte frustată ar face un blog cu şi despre viaţa unei alte persoane.
- În al doilea rând, a demonstrat că este foarte slab/ă. Nu aşa te răzbuni pe cineva, făcând publice câteva aspecte ale vieţii sale private. Oamenii nici să se răzbune nu mai ştiu. De fapt, nici nu mă aştept la asta. La cât de lipsiţi de caracter sunt unii... Să nu se înţeleagă că susţin acea persoană din fotografii. Nu, nicidecum. N-am nicio treabă cu ea şi nici nu o să am vreodată, zic. Este oricum de o mie de ori mai rău ce a făcut ea.
- În al treilea rând, a demonstrat că nu are o viaţă şi că nu are nimic mai bun de făcut decât să bârfească, să denigreze şi să cadă în penibil. Pentru că asta e, unii, pentru a fi luaţi în seamă, se mai lasă şi călcaţi şi în picioare. E trist că nu reuşim să ne trăim vieţile, că ne formăm părerile după ale celorlalţi, că nu mai putem gândi pentru noi. Că ne preocupăm de vieţile celorlalţi mai mult decât ne preocupăm de ale noastre.
Mai ieşiţi şi voi în parc, dragilor. Luaţi o gură de aer... Calmaţi-vă. Nu vă mai hrăniţi cu circ, nu ţine de foame. Get a life.
09 aprilie 2011
Viorel, violul nereuşit şi reporterul amuzat
Dacă nu ştiţi cine este Viorel, înseamnă că nu aţi văzut videoclipul cu femeia care nu a fost violată cum trebuie, adică ăsta de aici. Eu vă invit să-l vedeţi, pentru că este destul de interesant.
Viorel poate fi caracterizat foarte uşor. El nu are mai mult de un metru şi-un dop, dar a ajuns spaima bătrânelor. După ce a violat o babă care avea piciorul rupt, Viorel a inventat un nou tip de bărbat: bărbatul care nu ştie să violeze. Viorel nu face alegerile cele mai bune. Astfel, el a decis să violeze o bătrână puţin retardată, de numai 65 de ani. Fiind o oră destul de târzie pentru cei care se culcă odată cu găinile, nimeni nu a sărit în apărarea bătrânei. Nu că ar fi avut nevoie să fie salvată, pentru că ea spune, puţin dezamăgită, că nu a fost violată cum trebuia să fie violată. Adică nu a fost un viol satisfăcător. "Cu degetul şi cu limba. Atât!" - Atât a putut Viorel.
Puţin complexat de mărimea mădularului său, acesta n-a îndrăznit să-l atingă de "găina bătrână" şi s-a mulţumit să-l indese în gura babei. Apoi, de parcă situaţia n-ar fi fost destul de jenantă, bătrâna a continuat să redea amănunte. "Şi-a dat drumu' ca bou'. (...) De, m-a spoit şi pe mâini. În schimb, pe faţă nu mi-a ajuns", a declarat bătrâna, stânjenită, dar zâmbind uşor. Reporterul, auzind acestea, a început să râdă. "Aţi avut noroc, practic...", i-a replicat el, amuzat.
Unora li se pare trist, unora li se pare amuzant, alţii sunt perplecşi. Eu nu ştiu în care categorie mă aflu.
Un lucru este cert: Viorel nu are talent la violat. Eu îl încurajez şi-i urez succes. Viorel, mai puţină teorie, mai multă practică! Altfel, vei ajunge de râsul lumii.
Eu aştept să aud ştirea "Viorel a învăţat să violeze! Vezi aici declaraţiile şocante ale unei femei care declară că a fost violată cu un topor de către legendarul Viorel!". Pe bune, chiar vreau s-o aud. Vreau să-mi fie dedicată această ştire. Poţi, Viorel. Ştiu că poţi.
Viorel poate fi caracterizat foarte uşor. El nu are mai mult de un metru şi-un dop, dar a ajuns spaima bătrânelor. După ce a violat o babă care avea piciorul rupt, Viorel a inventat un nou tip de bărbat: bărbatul care nu ştie să violeze. Viorel nu face alegerile cele mai bune. Astfel, el a decis să violeze o bătrână puţin retardată, de numai 65 de ani. Fiind o oră destul de târzie pentru cei care se culcă odată cu găinile, nimeni nu a sărit în apărarea bătrânei. Nu că ar fi avut nevoie să fie salvată, pentru că ea spune, puţin dezamăgită, că nu a fost violată cum trebuia să fie violată. Adică nu a fost un viol satisfăcător. "Cu degetul şi cu limba. Atât!" - Atât a putut Viorel.
Puţin complexat de mărimea mădularului său, acesta n-a îndrăznit să-l atingă de "găina bătrână" şi s-a mulţumit să-l indese în gura babei. Apoi, de parcă situaţia n-ar fi fost destul de jenantă, bătrâna a continuat să redea amănunte. "Şi-a dat drumu' ca bou'. (...) De, m-a spoit şi pe mâini. În schimb, pe faţă nu mi-a ajuns", a declarat bătrâna, stânjenită, dar zâmbind uşor. Reporterul, auzind acestea, a început să râdă. "Aţi avut noroc, practic...", i-a replicat el, amuzat.
Unora li se pare trist, unora li se pare amuzant, alţii sunt perplecşi. Eu nu ştiu în care categorie mă aflu.
Un lucru este cert: Viorel nu are talent la violat. Eu îl încurajez şi-i urez succes. Viorel, mai puţină teorie, mai multă practică! Altfel, vei ajunge de râsul lumii.
Eu aştept să aud ştirea "Viorel a învăţat să violeze! Vezi aici declaraţiile şocante ale unei femei care declară că a fost violată cu un topor de către legendarul Viorel!". Pe bune, chiar vreau s-o aud. Vreau să-mi fie dedicată această ştire. Poţi, Viorel. Ştiu că poţi.
Despre dragii mei vecini
Mie nu-mi pasă prea mult de vecinii mei şi aş cere acelaşi lucru de la ei. Cât timp eu nu îi deranjez pe ceilalţi, aştept acelaşi lucru din partea lor. Dar nu e chiar aşa. Dacă eu m-aş apuca să ascult metal şi aş da la maxim, ar veni vecinii să-mi bată obrazul pentru că nu se pot odihni sau din alt motiv. Ceea ce am observat, şi nu numai la mine în bloc, este că manelele sunt mult mai tolerate de către oameni. Cum? Păi e simplu. Maneliştii sunt mai mulţi decât toţi ceilalţi. Adică, "ce chef e ăla fără manele?". Sau "toată lumea ascultă manele, numai că mulţi nu recunosc". Da, m-aţi prins. Asta era, ascultam manele şi nu ştiam. Şi eram atât de ipocrită, încât nu aveam curaj să recunosc asta.
Să revenim la subiect. Acum cinci minute ascultam nişte muzică şi nu eram foarte atentă la nimic. Dau muzica mai încet, aud iarăşi bătăi în uşă, mă duc să văd cine este şi deschid uşa. Cine era? Vecina, care a venit să-mi dea de pomană. Băi, e sâmbăta morţilor (sau, mă rog, cum se numea)? Eu sper că nu, că iar primesc tone de colivă pe care, cel mai probabil, nu le mănâncă nimeni.
Eu sunt o persoană de treabă. Adică înţeleg când este ziua cuiva şi aduce câţiva invitaţi, înţeleg şi când este muzica dată la maxim, înţeleg că se mai întâmplă şi accidente şi nu am făcut niciodată o tragedie când m-am trezit cu tavanul leoarcă (lucru care se întâmpla destul de des). Pentru că asta e, shit happens. Dar... mi se pare mie sau este puţin deplasat să faci un after school la etajul 5, într-un apartament, fără niciun fel de... autorizaţie (sau ce naiba îţi trebuie)?
Înţeleg, ai un nepot care mai trece pe la tine şi na, cum are energie, aleargă şi el, că doar nu îl ţii nemişcat. Înţeleg şi că ai avut un câine care era puţin cam orb şi că nu ştia când este zi şi când este noapte. Nu îmi pasă dacă avea un lanţ la gât sau dacă se juca la 2 noaptea. Era un animal şi poate îl iubeai. Foarte frumos. Era bătrân, acum este mort. Da', frate, cum căcat să faci un after school? Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, doamna nu-şi ţine interfonul deschis, ca să sune părinţii copiilor la vecinii ei. Deci am auzit interfonul sunând şi, când am răspuns, aud "Deschide, sunt eu, Dan!". Dan? Care Dan? Doamne, uită-te ce e în casă! Încep să arunc ca descreierata lucrurile prin cameră, în încercarea de a face curat. Super, în două minute am terminat. Îl aştept pe Dan, dar el nu mai apare.
