31 mai 2011

Obsesie

De ce trebuie să fie aşa de drăăăăăăguţăăăăă? Cred că m-am uitat de vreo 3454531051524165415312141564412 ori la videoclip şi tot nu m-am săturat. E normal?


27 mai 2011

Probabil cea mai deşteaptă fiinţă


Pumpkin Pie: probabil este foarte desteapta. vezi? are si chihuahua

X: daa ji e ji ft frm X: : X vleau j yo cutz d`alaa
Pumpkin Pie: da' tu nu poti sa vorbesti normal?
X: bda scz :P
Pumpkin Pie: am inteles tot ce trebuia sa inteleg. tu cat crezi ca ai iq-ul?
X: snt aja dejteapa k nimen nu poa` smi afle ip`u
Pumpkin Pie: asa este










Vă rog să nu fiţi răi.

Hide your kids, hide your wife

Ajung acasă. Mă descalţ şi mă uit dacă este cineva. Învârt cheia în uşă şi dau interfonul pe... silent, că n-am chef de nimeni. Apoi deschid calculatoru'. Merg şi la bucătărie, iau frigiderul la control. Îmi scot să-mi fac un sandviş. Las lucrurile pe masă şi îmi pun muzică. Este 9, deci sperăm că nu se supără nimeni dacă dau la maxim. Sau? E, oricum nu contează.

Îmi fac sandvişul, dau muzica încet, mă aşez în pat şi caut telecomanda. O găsesc sub mine după vreo cinci minute. Dau drumu' la TV şi încep să butonez, în speranţa că o să găsesc ceva interesant. Până la urmă, las pe Animal Planet şi îmi continui... micul dejun. În acelaşi timp scriu şi un mesaj şi... mi se pare că aud ceva. Zic că iar delirez şi-mi văd de treabă, că doar s-a mai întâmplat să mi se pară.

După vreo 10 minute, aud acelaşi sunet. Ies pe hol şi fixez cu privirea uşa. De acolo se aude. Mă uit pe vizor, nu e nimeni.
"Da, deci mi s-a părut."
Mă duc spre pat, iar se aude. Ce Dumnezeu?! Merg iar la uşă şi dau s-o deschid şi îmi dau seama că se împinge ceva sau cineva în uşă. Băăăi, wtf? E o glumă? Dacă da, e una extrem de proastă! Sun pe cineva să iasă pe scară să vadă ce este şi îmi spune că e un bărbat negru îmbrăcat în negru care pare beat şi-şi clatină capu'.

O, da. Ce fac? Chem poliţia? O să par stupidă. Chem pe cineva să-l ia de acolo? Poate e periculos. Bine, nu fac nimic, poate pleacă. Închid uşa şi sus, şi jos, de câte două ori. Ce să fac? Mă duc îngrozită la baie, îmi fac un duş. Mă plimb prin casă în prosop şi papucei şi aud un fâşâit, apoi câţiva paşi, uşa de la lift care s-a trântit zgomotos şi liftul care pleacă. Deschid uşa, nu mai era nimeni acolo. Totuşi, mirosea a băutură şi a... nu ştiu cum să spun eu... pişat. Îmi pun mâna la nas şi intru în casă repede, să nu cumva să intre şi mirosul.
Habar n-am cine este nenea, de unde a apărut şi cum a intrat în scară. Bănuiesc că nu a rupt uşa, nu? Deci, logic, cineva i-a dat drumu'. Ori a intrat cu cineva, deşi este puţin probabil.

Acum, eu nu ştiu de ce avem interfon. De ce mai este pus, dacă poate intra oricine în scară? Zic şi eu.
Mi s-a întâmplat acum două zile (parcă) să sune un bărbat la interfon şi să-mi zică "Deschide!". Ştiţi povestea?
Întreb "Cine este?"
"La 52, nu merge intefonu'!"
"Păi şi este problema mea? Este problema dumneavoastră că nu merge interfonul la 52."
"Îmi deschideţi şi mie, vă rog?"
"NU."

Şi a închis. :(

23 mai 2011

Ştii tu...

