23 mai 2011

I can be your hero, baby :))

După ce am postat idioţenia de mai jos, m-am dus să-mi fac un duş. Am făcut repede duşul rece şi am ieşit în prosop prin casă. M-am şters, m-am îmbrăcat, am dat muzica mai încet şi m-am dus să văd câtă pâine mai aveam. Mai era destulă, aşa că m-am încumetat să torn puţină apă peste o bucăţică mică şi s-o pun pe balcon, să nu rămână dezamăgiţi porumbelul meu şi câteva vrăbiuţe vesele care-mi cântă dimineaţa şi care-şi iau micul dejun cu mine.

Am pus pâinea, m-am spălat pe mâini şi am ieşit din nou pe balcon să văd ce mai e pe afară, cum mai e vremea şi să las soarele să mă îmbrăţişeze şi pe mine câteva minute. Între timp mi-a venit şi porumbelul, a început să mănânce cu poftă şi, după ce l-am privit câteva secunde, m-am întors încet, să nu-l sperii.

Priveam câţiva şcolari fără să fiu prea atentă la vorbele lor. Un ţipăt scurt m-a făcut să fiu atentă la ce vorbeau şi mi-am dat seama că discuţia dintre cele 4 fetiţe şi băieţelul care se ţinea de gard era, de fapt, o ceartă aprinsă. "Lasă că vă spun eu lu' doamna mâine pe toate 4!", a strigat Răzvan, vecinul meu de la etajul opt. Fetele s-au întors, i-au făcut la mişto cu mâna şi au plecat la casele lor. Lângă părculeţul din faţa blocului erau alţi doi băieţi, din aceeaşi clasă. Spărseseră o cutie de lapte din ăla de care le dă la şcoală şi se uitau cum curge pe asfalt.

Iarăşi nu eram atentă la ce vorbeau. Am văzut doar că ăia doi au trecut strada la Răzvan şi unul, cu capul ceva mai mare şi puţin mai înalt, s-a apropiat cam mult de el. Îl împingea cu capul, dacă mă înţelegeţi. Apoi i-a prins guriţa mică cu mâna şi a început să i-o strângă. Fără să-mi dau seama, am strigat la băiat "Vrei să vin eu la tine, mă?". S-au uitat toţi trei la mine, în sus, m-au văzut probabil roşie ca racul. "Bătăuşul" a început să alerge şi, din fugă, îmi striga "Daaa, poţi să vii şi la mine acasă dacă vrei!". Şi a tot alegat până s-a terminat strada... şi nu l-am mai văzut.

Răzvan şi celălalt băieţel zâmbeau la mine, mă priveau cu admiraţie şi parcă cu teamă. M-am întors, porumbelul nu mai era, dar câteva vrăbiuţe se înfruptau şi ele din pâine. Am trecut pe lângă ele fără să le sperii şi am intrat în cameră.

Nu am înţeles nici acum de ce am reacţionat aşa şi de ce am fost aşa de afectată când am văzut scena respectivă. Nu am avut conflicte cu copiii când am fost mică, deci nu poate fi vorba despre o amintire neplăcută... am simţit nevoia să fac ceva şi ştiu că, dacă aş fi tăcut, aş fi avut remuşcări.
Poate pentru mulţi este o chestie banală... dar acelaşi impuls l-am simţit şi când mi-am salvat verişorul de la înec. Păcat că el a uitat asta.

3 comentarii:

  1. Amuzanta partea cu "Daaa, poţi să vii şi la mine acasă dacă vrei"...

    Foarte frumos ce ai scris tu aici.M-ai impresionat cu partea mic dejunului alaturi de pasarele'.

    Iar verisorul tau,nu cred ca a uitat asta.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Little leisure, :))
    Eu cred că a uitat. Nu, stai. Nu cred. Sunt sigură...

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate ca nu a uitat. Poate doar nu-ti aminteste tie asta in fiecare zi.;)

    RăspundețiȘtergere

Hi! Vreau să încep spunând că toate comentariile sunt moderate aici. Dacă ai chef să spui ceva ofensator la adresa mea, a mamei mele, a familiei mele sau a cititorilor/comentatorilor mei te rog să te abţii pentru că nu există nicio şansă să ţi se publice comentariul şi deci efortul tău este în zadar. Niciunul dintre cei amintiţi nu are ce căuta pe tastatura ta, lasă-i în pace, că sunt oameni marfă. Te rog să-ţi exprimi părerile prezentând întotdeauna argumente şi nu lăsa comentarii de genul "Cool!" sau "Mijto!" pentru că eu ştiu deja cât de cool şi mişto este tot ce scriu. So... lasă un comentariu!