Mai stau 10 minute, aud iar interfonu'. Răspund şi aud "Poarta!". Care poartă? Ce pula mea, mă, m-a făcut mama portar? Ies pe scară şi mă uit în jos. Văd umbra cuiva, zic "ăsta este acel Dan, cu siguranţă. Trebuie să fie.". Aştept în uşă şi aud că liftul se opreşte la 5. Aud o bătaie la uşă... cineva deschide uşa şi o voce de copil zice "Taaaaatiiiiiii!". WTF?! Deci nu era pentru mine, nu? Rămân perplexă câteva minute, apoi intru în casă şi merg pe hol fără să mă gândesc la nimic.
Nu ştiu ce să fac, să aştept momentul potrivit să mă duc să-i fac un scandal monstru la uşă sau să trec peste, pur şi simplu? Să tac, să înghit şi să nu-mi pese? Nooo way. Abia aştept tropăielile. Vocile alea piţigăiate. Aştept să vină timpul, să urc încet pe scări, cu un zâmbet diabolic şi să demonstrez că pot fi şi eu spaima vecinilor. Vreau să o ia pe scări când văd că aştept liftul. Vreau să mă ocolească pe stradă şi să-mi facă loc aşa cum trag maşinile pe dreapta când trece ambulanţa. Păi ce pana mea?
Să revenim la subiect. Acum cinci minute ascultam nişte muzică şi nu eram foarte atentă la nimic. Dau muzica mai încet, aud iarăşi bătăi în uşă, mă duc să văd cine este şi deschid uşa. Cine era? Vecina, care a venit să-mi dea de pomană. Băi, e sâmbăta morţilor (sau, mă rog, cum se numea)? Eu sper că nu, că iar primesc tone de colivă pe care, cel mai probabil, nu le mănâncă nimeni.
Eu sunt o persoană de treabă. Adică înţeleg când este ziua cuiva şi aduce câţiva invitaţi, înţeleg şi când este muzica dată la maxim, înţeleg că se mai întâmplă şi accidente şi nu am făcut niciodată o tragedie când m-am trezit cu tavanul leoarcă (lucru care se întâmpla destul de des). Pentru că asta e, shit happens. Dar... mi se pare mie sau este puţin deplasat să faci un after school la etajul 5, într-un apartament, fără niciun fel de... autorizaţie (sau ce naiba îţi trebuie)?
Înţeleg, ai un nepot care mai trece pe la tine şi na, cum are energie, aleargă şi el, că doar nu îl ţii nemişcat. Înţeleg şi că ai avut un câine care era puţin cam orb şi că nu ştia când este zi şi când este noapte. Nu îmi pasă dacă avea un lanţ la gât sau dacă se juca la 2 noaptea. Era un animal şi poate îl iubeai. Foarte frumos. Era bătrân, acum este mort. Da', frate, cum căcat să faci un after school? Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, doamna nu-şi ţine interfonul deschis, ca să sune părinţii copiilor la vecinii ei. Deci am auzit interfonul sunând şi, când am răspuns, aud "Deschide, sunt eu, Dan!". Dan? Care Dan? Doamne, uită-te ce e în casă! Încep să arunc ca descreierata lucrurile prin cameră, în încercarea de a face curat. Super, în două minute am terminat. Îl aştept pe Dan, dar el nu mai apare.
Mai stau 10 minute, aud iar interfonu'. Răspund şi aud "Poarta!". Care poartă? Ce pula mea, mă, m-a făcut mama portar? Ies pe scară şi mă uit în jos. Văd umbra cuiva, zic "ăsta este acel Dan, cu siguranţă. Trebuie să fie.". Aştept în uşă şi aud că liftul se opreşte la 5. Aud o bătaie la uşă... cineva deschide uşa şi o voce de copil zice "Taaaaatiiiiiii!". WTF?! Deci nu era pentru mine, nu? Rămân perplexă câteva minute, apoi intru în casă şi merg pe hol fără să mă gândesc la nimic.
Nu ştiu ce să fac, să aştept momentul potrivit să mă duc să-i fac un scandal monstru la uşă sau să trec peste, pur şi simplu? Să tac, să înghit şi să nu-mi pese? Nooo way. Abia aştept tropăielile. Vocile alea piţigăiate. Aştept să vină timpul, să urc încet pe scări, cu un zâmbet diabolic şi să demonstrez că pot fi şi eu spaima vecinilor. Vreau să o ia pe scări când văd că aştept liftul. Vreau să mă ocolească pe stradă şi să-mi facă loc aşa cum trag maşinile pe dreapta când trece ambulanţa. Păi ce pana mea?
What the hell...
Ascultă.
O cafea fierbinte şi foarte tare poate fi, câteodată, tot ce-ţi poţi dori. După o zi de zăcut în pat şi după o noapte nedormită, m-am trezit la ora 6 dimineaţa. Nu ştiam ce să fac, tata dormea... Aud stomacu'. Mă uit în frigider, nimic comestibil. Mă uit în cuptor. O pulpă prăjită stătea acolo şi mă chema. Mi-am încălzit-o şi am dat să mănânc, dar mi s-a făcut prea greaţă. Am strigat un căţel, mi-am luat papuceii şi o bluză de trening şi am coborât să îi dau lui mâncarea mea pe toată ziua. Mna, a mâncat mica pulpiţă din câteva înghiţituri, dar era fericit. Am mai stat câteva minute cu pufoşenia, timp în care, cred eu, am luat şi câţiva purici. Am urcat sus, tata încă dormea.
Mi-am făcut un duş şi am schimbat hainele, în speranţa că puricii nu se vor ţine de mine. Ghinion, nu s-a întâmplat aşa. După ce am stat în pat vreo 30 de minute şi după ce am butonat telecomanda tot acest timp, am auzit uşa de la dormitor. Da, s-a trezit tata. "Bună, tata. Eu... mă duc prin casă. Pa."
Am hotărât să nu ies din casă, având în vedere că încă îmi mai este rău. Am încercat să găsesc ceva care să-mi ocupe timpul şi care să nu mă plictisească. N-am avut noroc nici de data asta. Mi-am dat drumu' la muzică şi am început să fac curăţenie.
Azi am dat draperiile la o parte şi am lăsat lumina să intre şi în camera mea. Am făcut patul, lucru care nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp, am aspirat, am deschis geamul larg, să se aerisească, am pufăit nişte parfum în cameră şi m-am mai pus pe la calculator. Acum nu pot să mă gândesc decât că luni dau test la mate şi că este probabil să mă asculte la fizică. Dar cum aş putea să le fac pe astea două? Am lipsit vineri... pentru că mi-a fost mult prea rău. Şi când spun rău înseamnă chiar foarte rău, pentru că mama mi-a zis că pot sta acasă, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Mama crede că nu trebuie să lipsesc de la şcoală, indiferent de cât de rău îmi este, pentru că pierd lecţiile. Adică este mai important să stau la şcoală decât să mă odihnesc. Şcoala este mai importantă decât orice altceva, chiar şi decât mine. Şi aş fi prea retardată dacă aş gândi altceva. Măi, să fie. Ce retardată sunt.
Am început weekend-ul mai devreme şi deja m-am plictisit. Nu credeam că o să o spun vreodată, dar vreau la liceu. Am spus-o.
O cafea fierbinte şi foarte tare poate fi, câteodată, tot ce-ţi poţi dori. După o zi de zăcut în pat şi după o noapte nedormită, m-am trezit la ora 6 dimineaţa. Nu ştiam ce să fac, tata dormea... Aud stomacu'. Mă uit în frigider, nimic comestibil. Mă uit în cuptor. O pulpă prăjită stătea acolo şi mă chema. Mi-am încălzit-o şi am dat să mănânc, dar mi s-a făcut prea greaţă. Am strigat un căţel, mi-am luat papuceii şi o bluză de trening şi am coborât să îi dau lui mâncarea mea pe toată ziua. Mna, a mâncat mica pulpiţă din câteva înghiţituri, dar era fericit. Am mai stat câteva minute cu pufoşenia, timp în care, cred eu, am luat şi câţiva purici. Am urcat sus, tata încă dormea.
Mi-am făcut un duş şi am schimbat hainele, în speranţa că puricii nu se vor ţine de mine. Ghinion, nu s-a întâmplat aşa. După ce am stat în pat vreo 30 de minute şi după ce am butonat telecomanda tot acest timp, am auzit uşa de la dormitor. Da, s-a trezit tata. "Bună, tata. Eu... mă duc prin casă. Pa."
Am hotărât să nu ies din casă, având în vedere că încă îmi mai este rău. Am încercat să găsesc ceva care să-mi ocupe timpul şi care să nu mă plictisească. N-am avut noroc nici de data asta. Mi-am dat drumu' la muzică şi am început să fac curăţenie.