Ai considerat întotdeauna că eşti cea mai bună. Nu am vrut să te contrazic. Te-am lăsat să trăieşti în lumea ta plină de superficialitate. Orgoliul ţi se varsă prin scurgerile de preaplin. Nu ştiu cum ai loc de tine, în tine. Te reverşi. Arunci asupra celorlalţi frustrările tale şi umezeşti umerii încărcaţi ai celor pe care îi consideri prieteni, dar nu ai admis niciodată că ai făcut asta. Ba mai mult, te-ai descurcat întotdeauna singură şi, chiar de ştiai că greşeşti, ai refuzat ajutor preţios. Ai mers drept şi uite, ai dat cu nasul de zidul nepăsării.

Ce, scumpa mea, ai rămas singură? Poate că trebuia să te gândeşti la asta când ai călcat peste capetele celor care îţi ascultau chiar şi cele mai mari minciuni. N-ai ştiut, draga mea să fii sinceră niciodată, tu înfloreai până şi minciunile. În schimb, ai pretins întotdeauna ca oamenii din jurul tău să fie sinceri şi întotdeauna săritori, chiar şi după ce ai refuzat în scârbă mâna ce ţi-au întins-o de atâtea ori. Poate ar trebui să-ţi dea de gândit că oamenii nu-ţi mai răspund la telefoane şi până şi simplele conversaţii pe messenger par scrise în grabă.

Ai stat sus, acolo, pe piedestalul tău şi nimeni n-a făcut efortul să te dea jos pentru că este evident: odată şi odată, tot o să cazi. Prea ai nasul pe sus şi uiţi că ai ajuns unde eşti numai împinsă de la spate. Termenul de "prieten" ţi-e cam străin, ai în jur numai cunoştinţe care te evită. Ce, nu-i aşa? Ba cum nu? Când ai alunecat prima dată de acolo de sus, au sărit mulţi să te ajute şi au făcut-o cu toată bunăvoinţa. Tu însă ai hotărât că, decât să accepţi o mână caldă şi câteva mângâieri pentru rănile proaspete, mai bine te retragi într-un colţ şi ţi le lingi singură. Ca o căţea, ar zice unii.

Poate şi eu am fost prostănacă şi am crezut prea mult într-un om care m-a dezamăgit de atâtea şi atâtea ori. Dar am zis să-ţi mai acord o şansă. Şi încă una, şi încă una. Până când am zis "Gata! Mi-a ajuns!". Adevărul este că mă scârbea fiecare lucru pe care-l auzeam despre tine pentru că nu mai erai cea pe care o cunoşteam. Fiecare om se mai schimbă, aşa m-am schimbat şi eu. Că atunci când te schimbi este normal să îţi speli inima de amintiri neplăcute şi să îmbraci haine noi, cu mult mai protectoare. Vezi? Mi-am luat o haină antiglonţ, pentru inimă.

Aşa cum era de aşteptat, te-ai prăbuşit de pe piedestal. De data asta, s-a spart şi el. Ai rămas singură, cu ochii deschişi. Până acum ai preferat să te minţi. Aşa faci şi acum. Poate orice om se mai minte, încercând să fie optimist. Dar nu toţi oamenii rămân singuri. Să te gândeşti bine la asta, oricum o să vezi că toate porţile o să-ţi fie trântite în nas. Măcar să fii tu fericită. Pentru că nu va mai fi nimeni acolo să observe ceva şi, când te bucuri singur, parcă nu e la fel. Şi încearcă să ne priveşti de la acelaşi nivel, muritoare de rând ce eşti. Trezeşte-te. Soarele apune şi pentru tine.

I can be your hero, baby :))

După ce am postat idioţenia de mai jos, m-am dus să-mi fac un duş. Am făcut repede duşul rece şi am ieşit în prosop prin casă. M-am şters, m-am îmbrăcat, am dat muzica mai încet şi m-am dus să văd câtă pâine mai aveam. Mai era destulă, aşa că m-am încumetat să torn puţină apă peste o bucăţică mică şi s-o pun pe balcon, să nu rămână dezamăgiţi porumbelul meu şi câteva vrăbiuţe vesele care-mi cântă dimineaţa şi care-şi iau micul dejun cu mine.

