Ştii tu...

Ai considerat întotdeauna că eşti cea mai bună. Nu am vrut să te contrazic. Te-am lăsat să trăieşti în lumea ta plină de superficialitate. Orgoliul ţi se varsă prin scurgerile de preaplin. Nu ştiu cum ai loc de tine, în tine. Te reverşi. Arunci asupra celorlalţi frustrările tale şi umezeşti umerii încărcaţi ai celor pe care îi consideri prieteni, dar nu ai admis niciodată că ai făcut asta. Ba mai mult, te-ai descurcat întotdeauna singură şi, chiar de ştiai că greşeşti, ai refuzat ajutor preţios. Ai mers drept şi uite, ai dat cu nasul de zidul nepăsării.

Ce, scumpa mea, ai rămas singură? Poate că trebuia să te gândeşti la asta când ai călcat peste capetele celor care îţi ascultau chiar şi cele mai mari minciuni. N-ai ştiut, draga mea să fii sinceră niciodată, tu înfloreai până şi minciunile. În schimb, ai pretins întotdeauna ca oamenii din jurul tău să fie sinceri şi întotdeauna săritori, chiar şi după ce ai refuzat în scârbă mâna ce ţi-au întins-o de atâtea ori. Poate ar trebui să-ţi dea de gândit că oamenii nu-ţi mai răspund la telefoane şi până şi simplele conversaţii pe messenger par scrise în grabă.

Ai stat sus, acolo, pe piedestalul tău şi nimeni n-a făcut efortul să te dea jos pentru că este evident: odată şi odată, tot o să cazi. Prea ai nasul pe sus şi uiţi că ai ajuns unde eşti numai împinsă de la spate. Termenul de "prieten" ţi-e cam străin, ai în jur numai cunoştinţe care te evită. Ce, nu-i aşa? Ba cum nu? Când ai alunecat prima dată de acolo de sus, au sărit mulţi să te ajute şi au făcut-o cu toată bunăvoinţa. Tu însă ai hotărât că, decât să accepţi o mână caldă şi câteva mângâieri pentru rănile proaspete, mai bine te retragi într-un colţ şi ţi le lingi singură. Ca o căţea, ar zice unii.

Poate şi eu am fost prostănacă şi am crezut prea mult într-un om care m-a dezamăgit de atâtea şi atâtea ori. Dar am zis să-ţi mai acord o şansă. Şi încă una, şi încă una. Până când am zis "Gata! Mi-a ajuns!". Adevărul este că mă scârbea fiecare lucru pe care-l auzeam despre tine pentru că nu mai erai cea pe care o cunoşteam. Fiecare om se mai schimbă, aşa m-am schimbat şi eu. Că atunci când te schimbi este normal să îţi speli inima de amintiri neplăcute şi să îmbraci haine noi, cu mult mai protectoare. Vezi? Mi-am luat o haină antiglonţ, pentru inimă.

Aşa cum era de aşteptat, te-ai prăbuşit de pe piedestal. De data asta, s-a spart şi el. Ai rămas singură, cu ochii deschişi. Până acum ai preferat să te minţi. Aşa faci şi acum. Poate orice om se mai minte, încercând să fie optimist. Dar nu toţi oamenii rămân singuri. Să te gândeşti bine la asta, oricum o să vezi că toate porţile o să-ţi fie trântite în nas. Măcar să fii tu fericită. Pentru că nu va mai fi nimeni acolo să observe ceva şi, când te bucuri singur, parcă nu e la fel. Şi încearcă să ne priveşti de la acelaşi nivel, muritoare de rând ce eşti. Trezeşte-te. Soarele apune şi pentru tine.