Azi am dat draperiile la o parte şi am lăsat lumina să intre şi în camera mea. Am făcut patul, lucru care nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp, am aspirat, am deschis geamul larg, să se aerisească, am pufăit nişte parfum în cameră şi m-am mai pus pe la calculator. Acum nu pot să mă gândesc decât că luni dau test la mate şi că este probabil să mă asculte la fizică. Dar cum aş putea să le fac pe astea două? Am lipsit vineri... pentru că mi-a fost mult prea rău. Şi când spun rău înseamnă chiar foarte rău, pentru că mama mi-a zis că pot sta acasă, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Mama crede că nu trebuie să lipsesc de la şcoală, indiferent de cât de rău îmi este, pentru că pierd lecţiile. Adică este mai important să stau la şcoală decât să mă odihnesc. Şcoala este mai importantă decât orice altceva, chiar şi decât mine. Şi aş fi prea retardată dacă aş gândi altceva. Măi, să fie. Ce retardată sunt.
Am început weekend-ul mai devreme şi deja m-am plictisit. Nu credeam că o să o spun vreodată, dar vreau la liceu. Am spus-o.
06 aprilie 2011
Nu a fost violată cum trebuie. Biata femeie...
Aşa e când pleci la violat şi nu ştii cum s-o faci. Naşpa.
30 martie 2011
Mi-ai simţit lipsa? Eu nu.
Nu am mai scris pentru că nu am mai avut chef. Poate că am fost plictisită sau poate că am avut motivele mele. Sau poate că mi-a fost prea lene. În fine. Nu contează. Nu scriu pentru nimeni, scriu pentru mine. Dacă nu era clar, este acum. Voi reveni. Nu întrebaţi când, că nu ştiu nici eu.
Bu-bye, scumpii mei. :)
Bu-bye, scumpii mei. :)
08 martie 2011
Miserable mornings. Neverending nights.
Îmi era dor. Acum nu-mi mai este. Poţi pleca?
Da, da, da... îmbrăţişările tale de copil mic sunt drăguţe şi pupicii de dimineaţă sunt dulci. Până te urci pe birou şi apeşi cu pumnii pe tastatură. Până îmi scuipi în mâncare. Până îmi desenezi pe caiete. Până îmi umbli la boxe. Până îmi verşi cafeaua.
De ce nu-mi placi?
Plângi noaptea, faci pe tine, ţipi prea mult, nu ştii să mănânci decât pe masă, rupi, verşi, scuipi şi nu-ţi ţii mâinile acasă. Asculţi Salam.
Chiar când m-am culcat şi eu mai devreme şi am încercat să mă odihnesc, m-au trezit ţipetele din bucătărie. Pumnii în uşă. Plânsetele. Rugăminţile mamei. Tata. Vecina. Radioul.
Dar, când am strigat-o, aproape a spart uşa, a venit la mine, a sărit în pat, mi-a luat capul în mâini şi a început să mă pupe şi să mă strângă în brate. E un copil. Eu nu ştiu cum să mă port cu copiii. Mi-a zis "De ce mi-ai spus «Ieşi!»? Nu e mumos. :(". Aproape că m-a atins.
M-am dus să-mi fac un duş. Nici acolo nu am avut pace. Bine că se poate încuia. Ies de la duş. Mă pun la calculator. Azi e 8 martie. Pfff.
La mulţi ani, ce pot zice? Mie nu-mi pasă.
Da, da, da... îmbrăţişările tale de copil mic sunt drăguţe şi pupicii de dimineaţă sunt dulci. Până te urci pe birou şi apeşi cu pumnii pe tastatură. Până îmi scuipi în mâncare. Până îmi desenezi pe caiete. Până îmi umbli la boxe. Până îmi verşi cafeaua.
De ce nu-mi placi?
Plângi noaptea, faci pe tine, ţipi prea mult, nu ştii să mănânci decât pe masă, rupi, verşi, scuipi şi nu-ţi ţii mâinile acasă. Asculţi Salam.
Chiar când m-am culcat şi eu mai devreme şi am încercat să mă odihnesc, m-au trezit ţipetele din bucătărie. Pumnii în uşă. Plânsetele. Rugăminţile mamei. Tata. Vecina. Radioul.
Dar, când am strigat-o, aproape a spart uşa, a venit la mine, a sărit în pat, mi-a luat capul în mâini şi a început să mă pupe şi să mă strângă în brate. E un copil. Eu nu ştiu cum să mă port cu copiii. Mi-a zis "De ce mi-ai spus «Ieşi!»? Nu e mumos. :(". Aproape că m-a atins.
M-am dus să-mi fac un duş. Nici acolo nu am avut pace. Bine că se poate încuia. Ies de la duş. Mă pun la calculator. Azi e 8 martie. Pfff.
La mulţi ani, ce pot zice? Mie nu-mi pasă.
23 februarie 2011
Rânduri scrise după miezul nopţii
O fiinţă simplă şi, totuşi, complicată. Un om normal, pe lângă care poţi trece fără să-l observi. O persoană lângă care poţi sta ani de zile, dar despre care să nu ştii nimic, pe care să nu o cunoşti deloc. Cam asta sunt eu.
Mai multe despre mine, deci. Nici nu ştiu ce să zic.
Îmi place să fiu singură. Cel mai bine lucrez noaptea. Pentru mine, o zi perfectă începe cu o cafea fierbinte dimineaţa şi se sfârşeşte cu o ciocolată caldă şi un serial bun.
Îmi plac lucrurile simple. Nu-mi plac cadourile, surprizele, atenţiile. Bleah. Dezordinea din camera mea... mă caracterizează. Este o... dezordine ordonată.
Îmi plac lucrurile nebuneşti şi, în general, lucrurile care, în viziunea părinţilor, sunt tâmpite. Sunt foarte complexă, chiar şi pentru mine. Nu-mi plac persoanele false, ipocrite. Îmi ador puţinii prieteni, deşi prefer să stau mult timp singură, făcând lucrurile care-mi plac cel mai mult.
Mi-ar plăcea să gătesc mai des, da' mama crede că stric mâncarea. Ce ştie ea? Aş călători îmi jurul lumii, dacă aş avea bani. Visez să câştig la loto. Îmi place să visez.
Îmi doresc să fiu incinerată. Am grijă de lucrurile altora mai mult decât am de ale mele. Sunt greu de convins şi, uneori, irefutabilă.
Îmi plac amănuntele. Sunt calmă. Plâng mai des decât aş vrea/ar trebui. Mă rănesc uşor şi mă vindec la fel de repede. Caut să fiu drăguţă unde e cazul şi încerc să fiu indiferentă unde e nevoie.
Pentru mine, a face patul înseamnă a arunca pe unde se poate lucrurile care pot deveni/fi incomode.
Înjur des şi mult şi nu mi-e ruşine s-o spun sau recunosc. Nu pot nega ceva ce face parte din mine. Sper la o lume mai bună, chiar dacă sper degeaba.
Ascult multă muzică, aş asculta 24/24.
Îmi place la nebunie natura. Mi-e dor de... puritate. Aştept să cresc mare, să văd dacă mă pot ţine de cuvânt.
Sunt curioasă, foarte curioasă.
Aş avea timp pentru mult mai multe lucruri, dacă aş încerca să-mi fac măcar în gânduri ordine.
Nu-mi plac petrecerile. Nu pot sta nespălată. Mi-ar plăcea să fiu mai subtilă, dar nu-mi iese. Eu aş schimba lucruri la mine, dar nu m-aş schimba pentru altcineva, indiferent cine este acel cineva. Evit certurile, pentru că nu iese niciodată bine la sfârşit pentru cel cu care mă cert.
Mă supăr cam uşor, dar îmi plac împăcările şi îmbrăţişările calde. Nu-mi plac lucrurile, prieteniile şi persoanele superficiale.
Prefer să mi se spună adevărul. Îmi plac lucrurile originale. Obişnuiesc să judec. Sunt perfecţionistă. Îmi place ploaia. Îmi plac plimbările.
Nu acord încredere decât foarte greu.Râd mult, prea mult. Desigur, dacă râd nu înseamnă că nu sufăr. Oricum, nimeni nu ştie ce este înăuntrul meu.
Nici măcar eu.
Mai multe despre mine, deci. Nici nu ştiu ce să zic.
Îmi place să fiu singură. Cel mai bine lucrez noaptea. Pentru mine, o zi perfectă începe cu o cafea fierbinte dimineaţa şi se sfârşeşte cu o ciocolată caldă şi un serial bun.
Îmi plac lucrurile simple. Nu-mi plac cadourile, surprizele, atenţiile. Bleah. Dezordinea din camera mea... mă caracterizează. Este o... dezordine ordonată.
Îmi plac lucrurile nebuneşti şi, în general, lucrurile care, în viziunea părinţilor, sunt tâmpite. Sunt foarte complexă, chiar şi pentru mine. Nu-mi plac persoanele false, ipocrite. Îmi ador puţinii prieteni, deşi prefer să stau mult timp singură, făcând lucrurile care-mi plac cel mai mult.
Mi-ar plăcea să gătesc mai des, da' mama crede că stric mâncarea. Ce ştie ea? Aş călători îmi jurul lumii, dacă aş avea bani. Visez să câştig la loto. Îmi place să visez.