Am pus pâinea, m-am spălat pe mâini şi am ieşit din nou pe balcon să văd ce mai e pe afară, cum mai e vremea şi să las soarele să mă îmbrăţişeze şi pe mine câteva minute. Între timp mi-a venit şi porumbelul, a început să mănânce cu poftă şi, după ce l-am privit câteva secunde, m-am întors încet, să nu-l sperii.

Priveam câţiva şcolari fără să fiu prea atentă la vorbele lor. Un ţipăt scurt m-a făcut să fiu atentă la ce vorbeau şi mi-am dat seama că discuţia dintre cele 4 fetiţe şi băieţelul care se ţinea de gard era, de fapt, o ceartă aprinsă. "Lasă că vă spun eu lu' doamna mâine pe toate 4!", a strigat Răzvan, vecinul meu de la etajul opt. Fetele s-au întors, i-au făcut la mişto cu mâna şi au plecat la casele lor. Lângă părculeţul din faţa blocului erau alţi doi băieţi, din aceeaşi clasă. Spărseseră o cutie de lapte din ăla de care le dă la şcoală şi se uitau cum curge pe asfalt.

Iarăşi nu eram atentă la ce vorbeau. Am văzut doar că ăia doi au trecut strada la Răzvan şi unul, cu capul ceva mai mare şi puţin mai înalt, s-a apropiat cam mult de el. Îl împingea cu capul, dacă mă înţelegeţi. Apoi i-a prins guriţa mică cu mâna şi a început să i-o strângă. Fără să-mi dau seama, am strigat la băiat "Vrei să vin eu la tine, mă?". S-au uitat toţi trei la mine, în sus, m-au văzut probabil roşie ca racul. "Bătăuşul" a început să alerge şi, din fugă, îmi striga "Daaa, poţi să vii şi la mine acasă dacă vrei!". Şi a tot alegat până s-a terminat strada... şi nu l-am mai văzut.

Răzvan şi celălalt băieţel zâmbeau la mine, mă priveau cu admiraţie şi parcă cu teamă. M-am întors, porumbelul nu mai era, dar câteva vrăbiuţe se înfruptau şi ele din pâine. Am trecut pe lângă ele fără să le sperii şi am intrat în cameră.

Nu am înţeles nici acum de ce am reacţionat aşa şi de ce am fost aşa de afectată când am văzut scena respectivă. Nu am avut conflicte cu copiii când am fost mică, deci nu poate fi vorba despre o amintire neplăcută... am simţit nevoia să fac ceva şi ştiu că, dacă aş fi tăcut, aş fi avut remuşcări.
Poate pentru mulţi este o chestie banală... dar acelaşi impuls l-am simţit şi când mi-am salvat verişorul de la înec. Păcat că el a uitat asta.

Ce viaţă duc...

Am adormit cu muzică... a cântat toată noaptea. Am visat frumos şi am dormit excelent. M-am trezit de dimineaţă cu chef de dat ordine. Parcă l-am auzit pe tata pe la 6 că mi-a zis "Pa, ai grijă de tine, ţi-am lăsat bani pe birou". Deci rămăsesem cu mama, e logic. Încep s-o strig prin casă... "Mamaaa, unde eeeeşti?". Nimic. OMAGA. Băi, ce Dumnezeu? Sunt singură? Cu picioru' aşa şi singură? Doamne, chiar trebuie să le fac eu pe toate? Ce oameni, ce oameni...

Merg la baie, îmi prind părul şi mă spăl pe faţă şi pe dinţi şi după mă duc la bucătărie să văd ce am prin frigider. Deschid uşa... parcă şi un sandviş (frate, ce aiurea sună, da' aşa cică e corect) era greu de făcut. Chiar şi aşa, îmi iau ingredientele, le pun pe masă. Parcă am poftă şi de nişte ouă... Iau şi două ouă. Le spăl şi le las în prosop, până puneam tigaia pe foc. Mă spăl pe mâini (nu ştiu de ce, dar fac asta foarte des) şi dau să mă şterg cu prosopul. Ouăle o iau la vale. Reuşesc să prind unul, celălalt se sparge. Şterg imediat (nu de alta, dar altfel uitam) şi scot altul. Aceeaşi poveste, numai că acum le-am pus pe amândouă pe aragaz. Dau să spăl roşia, o pun în prosop, iar mă spăl pe mâini, iar dau să mă şterg şi dau şi roşia pe jos. Acum, problemă. Nu o găsesc. Zic "Eh, las', c-o găsesc eu" şi mă duc la aragaz să-mi fac ouăle.

