EL

Aveam căştile în urechi cu muzica dată la maxim şi eram gata să fug ca să pot fi singură. L-am văzut, mi-am întors privirea şi continuat să merg pe potecă. Trăgeam cu ochiul şi-l vedeam cum mă urmează tăcut. A venit după mine până la cireş. M-am aşezat uşor pe iarbă, să nu deranjez albinuţele şi m-am uitat în urmă. Mergea încet, la fel de graţios ca pe vremuri. 

Când a ajuns, s-a aşezat lângă mine şi se uita în direcţia în care mă uitam şi eu. A spart tăcerea cu un mic mieunat. M-am uitat în ochii lui mari şi verzi, apoi i-am studiat năsucul uşor zgâriat, urechiuşele chinuite de ger şi i-am atins cu o mişcare lentă coada. Mi-era dor de micuţul defect de la capătul cozii, de pata de pe năsucul întotdeauna moale, de mieunatul ăla cald şi dulce.

Am început să vorbesc cu el ca şi când aş fi avut un om în faţă şi în scurt timp am început să plâng. Mi-am adus aminte de toate momentele în care l-am avut alături şi de nopţile în care aveam grijă de el ca de un copil. Încă ştiu tot ce-i plăcea să facă, locurile pe care le prefera, cum îi plăcea să-l alint, ce îi plăcea să audă. Mi-am adus aminte că sunt încă neputincioasă şi că, în prezenţa lui, întotdeauna slăbiciunile mele au prins viaţă. Niciodată nu m-a descurajat, nu m-a criticat, nu m-a neliniştit.

Deşi au trecut ani de atunci, mă cunoaşte la fel de bine. El însuşi a rămas la fel de calm şi de blând. Înţelegător, se cuibărea întotdeauna lângă mine când simţea că sunt supărată şi lua asupra lui toată durerea şi întristarea. Şi încă nu înţeleg de ce. De ce au vrut ei să plece? De ce l-au îndepărtat de mine? Şi de ce mă simt de parcă l-aş fi abandonat în pustiu? Mi-e şi frică să-i întâlnesc privirea. Nu îmi critică neputinţa, dar chiar înţelegerea de care dă dovadă mă face să mă simt şi mai rău. 

Nu am vrut să-l las, nu am vrut să renunţ la el şi la nimic din ce însemna el. Dar tot ce am putut face a fost să vărs lacrimi şi să mă uit cu o privire îndurerată cum mieuna în spatele maşinii care pleca, lăsându-l pe el printre străini. Nu a fost vina nimănui. A fost o decizie luată în grabă, o decizie care nu a fost luată de mine dar care, ca întotdeauna, m-a afectat. 

Dintre toate animăluţele pe care le-am avut pe lângă mine, el a fost special. L-am văzut în coşuleţ şi am zis "Eu îl vreau pe ăsta!", arătând spre el. Îl priveam cum creştea şi îi urmăream fiecare mişcare. Mi-era aşa de drag... 

...şi încă-mi mai este.