Era seară şi veneam grăbită spre casă de la liceu. Nu am căutat pe nimeni cu care să merg spre casă şi, spre uimirea mea, eram singură în staţia de tramvai, exact aşa cum voiam să fiu. Să fiu singură, singură, singură şi să gândesc, gândesc, gândesc. Plângeam. Poate nu se vedea, dar ştiam că plângeam. O simţea, fiecare părticică a corpului meu o simţea. Şi a simţit-o şi "acea persoană". Cum m-am urcat în tramvai, mi-a sunat telefonul.
Am răspuns cu o voce tremurândă, parcă fără vlagă:
Eu: Alo?
Acea persoană: Bună! Te simţi rău?;
Eu: Oh, da!
Acea persoană: Atunci hai să ne vedem...
Eu: Ok. Cum vrei. Dar să ştii că o să plâng.
Acea persoană: Nu-i nimic. Te-am văzut şi mai rău.
Eu: Mulţumesc că mă suporţi.
Apoi am închis şi am aşteptat să ajung.
Acum, plâng din nou. Aştept să sune în orice clipă. Îngerii există...
alo...??
RăspundețiȘtergerehai sa plingem impreuna)))
@margantzovka, nu pot... Când plâng, mă baricadez şi mă ascund.
RăspundețiȘtergere