Îmi doresc să fiu incinerată. Am grijă de lucrurile altora mai mult decât am de ale mele. Sunt greu de convins şi, uneori, irefutabilă.
Îmi plac amănuntele. Sunt calmă. Plâng mai des decât aş vrea/ar trebui. Mă rănesc uşor şi mă vindec la fel de repede. Caut să fiu drăguţă unde e cazul şi încerc să fiu indiferentă unde e nevoie.
Pentru mine, a face patul înseamnă a arunca pe unde se poate lucrurile care pot deveni/fi incomode.
Înjur des şi mult şi nu mi-e ruşine s-o spun sau recunosc. Nu pot nega ceva ce face parte din mine. Sper la o lume mai bună, chiar dacă sper degeaba.
Ascult multă muzică, aş asculta 24/24.
Îmi place la nebunie natura. Mi-e dor de... puritate. Aştept să cresc mare, să văd dacă mă pot ţine de cuvânt.
Sunt curioasă, foarte curioasă.
Aş avea timp pentru mult mai multe lucruri, dacă aş încerca să-mi fac măcar în gânduri ordine.
Nu-mi plac petrecerile. Nu pot sta nespălată. Mi-ar plăcea să fiu mai subtilă, dar nu-mi iese. Eu aş schimba lucruri la mine, dar nu m-aş schimba pentru altcineva, indiferent cine este acel cineva. Evit certurile, pentru că nu iese niciodată bine la sfârşit pentru cel cu care mă cert.
Mă supăr cam uşor, dar îmi plac împăcările şi îmbrăţişările calde. Nu-mi plac lucrurile, prieteniile şi persoanele superficiale.
Prefer să mi se spună adevărul. Îmi plac lucrurile originale. Obişnuiesc să judec. Sunt perfecţionistă. Îmi place ploaia. Îmi plac plimbările.
Nu acord încredere decât foarte greu.Râd mult, prea mult. Desigur, dacă râd nu înseamnă că nu sufăr. Oricum, nimeni nu ştie ce este înăuntrul meu.
Nici măcar eu.
12 februarie 2011
Suntem omenoşi, da' nu prea!
Mi-am adus aminte de melodia asta.
Cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, ştie că iubesc animalele enorm de mult şi că aş face orice mi-ar sta în putinţă pentru a le ajuta. Până acum ceva timp, eram absolut sigură că vreau să devin medic veterinar. Mă rog, între timp, mi-am schimbat părerea, dar iubirea mea pentru animale este încă vie.
Nu sunt de acord, însă, cu maidanezii. Bun, unii sunt drăguţi, dau din coadă, dar câtor astfel de animale li se oferă şansa unui cămin şi a unei vieţi decente? Iubitorii de animale cred că, prin că sterilizarea şi plasarea acestora în adăposturi, se rezolvă toate problemele. Vai, dar ce minunat! Câini ţinuţi în condiţii mizere, spaţii restrânse, miros insuportabil... mirobolant, într-adevăr. Pentru îngrijirea acestor câini este nevoie de o sumă foarte mare de bani, sumă pe care nu ne-o permitem la momentul actual, însă nu realizăm asta. Un câine care stă închis într-un loc mic şi insalubru, căruia nu i se acordă atenţie, poate doar o masă pe zi, nu este un câine fericit. Nu ar avea cum să fie. Iar şansele ca acesta să fie adoptat sunt foarte mici, deoarece sunt puţini cei care, din milă şi compasiune, iau un câine acasă, pentru a-i oferi condiţiile necesare. Cei mai mulţi stau cu mâinile în sân şi privesc, dar, când se aduce vorba despre acest subiect, dau foarte mult din gură şi sunt revoltaţi.
Am fost muşcată o singură dată de un maidanez şi asta pentru că am insistat să pun mâna pe el (eram mai mică). Mi se întâmplă să vin şi pe la 9 seara acasă pe un drum lăturalnic, pe unde o haită de vreo 20-30 de câini face legea, dar niciodată nu au lătrat la mine şi, câteodată, mai vin să-i şi mângâi. Deh, poate mai şi simt sufletu' omului. Dar sunt printre puţinele persoane care trec liniştite pe acolo, deoarece acei câini muşcă, latră şi urmăresc oameni. Şi nu se ţin de glume, am văzut cu ochii mei cum i-au rupt sacoşa unei femei care trecea pe lângă ei, fără să le fi făcut ceva. Nu e normal să ne fie frică să mergem pe stradă (vorbesc în general, mie, personal, mi-e mai frică de violatori şi aurolaci), să ne uităm pe jos în permanenţă, să nu călcăm în căcaţi pe care câinii (şi nu numai cei vagabonzi) îi lasă, cu dărnicie, în mijlocul trotuarului şi să trăim cu teama că, în urma bunătăţii şi toleranţei noastre, putem rămâne mutilaţi pe viaţă. Nu sunt cea mai în măsură să deschid acest subiect, dar m-am săturat de toţi greţoşii care se dau mari iubitori de animale când, de fapt, ştiu doar să tragă aere pe fese şi să comenteze.
Nu numai câinii de pe străzi sunt agresivi. Am fost chiar eu martora unui incident în care un câine cu stăpân a sărit pe o fetiţă de numai 10 ani şi a încercat să o muşte (nu mai ţin minte bine dacă a făcut-o sau nu, dar ştiu sigur că acea fetiţă, acum domnişoară, a rămas cu sechele în urma acestei experienţe traumatizante).
Bineînţeles că, aici, este vorba şi despre bun simţ şi civilizaţie, lucruri care nouă ne lipsesc.
Cred în ideea unui nou început. Dacă s-ar eutanasia câinii de pe străzi şi ne-am axa pe siguranţa noastră şi a celor dragi nouă, dacă am face şi altceva decât să vorbim din spatele unui ecran sau unei tastaturi, poate ne-ar fi mai bine. Până atunci, însă...
Să nu se înţeleagă că am mai multă compasiune pentru aurolaci şi/sau boschetari. Nicidecum. Ei sunt oameni, pot merge, vorbi şi munci şi se pot descurca altfel decât animalele. Sau, cel puţin, aşa consider eu. Nu că am fi cu mult înaintea animalelor, că, de cele mai multe ori, ar trebui să luăm lecţii de la ele. Sunt la fel de intrigată şi de situaţia copiilor care cerşesc prin tramvaie, şi de a celor care spală parbrize pentru a-şi câştiga existenţa, şi de a celor care cerşesc ţigări şi bani pe care îi cheltuiesc, ulterior, pe băutură, şi de a celor care cerşesc şi atât, fără să încerce măcar să muncească, în ciuda faptului că sunt oameni normali, apţi de... muncă.
Mai iau o gură de cafea şi mă întorc la activităţile mele plictisitoare... ce-mi mai place să pălăvrăgesc!
P.S: Îmi cer scuze că nu scriu mai des...
Cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, ştie că iubesc animalele enorm de mult şi că aş face orice mi-ar sta în putinţă pentru a le ajuta. Până acum ceva timp, eram absolut sigură că vreau să devin medic veterinar. Mă rog, între timp, mi-am schimbat părerea, dar iubirea mea pentru animale este încă vie.
Nu sunt de acord, însă, cu maidanezii. Bun, unii sunt drăguţi, dau din coadă, dar câtor astfel de animale li se oferă şansa unui cămin şi a unei vieţi decente? Iubitorii de animale cred că, prin că sterilizarea şi plasarea acestora în adăposturi, se rezolvă toate problemele. Vai, dar ce minunat! Câini ţinuţi în condiţii mizere, spaţii restrânse, miros insuportabil... mirobolant, într-adevăr. Pentru îngrijirea acestor câini este nevoie de o sumă foarte mare de bani, sumă pe care nu ne-o permitem la momentul actual, însă nu realizăm asta. Un câine care stă închis într-un loc mic şi insalubru, căruia nu i se acordă atenţie, poate doar o masă pe zi, nu este un câine fericit. Nu ar avea cum să fie. Iar şansele ca acesta să fie adoptat sunt foarte mici, deoarece sunt puţini cei care, din milă şi compasiune, iau un câine acasă, pentru a-i oferi condiţiile necesare. Cei mai mulţi stau cu mâinile în sân şi privesc, dar, când se aduce vorba despre acest subiect, dau foarte mult din gură şi sunt revoltaţi.