Le pun în tigaie, mă feresc de ulei şi, când mă dau înapoi, calc în roşie. Cum a apărut acolo, habar n-am. Curăţ şi roşia de jos şi şterg cu mopul. În timpul ăsta, ouăle se făcuseră, dar îmi era frică să le iau pentru că sărea uleiul pe mine. "Le mai las două-trei minute, că nu-i bai". Între timp, îmi faceam sandvişul. Scap şunca jos, apoi scap şi frunza de salată, dau şi roşia... şi puţină brânză dau pe jos... apoi mă dezechilibrez. Şi zic râzând "Îmi bag picioru'... sau mai bine nu", abandonez chestia pe masă şi îmi iau chestia de la filtru cu cafeaua pe care o făcusem înainte cu 5 minute. O pun în cană, pun puţin zahăr, lapte şi apăs din greşeală pe telecomanda de la televizor (că na, eu am şi-n bucătărie) unde una ţipa ca idioata. Mă sperii, vărs cana de cafea... îmi propun să nu mă enervez...

Îmi aduc aminte de ouă, care acum erau prea pline de ulei... le pun într-o pungă, pun acolo şi şunca pe care o tăiasem pentru sandviş şi ce mai aveam pe masă, cobor în spatele blocului, le dau unui câine care le mănâncă pe nerăsuflate... îi zic "Ce-ţi mai place să mănânci de la mine! :))" şi dau să plec, dar o iau prin faţa blocului. Un tip dubios, îmbrăcat într-o geacă groasă albă (erau cam vreo 20 de grade...) şi cam negru la faţă aştepta să intru în scară ca să poată intra şi el. Îl întreb "Staţi aici?". El îmi zice "A, nu, sunt femeia de serviciu...". "Păi noi avem altă femeie de serviciu... dacă-mi aduc bine aminte. Căutaţi pe cineva?". "Da, pe mama.". "Vedeţi că stă la cealaltă scară... :))" şi deschid uşa, după care o trag după mine.

Ajung sus... ce să mănânc şi eu? Iau un baton fitness şi mă bag la loc în pat. Îl mănânc încet, că altceva n-aveam ce să mănânc şi mă gândesc că dacă-l mâncam mai încet aveam impresia că mănânc mai mult. Sau cel puţin aşa gândeam atunci. În fine.

Mai intru puţin pe facebook, mă mai minunez... cum au putut ajunge unele persoane... să-mi fie milă? Să fiu invidioasă? Da, cred că "invidioasă" se potriveşte. Întotdeauna am fost invidioasă. :))) 
Dacă vreţi să dormiţi la fel de bine ca mine, puneţi melodiile astea două:
Trebuie să fie date încet, să vă luaţi raţa (nu ar trebui să existe om care să nu aibă o raţă cu care să doarmă, să fim serioşi), s-o strângeţi bine, să vă aşezaţi confortabil şi să adormiţi zâmbind. 
By the way, când am devenit aşa dezordonată? Doamne, sunt înconjurată de ambalaje, sticle de apă plată goale, coji de seminţe şi banane şi altele. Bine, mă rog. Am o scuză. AM PICIORUL ÎN GHIPS.

P.S: Bravo, prietene, te-ai ţinut de cuvânt. =)) Genial...

20 mai 2011

Voi...

V-am lăsat de atâtea ori să-mi intraţi în suflet. M-aţi criticat, m-aţi iubit, aţi aruncat cu noroi în mine, m-aţi trântit la pământ... Iar eu m-am ridicat, ca de fiecare dată. Am început să vă cunosc, să vă citesc, să vă iubesc la rându-mi. M-am ataşat de voi aşa cum m-aş fi ataşat de o persoană reală. Am scris pentru voi, am fost aici pentru voi, am vrut să râdem împreună... Am făcut tot posibilul să fac locul confortabil pentru voi şi pentru mine şi am crezut că este de la sine înţeles: îţi place, stai; nu-ţi place, pleci. Ce e aşa de greu de priceput? Habar n-am.

