Miserable mornings. Neverending nights.

Îmi era dor. Acum nu-mi mai este. Poţi pleca?

Da, da, da... îmbrăţişările tale de copil mic sunt drăguţe şi pupicii de dimineaţă sunt dulci. Până te urci pe birou şi apeşi cu pumnii pe tastatură. Până îmi scuipi în mâncare. Până îmi desenezi pe caiete. Până îmi umbli la boxe. Până îmi verşi cafeaua.

De ce nu-mi placi?
Plângi noaptea, faci pe tine, ţipi prea mult, nu ştii să mănânci decât pe masă, rupi, verşi, scuipi şi nu-ţi ţii mâinile acasă. Asculţi Salam.
Chiar când m-am culcat şi eu mai devreme şi am încercat să mă odihnesc, m-au trezit ţipetele din bucătărie. Pumnii în uşă. Plânsetele. Rugăminţile mamei. Tata. Vecina. Radioul.

Dar, când am strigat-o, aproape a spart uşa, a venit la mine, a sărit în pat, mi-a luat capul în mâini şi a început să mă pupe şi să mă strângă în brate. E un copil. Eu nu ştiu cum să mă port cu copiii. Mi-a zis "De ce mi-ai spus «Ieşi!»? Nu e mumos. :(". Aproape că m-a atins.

M-am dus să-mi fac un duş. Nici acolo nu am avut pace. Bine că se poate încuia. Ies de la duş. Mă pun la calculator. Azi e 8 martie. Pfff.
La mulţi ani, ce pot zice? Mie nu-mi pasă.