Despre dragii mei vecini

Mie nu-mi pasă prea mult de vecinii mei şi aş cere acelaşi lucru de la ei. Cât timp eu nu îi deranjez pe ceilalţi, aştept acelaşi lucru din partea lor. Dar nu e chiar aşa. Dacă eu m-aş apuca să ascult metal şi aş da la maxim, ar veni vecinii să-mi bată obrazul pentru că nu se pot odihni sau din alt motiv. Ceea ce am observat, şi nu numai la mine în bloc, este că manelele sunt mult mai tolerate de către oameni. Cum? Păi e simplu. Maneliştii sunt mai mulţi decât toţi ceilalţi. Adică, "ce chef e ăla fără manele?". Sau "toată lumea ascultă manele, numai că mulţi nu recunosc". Da, m-aţi prins. Asta era, ascultam manele şi nu ştiam. Şi eram atât de ipocrită, încât nu aveam curaj să recunosc asta.

Să revenim la subiect. Acum cinci minute ascultam nişte muzică şi nu eram foarte atentă la nimic. Dau muzica mai încet, aud iarăşi bătăi în uşă, mă duc să văd cine este şi deschid uşa. Cine era? Vecina, care a venit să-mi dea de pomană. Băi, e sâmbăta morţilor (sau, mă rog, cum se numea)? Eu sper că nu, că iar primesc tone de colivă pe care, cel mai probabil, nu le mănâncă nimeni.

Eu sunt o persoană de treabă. Adică înţeleg când este ziua cuiva şi aduce câţiva invitaţi, înţeleg şi când este muzica dată la maxim, înţeleg că se mai întâmplă şi accidente şi nu am făcut niciodată o tragedie când m-am trezit cu tavanul leoarcă (lucru care se întâmpla destul de des). Pentru că asta e, shit happens. Dar... mi se pare mie sau este puţin deplasat să faci un after school la etajul 5, într-un apartament, fără niciun fel de... autorizaţie (sau ce naiba îţi trebuie)?

Înţeleg, ai un nepot care mai trece pe la tine şi na, cum are energie, aleargă şi el, că doar nu îl ţii nemişcat. Înţeleg şi că ai avut un câine care era puţin cam orb şi că nu ştia când este zi şi când este noapte. Nu îmi pasă dacă avea un lanţ la gât sau dacă se juca la 2 noaptea. Era un animal şi poate îl iubeai. Foarte frumos. Era bătrân, acum este mort. Da', frate, cum căcat să faci un after school? Şi, de parcă nu ar fi de ajuns, doamna nu-şi ţine interfonul deschis, ca să sune părinţii copiilor la vecinii ei. Deci am auzit interfonul sunând şi, când am răspuns, aud "Deschide, sunt eu, Dan!". Dan? Care Dan? Doamne, uită-te ce e în casă! Încep să arunc ca descreierata lucrurile prin cameră, în încercarea de a face curat. Super, în două minute am terminat. Îl aştept pe Dan, dar el nu mai apare.

Mai stau 10 minute, aud iar interfonu'. Răspund şi aud "Poarta!". Care poartă? Ce pula mea, mă, m-a făcut mama portar? Ies pe scară şi mă uit în jos. Văd umbra cuiva, zic "ăsta este acel Dan, cu siguranţă. Trebuie să fie.". Aştept în uşă şi aud că liftul se opreşte la 5. Aud o bătaie la uşă... cineva deschide uşa şi o voce de copil zice "Taaaaatiiiiiii!". WTF?! Deci nu era pentru mine, nu? Rămân perplexă câteva minute, apoi intru în casă şi merg pe hol fără să mă gândesc la nimic.

Nu ştiu ce să fac, să aştept momentul potrivit să mă duc să-i fac un scandal monstru la uşă sau să trec peste, pur şi simplu? Să tac, să înghit şi să nu-mi pese? Nooo way. Abia aştept tropăielile. Vocile alea piţigăiate. Aştept să vină timpul, să urc încet pe scări, cu un zâmbet diabolic şi să demonstrez că pot fi şi eu spaima vecinilor. Vreau să o ia pe scări când văd că aştept liftul. Vreau să mă ocolească pe stradă şi să-mi facă loc aşa cum trag maşinile pe dreapta când trece ambulanţa. Păi ce pana mea?