Să nu vă miraţi când o să-mi închid porţile sufletului...

Ioi

Românii are talent.
Că românii poate.






În schimb...


Sper că nu vă place Adrian Cuţu...

18 mai 2011

Încă nu-mi vine să cred

Nu aş fi crezut niciodată că mi se poate întâmpla asta. Mai mult, ăla era probabil ultimul moment în care m-aş fi gândit că aş fi putut s-o păţesc. Adică... cui i s-a mai întâmplat să i se rupă piciorul stând? Da, ştiu. Gen... imposibil. Dar uite-mă, stau în pat, cu picioru' în ghips, cu calculatorul instalat în jurul meu şi scriu savurând un ceai pe care l-am făcut în 30 de minute.
Na, aseară, pe lângă faptul că am descoperit că e foarte greu să te mişti cu ghipsu' (mai e şi greu, al naibii), mi-am dat seama că există şi prieteni adevăraţi. Şi le mulţumesc tuturor pentru tot.
Ce naşpa este să nu poţi să faci lucrurile pe care, înainte, le făceai cu atâta uşurinţă. 
Dar, să privim şi lucrurile bune:
- nu merg la liceu
- nu trebuie să fac ce nu am chef
- dau ordine (nu că asta nu s-ar fi întâmplat şi înainte, dar acum este mult mai mişto)
- mi se fac toate poftele
- pot să dorm cât vreau
- nimeni nu-mi poate cere nimic pentru că "am piciorul în ghips şi nu pot face efort"
- muzica nu mai se aude aşa de tare acum, pentru că, de, am piciorul în ghips (adică pot s-o dau cât de tare vreau)
- nu merg la liceu, trebuie s-o mai spun o dată? 
Azi-noapte m-am trezit plângând şi întrebându-mă cum mi s-a întâmplat tocmai mie asta. Pentru că eu încă nu pot să accept că nu pot să merg normal, chiar dacă asta este doar pentru câteva zile/săptămâni. M-am obişnuit să pot să fac aproape orice şi chiar mă gândeam că nu am avut niciodată ocazia să fac cunoştinţă cu un ghips. Şi acum... îmi doresc să nu se fi întâmplat...
By the way, mulţumesc drăguţilor care tot opresc curentul şi celor de la RDS pentu netul care cade şi el imediat şi care nu-şi mai revine decât după vreo 10, 20 de minute. Bine, uneori asta înseamnă foarte puţin. Câteodată cade cu zilele, iar eu trebuie să fac reclamaţie peste reclamaţie. Să dea Domnu' să nu mi-l oprească în perioada asta, că mă duc la ei şi le dau în cap cu ghipsu'. 
Sănătate şi... oase puternice. 

17 mai 2011

Mic accident

Am avut un mic accident la şcoală, na, poate că nu e grav. Sper să nu trebuiască să pun în ghips piciorul, ar fi un dezastru total... Ne citim, ne auzim... vorbim... Numai bine vă doresc.
P.S: A fost un dezastru total.

14 mai 2011

Ce căcat?

Băi, frate, mie mi-au dispărut vreo 30 de comentarii. Io-mi bag piciorul. Ştiu, nu sunt singura, dar... mă rog. Nu mă plâng. Se putea şi mai rău. L.E: Văd că au reapărut comentariile.