Am fost muşcată o singură dată de un maidanez şi asta pentru că am insistat să pun mâna pe el (eram mai mică). Mi se întâmplă să vin şi pe la 9 seara acasă pe un drum lăturalnic, pe unde o haită de vreo 20-30 de câini face legea, dar niciodată nu au lătrat la mine şi, câteodată, mai vin să-i şi mângâi. Deh, poate mai şi simt sufletu' omului. Dar sunt printre puţinele persoane care trec liniştite pe acolo, deoarece acei câini muşcă, latră şi urmăresc oameni. Şi nu se ţin de glume, am văzut cu ochii mei cum i-au rupt sacoşa unei femei care trecea pe lângă ei, fără să le fi făcut ceva. Nu e normal să ne fie frică să mergem pe stradă (vorbesc în general, mie, personal, mi-e mai frică de violatori şi aurolaci), să ne uităm pe jos în permanenţă, să nu călcăm în căcaţi pe care câinii (şi nu numai cei vagabonzi) îi lasă, cu dărnicie, în mijlocul trotuarului şi să trăim cu teama că, în urma bunătăţii şi toleranţei noastre, putem rămâne mutilaţi pe viaţă. Nu sunt cea mai în măsură să deschid acest subiect, dar m-am săturat de toţi greţoşii care se dau mari iubitori de animale când, de fapt, ştiu doar să tragă aere pe fese şi să comenteze.
Nu numai câinii de pe străzi sunt agresivi. Am fost chiar eu martora unui incident în care un câine cu stăpân a sărit pe o fetiţă de numai 10 ani şi a încercat să o muşte (nu mai ţin minte bine dacă a făcut-o sau nu, dar ştiu sigur că acea fetiţă, acum domnişoară, a rămas cu sechele în urma acestei experienţe traumatizante).
Bineînţeles că, aici, este vorba şi despre bun simţ şi civilizaţie, lucruri care nouă ne lipsesc.
Cred în ideea unui nou început. Dacă s-ar eutanasia câinii de pe străzi şi ne-am axa pe siguranţa noastră şi a celor dragi nouă, dacă am face şi altceva decât să vorbim din spatele unui ecran sau unei tastaturi, poate ne-ar fi mai bine. Până atunci, însă...
Să nu se înţeleagă că am mai multă compasiune pentru aurolaci şi/sau boschetari. Nicidecum. Ei sunt oameni, pot merge, vorbi şi munci şi se pot descurca altfel decât animalele. Sau, cel puţin, aşa consider eu. Nu că am fi cu mult înaintea animalelor, că, de cele mai multe ori, ar trebui să luăm lecţii de la ele. Sunt la fel de intrigată şi de situaţia copiilor care cerşesc prin tramvaie, şi de a celor care spală parbrize pentru a-şi câştiga existenţa, şi de a celor care cerşesc ţigări şi bani pe care îi cheltuiesc, ulterior, pe băutură, şi de a celor care cerşesc şi atât, fără să încerce măcar să muncească, în ciuda faptului că sunt oameni normali, apţi de... muncă.
Mai iau o gură de cafea şi mă întorc la activităţile mele plictisitoare... ce-mi mai place să pălăvrăgesc!
P.S: Îmi cer scuze că nu scriu mai des...
07 februarie 2011
Nothing compares to a quiet evening alone...
And she wiiiil be loooved, and she wiiiil be loooooved.
Azi am ieşit afară. Da, mi-am asumat riscul.
S-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate... Mă uitam la Dâmboviţa şi aşteptam să treacă un tip de pe pod ca să pot face o poză (cred că s-a prins şi el de asta şi de-aia nu mai pleca)... Trec doi beţivi pe lângă mine şi Simona.
Unu' începe să îi zică Simonei:
- (despre mine) Ai grijă de ea, te rog eu frumos... ai grijă să nu cadă!!!
Simona: - Da, da...
Beţivul (către mine): Ai grijă, pe bune (ducându-şi mâna la inimă), ai grijă să nu cazi.
Eu: Sunt ok, sunt ok. Pe bune, chiar sunt ok.
Beţivul: Ai grijă...
Eu: Sunt ok...
Trece strada şi se uită la mine. Îi zâmbesc, apoi încep să râd. De ce ies astfel de specimene pe stradă? Dacă-l călca maşina? De ce îmi poartă de grijă?
Să mai spun despre bătrânul care am crezut că face infarct în maşină, când îl trimitea pe altul în locul din care a ieşit? Dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna foarte mult cu cetăţeanul franţuzit, având în vedere că avea acelaşi tupeu şi scuipa aceleaşi înjurături. Numai că ăsta zbiera... în maşină. Spre un alt beţiv care i-a aruncat ţigara pe haină, probabil, din greşeală şi din grabă.
Am fost, după mulţi ani, în Cişmigiu. Nu ştiu de ce am avut alte aşteptări, nu ştiu de ce m-am gândit că ţăranii (de oraş) vor ocoli parcul ăsta, nu ştiu de ce mi-am făcut speranţe... Poate nu am fost în cea mai bună zi. La nici cinci minute după ce am intrat, aud minunata voce a... a... "No, no, no, no, no, no fire, no fire / I, I wanna feel the music higher / And touch the sky". Jenant. Am crezut că e o glumă proastă, dar se auzea dinspre patinoar. Sper că nu se află admiratori de-ai domnişoarei printre cititorii mei. Sper să nu mai am o astfel de surpriză neplăcută, pentru că, dacă vreau să-mi violez urechile, pot s-o fac şi singură, acasă. Sper să-mi mai întâlnesc căţeluşul când mai trec prin Tineretului. Sper să ştiu ceva la testul de la mate de mâine.
P.S: Mâine cred că sparg un cap şi nu este vorba despre al meu.
Azi am ieşit afară. Da, mi-am asumat riscul.
S-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate... Mă uitam la Dâmboviţa şi aşteptam să treacă un tip de pe pod ca să pot face o poză (cred că s-a prins şi el de asta şi de-aia nu mai pleca)... Trec doi beţivi pe lângă mine şi Simona.
Unu' începe să îi zică Simonei:
- (despre mine) Ai grijă de ea, te rog eu frumos... ai grijă să nu cadă!!!
Simona: - Da, da...
Beţivul (către mine): Ai grijă, pe bune (ducându-şi mâna la inimă), ai grijă să nu cazi.
Eu: Sunt ok, sunt ok. Pe bune, chiar sunt ok.
Beţivul: Ai grijă...
Eu: Sunt ok...
Trece strada şi se uită la mine. Îi zâmbesc, apoi încep să râd. De ce ies astfel de specimene pe stradă? Dacă-l călca maşina? De ce îmi poartă de grijă?
Să mai spun despre bătrânul care am crezut că face infarct în maşină, când îl trimitea pe altul în locul din care a ieşit? Dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna foarte mult cu cetăţeanul franţuzit, având în vedere că avea acelaşi tupeu şi scuipa aceleaşi înjurături. Numai că ăsta zbiera... în maşină. Spre un alt beţiv care i-a aruncat ţigara pe haină, probabil, din greşeală şi din grabă.
Am fost, după mulţi ani, în Cişmigiu. Nu ştiu de ce am avut alte aşteptări, nu ştiu de ce m-am gândit că ţăranii (de oraş) vor ocoli parcul ăsta, nu ştiu de ce mi-am făcut speranţe... Poate nu am fost în cea mai bună zi. La nici cinci minute după ce am intrat, aud minunata voce a... a... "No, no, no, no, no, no fire, no fire / I, I wanna feel the music higher / And touch the sky". Jenant. Am crezut că e o glumă proastă, dar se auzea dinspre patinoar. Sper că nu se află admiratori de-ai domnişoarei printre cititorii mei. Sper să nu mai am o astfel de surpriză neplăcută, pentru că, dacă vreau să-mi violez urechile, pot s-o fac şi singură, acasă. Sper să-mi mai întâlnesc căţeluşul când mai trec prin Tineretului. Sper să ştiu ceva la testul de la mate de mâine.
P.S: Mâine cred că sparg un cap şi nu este vorba despre al meu.
02 februarie 2011
Fuck what i said, it don't mean shit now...
Ascultă asta, asta şi asta. În ce ordine vrei.
Stau cu o cană mare de cafea fierbinte, tare şi foarte dulce în faţă. Iau câte o înghiţitură mică, o savurez şi mă gândesc...
De azi, sunt altă persoană. Azi, am strâns la piept, pentru ultima dată, lucrurile pe care le păstram de atâta timp şi la care ţineam enorm. Apoi le-am dat drumul în gunoi, fără regrete. "Am crescut", mi-am zis. "Nu mai am nevoie de ele, nu mai sunt copil." Şi chiar aşa este.
Controbăind prin lucrurile vechi, am găsit o poză cu el, copilul. Pe faţa lui, puteai vedea un zâmbet larg, pur şi nevinovat. Puteai citi fericire şi libertate, bunătate şi gingăşie. Nu a mai rămas nimic din el. S-a dus. Am lipit poza pe uşa dulapului şi i-am promis că nu o să uit care erau idealurile lui. I-am promis că o să lupt pentru el, pentru tot ce a însemnat, pentru visele lui. Pentru tot ce contează cu adevărat. Până nu o să mai am forţe. Şi, când n-o să mai am, o să ştiu că am făcut tot posibilul. Nu a greşit cu nimic, a fost un copil bun şi cuminte. Doar că era timpul ca unul dintre noi să rămână în urmă.
