I'm back!!!

Știu, am zis că o să scriu când ajung acasă, dar e greu rău de tot. Nu numai că nu-mi găsesc timp să scriu, dar nu găsesc nici subiecte de abordat. În timpul săptămânii nu fac decât să merg la liceu, după care vin și mănânc uitându-mă la 90210, apoi mă culc, mă trezesc și după caz ies afară, învăț sau stau la calculator și mai vorbesc cu lumea. Sâmbătă tre' să-mi spăl hainele și să fac cumpărături și duminică să fac curat, să adun ambalaje de prin cameră, să dau cu aspiratorul, să șterg praful, să schimb lenjeria de pat și altele. Dacă ar trebui să fiu sinceră, aș spune că ieri nu am spălat nimic pentru că mi-a fost prea lene. Deci o să spăl azi și mă apuc imediat, dar după ce termin de scris.

Chestia asta, toată chestia asta, devine banală, plictisitoare și enervantă. M-am răzgândit. Și nu m-am gândit că o să spun asta vreodată, dar îi vreau pe ai mei înapoi. Nu mai vreau să fac cumpărături, să fac mâncare (care, fie vorba între noi, este predominant instantă), să spăl vase, să fac curățenie etc. Vreau să am timp să-mi fac unghiile de mai multe ori pe săptămână, să pot să plec de la masă fără să strâng în urma mea și, în general, să nu fiu nevoită să fac față acestor lucruri atât de devreme. Spun devreme pentru că ai mei m-au obișnuit prost, mi-au oferit toate lucrurile pe tavă și nu m-au forțat să depun vreun efort. I mean... eu până la 17 ani nu mi-am făcut nici patul, în pana mea!

Ca să le dau satisfacție celor care mi-au spus acum ceva timp că o să-mi lipsească părinții când n-o să mai stau cu ei, o să recunosc: îmi lipsesc și nu mult, ci enorm de mult. Atât de greu e să te descurci singur cu toate astea, sau cel puțin așa mi se pare mie, eu fiind o leneșă mare de tot, încât devine epuizant.

Am crezut că mă descurc. La urma urmei, cât, cât de greu o fi să faci toate astea? Asta mă întrebam eu acum ceva timp. Nu prea greu sau poate chiar deloc, mi-aș fi zis. Acum, dacă m-aș întoarce în timp, mi-aș da peste gură. Nu pentru că vorbeam aiurea, ci pentru că vorbeam în necunoștință de cauză. 

Dar acum, oricât mi-aș dori, nu mai pot sta cu ai mei. Ei au plecat departe, departe de tot și nu se mai pot întoarce doar pentru că așa vreau eu. Dar ce-i mai drăguț în toată treaba asta este că o să-mi facă un cadou pe care nu îl merit absolut deloc, dar pe care mi-l doresc de mult, mult timp. Vă iubesc, mami și tati. Și sunt nerăbdătoare să vă văd, mi-e dor de voi. A, și mersi pentru bani. Pup.

Cât despre blog, blogging și altele... știu, m-am culcat pe o ureche și da, îmi pare rău. Dar eu, spre deosebire de alții, scriu, nu dau copy + paste. Adică scriu eu cu lăbuțele mele, ce-mi trece prin creierașul meu blond. Și poate nu am mii de vizite unice pe zi, dar ăsta este doar un amănunt de care prea puțin îmi pasă. V-am pupat și pe voi și, dacă am mai greșit pe ici, pe colo la diacritice, nu mă trageți de urechi. Nu am mai scris de mult și acum folosesc și un alt tip de diacritice, so... :D