Suntem omenoşi, da' nu prea!

Mi-am adus aminte de melodia asta.

Cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, ştie că iubesc animalele enorm de mult şi că aş face orice mi-ar sta în putinţă pentru a le ajuta. Până acum ceva timp, eram absolut sigură că vreau să devin medic veterinar. Mă rog, între timp, mi-am schimbat părerea, dar iubirea mea pentru animale este încă vie.

Nu sunt de acord, însă, cu maidanezii. Bun, unii sunt drăguţi, dau din coadă, dar câtor astfel de animale li se oferă şansa unui cămin şi a unei vieţi decente? Iubitorii de animale cred că, prin că sterilizarea şi plasarea acestora în adăposturi, se rezolvă toate problemele. Vai, dar ce minunat! Câini ţinuţi în condiţii mizere, spaţii restrânse, miros insuportabil... mirobolant, într-adevăr. Pentru îngrijirea acestor câini este nevoie de o sumă foarte mare de bani, sumă pe care nu ne-o permitem la momentul actual, însă nu realizăm asta. Un câine care stă închis într-un loc mic şi insalubru, căruia nu i se acordă atenţie, poate doar o masă pe zi, nu este un câine fericit. Nu ar avea cum să fie. Iar şansele ca acesta să fie adoptat sunt foarte mici, deoarece sunt puţini cei care, din milă şi compasiune, iau un câine acasă, pentru a-i oferi condiţiile necesare. Cei mai mulţi stau cu mâinile în sân şi privesc, dar, când se aduce vorba despre acest subiect, dau foarte mult din gură şi sunt revoltaţi.

Am fost muşcată o singură dată de un maidanez şi asta pentru că am insistat să pun mâna pe el (eram mai mică). Mi se întâmplă să vin şi pe la 9 seara acasă pe un drum lăturalnic, pe unde o haită de vreo 20-30 de câini face legea, dar niciodată nu au lătrat la mine şi, câteodată, mai vin să-i şi mângâi. Deh, poate mai şi simt sufletu' omului. Dar sunt printre puţinele persoane care trec liniştite pe acolo, deoarece acei câini muşcă, latră şi urmăresc oameni. Şi nu se ţin de glume, am văzut cu ochii mei cum i-au rupt sacoşa unei femei care trecea pe lângă ei, fără să le fi făcut ceva. Nu e normal să ne fie frică să mergem pe stradă (vorbesc în general, mie, personal, mi-e mai frică de violatori şi aurolaci), să ne uităm pe jos în permanenţă, să nu călcăm în căcaţi pe care câinii (şi nu numai cei vagabonzi) îi lasă, cu dărnicie, în mijlocul trotuarului şi să trăim cu teama că, în urma bunătăţii şi toleranţei noastre, putem rămâne mutilaţi pe viaţă. Nu sunt cea mai în măsură să deschid acest subiect, dar m-am săturat de toţi greţoşii care se dau mari iubitori de animale când, de fapt, ştiu doar să tragă aere pe fese şi să comenteze.

Nu numai câinii de pe străzi sunt agresivi. Am fost chiar eu martora unui incident în care un câine cu stăpân a sărit pe o fetiţă de numai 10 ani şi a încercat să o muşte (nu mai ţin minte bine dacă a făcut-o sau nu, dar ştiu sigur că acea fetiţă, acum domnişoară, a rămas cu sechele în urma acestei experienţe traumatizante).

Bineînţeles că, aici, este vorba şi despre bun simţ şi civilizaţie, lucruri care nouă ne lipsesc.
Cred în ideea unui nou început. Dacă s-ar eutanasia câinii de pe străzi şi ne-am axa pe siguranţa noastră şi a celor dragi nouă, dacă am face şi altceva decât să vorbim din spatele unui ecran sau unei tastaturi, poate ne-ar fi mai bine. Până atunci, însă...

Să nu se înţeleagă că am mai multă compasiune pentru aurolaci şi/sau boschetari. Nicidecum. Ei sunt oameni, pot merge, vorbi şi munci şi se pot descurca altfel decât animalele. Sau, cel puţin, aşa consider eu. Nu că am fi cu mult înaintea animalelor, că, de cele mai multe ori, ar trebui să luăm lecţii de la ele. Sunt la fel de intrigată şi de situaţia copiilor care cerşesc prin tramvaie, şi de a celor care spală parbrize pentru a-şi câştiga existenţa, şi de a celor care cerşesc ţigări şi bani pe care îi cheltuiesc, ulterior, pe băutură, şi de a celor care cerşesc şi atât, fără să încerce măcar să muncească, în ciuda faptului că sunt oameni normali, apţi de... muncă.
Mai iau o gură de cafea şi mă întorc la activităţile mele plictisitoare... ce-mi mai place să pălăvrăgesc!

 P.S: Îmi cer scuze că nu scriu mai des...

Nothing compares to a quiet evening alone...

And she wiiiil be loooved, and she wiiiil be loooooved.
Azi am ieşit afară. Da, mi-am asumat riscul.
S-au întâmplat foarte multe lucruri ciudate... Mă uitam la Dâmboviţa şi aşteptam să treacă un tip de pe pod ca să pot face o poză (cred că s-a prins şi el de asta şi de-aia nu mai pleca)... Trec doi beţivi pe lângă mine şi Simona.
Unu' începe să îi zică Simonei:
- (despre mine) Ai grijă de ea, te rog eu frumos... ai grijă să nu cadă!!!
Simona: - Da, da...
Beţivul (către mine): Ai grijă, pe bune (ducându-şi mâna la inimă), ai grijă să nu cazi.
Eu: Sunt ok, sunt ok. Pe bune, chiar sunt ok.
Beţivul: Ai grijă...
Eu: Sunt ok...

Trece strada şi se uită la mine. Îi zâmbesc, apoi încep să râd. De ce ies astfel de specimene pe stradă? Dacă-l călca maşina? De ce îmi poartă de grijă? 
Să mai spun despre bătrânul care am crezut că face infarct în maşină, când îl trimitea pe altul în locul din care a ieşit? Dacă stau mai bine să mă gândesc, semăna foarte mult cu cetăţeanul franţuzit, având în vedere că avea acelaşi tupeu şi scuipa aceleaşi înjurături. Numai că ăsta zbiera... în maşină. Spre un alt beţiv care i-a aruncat ţigara pe haină, probabil, din greşeală şi din grabă.

Am fost, după mulţi ani, în Cişmigiu. Nu ştiu de ce am avut alte aşteptări, nu ştiu de ce m-am gândit că ţăranii (de oraş) vor ocoli parcul ăsta, nu ştiu de ce mi-am făcut speranţe... Poate nu am fost în cea mai bună zi. La nici cinci minute după ce am intrat, aud minunata voce a... a... "No, no, no, no, no, no fire, no fire / I, I wanna feel the music higher / And touch the sky". Jenant. Am crezut că e o glumă proastă, dar se auzea dinspre patinoar. Sper că nu se află admiratori de-ai domnişoarei printre cititorii mei. Sper să nu mai am o astfel de surpriză neplăcută, pentru că, dacă vreau să-mi violez urechile, pot s-o fac şi singură, acasă.  Sper să-mi mai întâlnesc căţeluşul când mai trec prin Tineretului. Sper să ştiu ceva la testul de la mate de mâine.

P.S: Mâine cred că sparg un cap şi nu este vorba despre al meu.