Gata cu toate tâmpeniile şi absurdităţile. Gata cu tot. Fără copilării. Fără prostii. Fără compromisuri. Fără promisiuni nerespectate. Fără zâmbete aruncate în toate părţile. Lumea nu are nevoie de zâmbetul meu de om tâmp. Fără prietenii superficiale. Fără superficialitate, în general. Fără minciuni. Fără scuze. Nu trăim din ele. Fără lacrimi. Nu merită. Fără bunătate, că sunt luată drept proastă. Fără slăbiciuni şi temeri. Muşc din ele, dacă e nevoie. Fără prea multă implicare, fără să pun suflet. Fără suferinţă în tăcere. Fără înghiţit în sec. Fără tăcere. Fără abţinere. Fără lucruri ascunse. Fără falsitate.
Cu lacrimi în ochi, deschid jurnalul. Aveam 12 ani. Câtă puritate, cât de puţină ipocrizie... Ce dorinţe nevinovate şi... cu câtă intensitate trăiam viaţa... Îl închid, nu mai are rost. N-o să pot da timpul înapoi şi n-o să pot repara greşelile făcute. Îmi reproşez deja prea multe şi nu este cazul. Îi dau drumul în coş.
Ascult muzică şi merg prin cameră în paşi de dans. Cine mă vede? Nimeni. Fac curăţenie generală. Nu a mai fost aşa de multă ordine de câteva luni bune. Mă uit la creaturi. Se joacă. Presupun că le este foarte bine. Ele nu trebuie să treacă prin atâtea greutăţi.
Vorbesc cu piticania la telefon. Este bolnăvioară şi parcă mi s-a făcut dor. Nu are rost să fiu rea cu ea, nu vreau să crească aşa cum am crescut eu. Poate va fi mai bună decât mine, m-ar bucura. Poate o să-i fac o vizită. Poate îmi transmite şi mie câte puţin din ce are ea mai bun: puritate, tinereţe, voioşie... viaţă.
Ce străină-mi pare pagina asta. Mă simt de parcă n-aş mai fi scris de luni bune. Am avut nevoie de o pauză, dar asta nu înseamnă că nu trec pe aici din 10 în 10 minute.
Apropo, mi-am făcut şi eu, după vreo 2 ani de absenţă, cont pe Conquiztador... Ce am găsit?
http://i.imgur.com/imGUP.jpg
http://i.imgur.com/7ZJeN.jpg
http://i.imgur.com/mXunz.jpg
Stau cu o cană mare de cafea fierbinte, tare şi foarte dulce în faţă. Iau câte o înghiţitură mică, o savurez şi mă gândesc...
De azi, sunt altă persoană. Azi, am strâns la piept, pentru ultima dată, lucrurile pe care le păstram de atâta timp şi la care ţineam enorm. Apoi le-am dat drumul în gunoi, fără regrete. "Am crescut", mi-am zis. "Nu mai am nevoie de ele, nu mai sunt copil." Şi chiar aşa este.
Controbăind prin lucrurile vechi, am găsit o poză cu el, copilul. Pe faţa lui, puteai vedea un zâmbet larg, pur şi nevinovat. Puteai citi fericire şi libertate, bunătate şi gingăşie. Nu a mai rămas nimic din el. S-a dus. Am lipit poza pe uşa dulapului şi i-am promis că nu o să uit care erau idealurile lui. I-am promis că o să lupt pentru el, pentru tot ce a însemnat, pentru visele lui. Pentru tot ce contează cu adevărat. Până nu o să mai am forţe. Şi, când n-o să mai am, o să ştiu că am făcut tot posibilul. Nu a greşit cu nimic, a fost un copil bun şi cuminte. Doar că era timpul ca unul dintre noi să rămână în urmă.
Gata cu toate tâmpeniile şi absurdităţile. Gata cu tot. Fără copilării. Fără prostii. Fără compromisuri. Fără promisiuni nerespectate. Fără zâmbete aruncate în toate părţile. Lumea nu are nevoie de zâmbetul meu de om tâmp. Fără prietenii superficiale. Fără superficialitate, în general. Fără minciuni. Fără scuze. Nu trăim din ele. Fără lacrimi. Nu merită. Fără bunătate, că sunt luată drept proastă. Fără slăbiciuni şi temeri. Muşc din ele, dacă e nevoie. Fără prea multă implicare, fără să pun suflet. Fără suferinţă în tăcere. Fără înghiţit în sec. Fără tăcere. Fără abţinere. Fără lucruri ascunse. Fără falsitate.
Cu lacrimi în ochi, deschid jurnalul. Aveam 12 ani. Câtă puritate, cât de puţină ipocrizie... Ce dorinţe nevinovate şi... cu câtă intensitate trăiam viaţa... Îl închid, nu mai are rost. N-o să pot da timpul înapoi şi n-o să pot repara greşelile făcute. Îmi reproşez deja prea multe şi nu este cazul. Îi dau drumul în coş.
Ascult muzică şi merg prin cameră în paşi de dans. Cine mă vede? Nimeni. Fac curăţenie generală. Nu a mai fost aşa de multă ordine de câteva luni bune. Mă uit la creaturi. Se joacă. Presupun că le este foarte bine. Ele nu trebuie să treacă prin atâtea greutăţi.
Vorbesc cu piticania la telefon. Este bolnăvioară şi parcă mi s-a făcut dor. Nu are rost să fiu rea cu ea, nu vreau să crească aşa cum am crescut eu. Poate va fi mai bună decât mine, m-ar bucura. Poate o să-i fac o vizită. Poate îmi transmite şi mie câte puţin din ce are ea mai bun: puritate, tinereţe, voioşie... viaţă.
Ce străină-mi pare pagina asta. Mă simt de parcă n-aş mai fi scris de luni bune. Am avut nevoie de o pauză, dar asta nu înseamnă că nu trec pe aici din 10 în 10 minute.
Apropo, mi-am făcut şi eu, după vreo 2 ani de absenţă, cont pe Conquiztador... Ce am găsit?
http://i.imgur.com/imGUP.jpg
http://i.imgur.com/7ZJeN.jpg
http://i.imgur.com/mXunz.jpg
31 ianuarie 2011
Anunţ: FREE SIGN-UP pe SceneFZ
Din dorinţa de a mări comunitatea, SceneFZ a hotărât ca în perioada 28.01 - 06.02 să deschidă porţile pentru noi useri.
În acelaşi timp, tot pentru a veni în ajutorul userilor, SceneFZ a creat 3 noi categorii:
1. TVEps-Ro (RoSubbed)
2. XviD-Ro (RoSubbed)
3. BR-Ro (BluRay-RoSubbed)
Dacă aţi devenit deja curioşi puteţi să vă creaţi un cont aici:
www.scenefz.net
În acelaşi timp, tot pentru a veni în ajutorul userilor, SceneFZ a creat 3 noi categorii:
1. TVEps-Ro (RoSubbed)
2. XviD-Ro (RoSubbed)
3. BR-Ro (BluRay-RoSubbed)
Dacă aţi devenit deja curioşi puteţi să vă creaţi un cont aici:
www.scenefz.net
Edit: S-au închis porţile... :(
25 ianuarie 2011
Scrisoare pentru părinţi
Am prins ideea. Vreţi să îndepărtaţi de lângă mine până şi fiinţele pe care le iubesc şi pentru care am făcut atâtea sacrificii. Vreţi să îmi luaţi libertatea, tinereţea şi bucuria. Vreţi să ştergeţi de pe faţa mea şi ultima urmă de zâmbet. Vreţi să mă vedeţi singură şi nefericită. Ştiu că-mi vreţi răul, este prea evident. Poate dacă aţi încerca să fiţi mai subtili... O să cedez şi de data asta, pentru că nu mă pot lupta cu amândoi.
Toate lucrurile la care am renunţat s-au dus pe apa sâmbetei. Din cauza voastră am renunţat. Pentru că luaţi din mine şi ultimul strop de putere. E dificil, am doar 16 ani. Credeţi că e uşor? Puneţi-vă în locul meu.
Vă purtaţi ca nişte virgini frustraţi de 12 ani. Sunteţi imaturi şi tâmpi. Nu mă iubiţi. Nici nu v-am cerut-o. V-am cerut puţină libertate, respect şi intimitate. Mi-aţi zis de atâtea ori că mai bine m-aţi fi avortat. Uitaţi-vă în jurul vostru, dragilor. Spuneţi-mi şi mie câţi dintre copiii vecinilor au participat vreodată la o olimpiadă. Ia uitaţi-vă pe caietele lor, stiu să scrie? Sunt analfabeţi. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Hai s-o dăm pe aia dreaptă: aveţi câte 40 şi nici măcar o cerere nu ştiţi să scrieţi. Câte clase aveţi? Ştiţi să scrieţi o frază corect? Aşa, după dictare.
Aveţi atâtea aşteptări de la mine, încât daţi altora impresia că mi-aţi pus luna la picioare, dar ştiţi şi voi că nu e aşa.
Am ajuns să fiu o stafie în casa voastră. Vin, intru în camera asta nesuferită şi de-abia ies de câteva ori înainte să plec de la şcoală. Nu cheltuiţi averi pe mine, ştiţi şi voi câţi bani de buzunar primesc. V-am greşit cu ceva? Cred că da. M-am născut, probabil, dintr-o altă greşeală a voastră. Şi, cel mai naşpa: încă trăiesc. Sunt un coşmar? Nu, zău? Dacă nu ascult infectele de manele şi nu mă uit la OTV, credeţi că-s o scursură a societăţii?
Deştepţilor care vă daţi voi deştepţi, ştiu că vă doare în pulă (aia pe care o împărţiţi amândoi) că sufăr şi că plâng ca proasta ore întregi pe covor. Sunt absolut sigură că toate chestiile astea, pe viitor, tot pe mine mă vor afecta. Dar stau şi îndur cu gândul că, într-o zi, o să scap din lanţurile voastre şi o să-mi trăiesc şi eu viaţa. Sau poate o să am norocul să dea o maşină peste mine.
Am avut prea multe aşteptări, ştiu. Pentru un singur lucru vă mulţumesc. Nu v-aţi certat niciodată. Sunteţi uniţi, pentru că vă potriviţi perfect. Perfizi, profitori, mincinoşi. Aveţi amândoi caractere infecte. Nu, ştiţi ce? Mă bucur pentru toate avorturile pe care le-ai făcut tu, mamă. Nimeni nu merită tratamentele voastre. Nimeni! Îmi provocaţi repulsie. Voiaţi să mă faceţi să vă urăsc? Aţi reuşit deja.
Să nu vă închipuiţi că eu o să fiu o javră, că nu moştenesc nimic de la voi. O să vă arăt ce înseamnă să fii om cu cineva, dacă am ocazia să trăiesc; o să vă simţiţi mai rău decât dacă v-aş lăsa să muriţi de foame.
Nu ridicaţi de cur în sus, că n-aţi făcur niciun sacrificiu pentru mine. Dacă s-ar putea, existenţa voastră s-ar rezuma la un pachet de ţigări, două căni de cafea şi o pâine. Foarte frumos şi romantic, da' mai sunt şi eu în peisaj. Nu am un loc de muncă, nu am de unde să produc un ban de pâine. De ce nu m-aţi abandonat? Sigur sunt a voastră? Hai să facem un test ADN. Eu vă reneg oricum.
Îmi pasă de voi, că nu sunt jigodie. Nu am să dau cu piciorul în voi când o să fiţi bătrâni şi nici n-o să vă duc la azil. Să fiu sinceră, pentru oameni ca voi nu dau doi bani. Dar sunteţi o excepţie, că m-aţi ţinut în casa voastră şi mi-aţi dat să mănânc atâţia ani. Să nu credeţi că v-apreciez în vreun fel. Nicidecum. Persoane respectabile sunt acelea care au făcut ceva în viaţă, care au fost oameni, care au ştiut când şi ce să ofere şi care au ştiut unde să se oprească. Ăia, pe care voi îi consideraţi fraieri, sunt persoane cu adevărat importante.
Poate este o consecinţă a faptului că m-aţi conceput sau poate este doar rezultatul ataşării mele de voi, dar... să ştiţi că pe mine chiar m-ar durea dacă vi s-ar întâmpla ceva, proştilor. Îmi pare rău că scuipaţi numai înjurături şi că mă luaţi la şuturi, ştiţi şi voi acum de ce. O să vă amintiţi, cândva, tot ce mi-aţi făcut. Şi-o să vă pară mai rău decât îmi pare mie acum.
M-aţi îmbătrânit înainte de timp. Pentru ce? Un singur lucru vă mai cer: dacă o să mor înaintea voastră, incineraţi-mă.
P.S: Dacă tot faceţi o treabă, măcar băgaţi cuţitul în mine. E mai rapid, pe bune.
Copilul vostru, despre care nu ştiţi că are un blog şi că-şi spune Pumpkin Pie...
Sunt o bufniţă. Aşa, şi?
Când m-am apucat să scriu drăcovenia asta, era aproape trei dimineaţa. Sau noaptea. Nu am ce face. Dacă mă pun în pat, o să am iar coşmaruri. Am pus vreo şase sute de melodii în playlist, aproape toate de pe la lume adunate. Melodii tâmpite, cu versuri tâmpite. Unele. Altele, geniale. De la oameni speciali, desigur. Am dat, din întâmplare, pe facebook. Nu ştiu cum am ajuns acolo.
Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"
Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.
Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?
Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.
La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.
Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.
Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"
Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.
Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?
Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.
La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.
Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.
22 ianuarie 2011
Prietenie
Stăteam şi mă gândeam câţi prieteni am eu. Nu am stat mult să mă gândesc. De ce? Pentru că în jur am o grămadă persoane care se consideră prieteni, când ele îmi sunt doar cunoştinţe (sau nici atât). Un "Bună!" dau şi unei persoane pe care o detest. Cel mai tâmpit lucru este să afli ultimul că-l cunoşti pe x. Şi să afli că-ţi este, pe deasupra, şi prieten. Când voi n-aţi schimbat nici două vorbe.
E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.
Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.
Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.
E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.
Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.
Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.
19 ianuarie 2011
Asta nu-s eu...
Nu, nu ştiu ce-i cu mine. Nu ştiu cum m-am urcat în tramvai fără bilet, nu ştiu cum am putut... Mi-a expirat abonamentu', nu-mi găsesc carnetu' şi, prin urmare, nu pot să îl reîncarc, că nu dau 50 lei. Cred că înnebunesc.
Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.
Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...
Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.
Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.
Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...
Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.
16 ianuarie 2011
Nu am murit
Nu, nu am murit, nu vă bucuraţi, nu vă întristaţi. Sunt bine şi am probleme cu Em, PC-ul meu (l-am botezat din greşeală). Cum sunt bâtă, m-am uitat la el până pe la ora 6 seara şi puteam doar să sper că o să-şi revină. Apoi a umblat tata în el. Nu ştiu ce i-a făcut, da' a început să meargă. Nu mult, dar măcar mergea, cât timp nu intram în Chrome şi nici pe messenger. Nu ştiu ce i-a apucat pe ai mei, probabil m-au văzut posomorâtă... am stat toată ziua. Am încercat să mănânc, dar nu aveam poftă de mâncare fără Em a mea. Poate părea ciudat, dar până nu m-am rugat, nu am putut reinstala windows-ul.
E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.
Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.
Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.
E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.
Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.
Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.
11 ianuarie 2011
Mai contează?
Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.
În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.
Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?
Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.
Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...
Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.
09 ianuarie 2011
Nu are un titlu... este o simplă postare...
Îmi pare rău pentru ce văd în jurul meu. Îmi pare rău că vecinii mei au probleme în familie şi că nu se înţeleg. Îmi pare rău că există bărbaţi care-şi bat nevestele şi mi-e chiar milă dacă se întâmplă invers. Îmi pare rău că nu fac parte dintr-o familie bogată care să-mi ofere chiar tot ce vreau şi pot cumpăra cu bani. Îmi pare rău că fostele mele prietene au devenit piţipoance sau, după caz, curve. Îmi pare rău că oamenii care au plecat de jos îşi ţin capul atât de sus încât nu le mai ajungi cu prăjina de căcat la nas. Îmi pare rău că există oameni bolnavi, a căror viaţă atârnă de o sumă de bani mult prea umflată de doctori. Îmi pare rău că poţi muri cu dreptatea în braţe. Îmi pare rău că există politieni incompetenţi. Îmi pare rău că există copii care nu au citit niciodată o carte. Îmi pare rău pentru persoanele care consideră că viaţa se rezumă la sex, alcool şi droguri. Îmi pare rău că am atât de puţini prieteni şi atâtea cunoştinţe. Îmi pare rău pentru că poate nu o să ajung să fac ce mi-am dorit întotdeauna. Îmi pare rău că, pentru un trai decent, voi pleca din Ro. Îmi pare rău că există agramaţi şi analfabeţi care ştiu să folosească internetul şi care au aceleaşi drepturi ca şi mine. Îmi pare rău că nu am încă maşină. Îmi pare rău că stau cu părinţii deşi ştiu că s-ar putea ca într-o zi să-mi pară rău că mi-a părut rău. Îmi pare rău că nu-mi iubesc părinţii aşa cum ar trebui s-o fac şi că nu le acord respectul cuvenit. Îmi pare rău că există părinţi care-şi bruschează copiii chiar şi pentru o simplă prostioară. Îmi pare rău că am plâns înainte să învăţ să zâmbesc. Îmi pare rău pentru că de multe ori afişez un zâmbet fals doar pentru bună impresie. Îmi pare rău că râd cam rar. Îmi pare rău că sunt persoane care mă detestă fără ca măcar să mă fi cunoscut. Îmi pare rău că sunt aşa nesuferită şi că manifest intoleranţă pentru ţigani, manelari, cocalari şi unguri. Îmi pare rău că există manele şi muzică făcută pentru profit, comercială. Îmi pare rău că obişnuiesc, la rândul meu, să judec. Îmi pare rău că am câteva prejudecăţi. Îmi pare rău că nu am întâlnit persoanele excepţionale din viaţa mea mai repede. Îmi pare rău că pun preţ şi pe sentimentele altora când ştiu sigură că, în ziua de azi, trebuie să-ţi pese numai de tine şi de nimeni altcineva. Îmi pare rău că Ea nu mai este aici, lângă mine. Îmi pare rău că n-o pot strânge în braţe la ora la care am chef. Îmi pare rău că m-am răstit la Duda şi că interpretez greşit multe lucruri. Şi nu îmi pare rău numai pentru astea.
Dar...
Îmi pare bine pentru că descopăr persoane minunate zilnic. Îmi pare bine că există acele persoane care-mi sunt alături zi de zi. Îmi pare bine că sunt înconjurată de răutate şi trufie pentru că îmi dau seama că sunt superioară altora chiar şi prin simplul meu fel de a fi. Îmi pare bine că nu sunt genul de persoană care se lasă la fund când simte că nu mai poate da din mâini. Îmi pare bine pentru toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi pare bine că nu regret nimic. Îmi pare bine că mă cunosc şi ştiu ce pot. Îmi pare bine că sunt aşa cum sunt. Îmi pare bine că Ea are de pe acum şansa la o viaţă nemaipomenită. Îmi pare bine că am două sufleţele pe care le pot pupa şi alinta când vreau pentru că sunt cu mine chiar şi când sting lumina şi plâng sub plapumă. Îmi pare bine că nu am ajuns o frustrată şi că nu am căzut pradă niciunui viciu. Îmi pare bine că reuşesc să fac ceea ce îmi place şi că sunt liberă să fac ce vreau. Îmi pare bine că pot trece peste situaţiile grele cu zâmbetul pe buze. Îmi pare bine că pot fi tare-n coaie deşi nu le am. Îmi pare bine că deschid gura când vreau şi nu-mi impune nimeni s-o închid. Îmi pare bine că-s eu în orice conjunctură şi că nu mi-e ruşine cu mine. Îmi pare bine că pot face oamenii să plângă sau să zâmbească după bunul plac. Îmi pare bine că sunt pesimistă, dar că atunci când sunt optimistă iese întotdeauna bine. Îmi pare bine că visele de aseară nu s-au adeverit. Îmi pare bine că pot vedea frumuseţe şi într-o gogoaşă. Îmi pare bine că există persoane care mă pot face să râd. Îmi pare bine că am internet. Îmi pare bine că sunt sigură pe mine. Îmi pare bine că pot trăi cu gândul că o să mor. Îmi pare bine că ştiu că pot înfrunta moartea; la urma urmei, cine se crede? Îmi pare bine că pot fi o fiinţă raţională şi că pot pune cap la cap lucruri. Îmi pare bine că ascult muzică bună. Îmi pare bine că ştiu să scriu şi să citesc. Îmi pare bine că Duda încă mai trece pe aici.
Cam atât. Şi culmea. Nu regret nimic.
Dar...
Îmi pare bine pentru că descopăr persoane minunate zilnic. Îmi pare bine că există acele persoane care-mi sunt alături zi de zi. Îmi pare bine că sunt înconjurată de răutate şi trufie pentru că îmi dau seama că sunt superioară altora chiar şi prin simplul meu fel de a fi. Îmi pare bine că nu sunt genul de persoană care se lasă la fund când simte că nu mai poate da din mâini. Îmi pare bine pentru toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi pare bine că nu regret nimic. Îmi pare bine că mă cunosc şi ştiu ce pot. Îmi pare bine că sunt aşa cum sunt. Îmi pare bine că Ea are de pe acum şansa la o viaţă nemaipomenită. Îmi pare bine că am două sufleţele pe care le pot pupa şi alinta când vreau pentru că sunt cu mine chiar şi când sting lumina şi plâng sub plapumă. Îmi pare bine că nu am ajuns o frustrată şi că nu am căzut pradă niciunui viciu. Îmi pare bine că reuşesc să fac ceea ce îmi place şi că sunt liberă să fac ce vreau. Îmi pare bine că pot trece peste situaţiile grele cu zâmbetul pe buze. Îmi pare bine că pot fi tare-n coaie deşi nu le am. Îmi pare bine că deschid gura când vreau şi nu-mi impune nimeni s-o închid. Îmi pare bine că-s eu în orice conjunctură şi că nu mi-e ruşine cu mine. Îmi pare bine că pot face oamenii să plângă sau să zâmbească după bunul plac. Îmi pare bine că sunt pesimistă, dar că atunci când sunt optimistă iese întotdeauna bine. Îmi pare bine că visele de aseară nu s-au adeverit. Îmi pare bine că pot vedea frumuseţe şi într-o gogoaşă. Îmi pare bine că există persoane care mă pot face să râd. Îmi pare bine că am internet. Îmi pare bine că sunt sigură pe mine. Îmi pare bine că pot trăi cu gândul că o să mor. Îmi pare bine că ştiu că pot înfrunta moartea; la urma urmei, cine se crede? Îmi pare bine că pot fi o fiinţă raţională şi că pot pune cap la cap lucruri. Îmi pare bine că ascult muzică bună. Îmi pare bine că ştiu să scriu şi să citesc. Îmi pare bine că Duda încă mai trece pe aici.
Cam atât. Şi culmea. Nu regret nimic.
Despre gaură
"I. Merg pe stradă. Pe trotuar e o gaură adâncă. Cad înăuntru. Sunt pierdută... Sunt neajutorată. Nu e vina mea. Durează o veşnicie să găsesc o cale de scăpare.
II. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Mă prefac că n-o văd. Cad din nou înăuntru. Nu-mi vine să cred că mă găsesc în acelaşi loc. Dar, nu e vina mea. Şi tot îmi ia mult timp până ies afară.
III. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Văd că e acolo. Şi totuşi, cad în ea. E un obicei. Ochii mei sunt deschişi. Este vina mea. Reuşesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeaşi stradă. Pe troutuar e o gaură mare. O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă."
II. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Mă prefac că n-o văd. Cad din nou înăuntru. Nu-mi vine să cred că mă găsesc în acelaşi loc. Dar, nu e vina mea. Şi tot îmi ia mult timp până ies afară.
III. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Văd că e acolo. Şi totuşi, cad în ea. E un obicei. Ochii mei sunt deschişi. Este vina mea. Reuşesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeaşi stradă. Pe troutuar e o gaură mare. O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă."
05 ianuarie 2011
Nu pun titlu pentru că n-am chef
Sunt aşa de nervoasă c-aş putea să tai în carne vie şi să nu simt nimic. Aş putea să muşc din mine şi să nu simt nimic. Aş putea să mă dau cu capul de pereţi şi să nu simt nimic.
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.
Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion.Shit.
Azi a fost o zide căcat naaaaşpa. Şi tot azi, am realizat că toţi sunt şmecheri pe internet dar în viaţa reală sunt nişte căcaţi. Nu mai dezvolt subiectul pentru că nu se simte cine ar trebui şi prin urmare nu are rost.
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.
În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.
Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion.
Azi a fost o zi
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.
În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!
29 decembrie 2010
Mă întristează tristeţea lor...
Observ că unii intră pe aici din ce în ce mai des şi se interesează de viaţa mea mai mult decât s-au interesat de a lor în ultimele luni. Nu înţeleg de ce, dar presupun că îmi poartă de grijă, lucru care mă bucură enorm pentru că întotdeauna mi-am dorit nişte căţeluşi numai ai mei (niciodată nu am putut păstra căţeluşii în apartament). Aş dori, totuşi, să nu vă mai interesaţi de: viaţa mea sexuală, viciile mele, animalele mele, părinţii mei, viaţa mea privată (doar dacă nu suntem prieteni şi poate nu ştiu eu) şi nici să nu mai intraţi pe aici dacă nu vă face plăcere. Sau poate vă place aşa de mult încât doriţi să mă impresionaţi în vreun fel. Nu o faceţi. Nici măcar dacă sunteţi fumaţi. Pe bune, dacă o arzi aiurea pe bloguri de fete şi laşi comentarii vorbind despre păsărică şi despre cât de şmecher eşti tu (eşti fumat, alea, alea!), eşti un trist notoriu. Nu vă daţi Johnny Bravo pentru că vă faceţi de căcat. Serios.
Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.
A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde. Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!
Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!
Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.
Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).
Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!
Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))
Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.
A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde. Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!
Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!
Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.
Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).
Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!
Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)