12 mai 2011

Victimă

Azi, după mult timp, am hotărât să fac acel lucru de care m-am tot ferit în ultima lună.
E ca atunci când zici că înveţi, numai că e cu zile. "Mâine fac aia. Ah, a trecut şi ziua asta. Mâine. Azi nu am timp, poate mâine. Azi sunt foarte obosită, dar mâine sigur. Gata, azi. Ah, ce vreme urâtă. Mai bine mâine." - Cât de cunoscut îmi sună.
Dar azi nu s-a întâmplat aşa. Am făcut-o, chiar dacă nu eram foarte hotărâtă. Ce am făcut, nu contează aşa mult.
Când am ieşit din scara blocului în care intrasem, am văzut un bătrânel care se agita în faţa uşii de la scară. Dau să ies, dar mă opreşte.
Moşul: Domnişoară, aici stă administratorul? (simţind un miros de... ceva putred)
Eu: Nu ştiu, îmi pare rău. Nu locuiesc aici, habar n-am.
Moşul: Păi, uite... am găsit cheile astea şi vreau să i le duc la administrator, dar nu ştiu unde să-l găsesc. (e clar, din gura lui vine)
Eu: Nici eu nu ştiu unde îl puteţi găsi. V-am spus, nu stau aici.
Dau să plec, pentru că mă grăbeam să ajung la ora de engleză. Daaaar...
Moşul: Domnişoarăăăă!!! Cum se iese din scară? (facepalm, îmi vine să vărs)
Mă întorc exasperată şi-i arăt butonul pe care trebuia să apese.
Eu: Uitaţi, apăsaţi aici şi gata. O zi bună vă doresc.
Mă întorc şi încerc să grăbesc pasul.
Moşul: Domnişoară? Stai aici, să fiu sigur că pot să ies din scară. Dacă nu pot să ies, îmi dai tu drumu', da? (da, da, fac orice, numai închide gura)
Eu: Domnule, vă rog, mă grăbesc, hai, intraţi, închideţi uşa şi apăsaţi pe buton.
Moşul: Hai nu te grăbi ca fata mare la măritat... (când ţi-oi lipi una...)

Închide uşa şi bâjbâie prin întuneric după buton. Nu-l găseşte şi îmi caută disperat privirea. Bate în geam...  eu îmi pierd răbdarea... "Uitaţi-vă în lateraaal!!! Daţi cu pumnii în chestia aia, mă grăbesc!". Găseşte butonul... Doamne, ajută. Iese. Îi zic grăbită un "O zi bună, slavă cerului că am scăpat!" şi încep să alerg spre staţie. Tramvaiul pe care trebuia să-l iau se clătina pe şine ţanţoş, de parcă ar fi primit un premiu pentru că nu m-am urcat în el. Îmi dau uşor o palmă peste frunte, îmi scot umbrela şi aştept să vină alt tramvai. Moşul ieşise acum din scară şi căuta cu privirea altă victimă. Bine că venea tramvaiul.

Românii citesc


Şi suntem siguri de asta. Sau... nu? Citim atât de mult încât nu mai ţinem minte ce am citit.
Reporter: Care este ultima carte pe care aţi citit-o dumneavoastră?
Tipă: M... păi...
Reporter: Ce vă mai aduceţi aminte, nu... e nicio...
Tipă: Nu ştiu... sunt multe cărţi care nu mi le mai aduc aminte.
Reporter: Spune-ne una... sau... câteva.
Tipă: Nu ştiu, că nu prea mă pasiona cărţile aşa şi nu prea (m-am uitat?!)...
Reporter: Da'... ultima pe care ai citit-o.
Tipă: Am citit din... nu ştiu, din foarte multe cărţi da' nu-mi mai aduc aminte din care este, că sunt foarte multe.
Reporter: Ai citit foarte multe şi nu le mai ştii?
Tipă: Da...
Reporter: Dă-mi măcar... nu ştiu, care-i autorul tău favorit, hai s-o luăm aşa că nu...
Tipă: Din... din care cărţi?
Reporter: Care-ţi plac ţie, nu...
Tipă: Păi, zic că este Mihai Eminescu.
Reporter: E...
Tipă: Mi-a plăcut foarte mult... şi... am citit.
Reporter: Ce-ai citit din Eminescu?
Tipă: Foarte multe.
Reporter: Zi-ne aşa, câteva... nu ştiu...
Tipă: Au fost poezii, au fost foarte multe. Foarte, foarte multe au fost. Şi din care nu le mai ţin minte.
Reporter: A, nu, că nu te pun să le spui... Ce... ce ţi-a plăcut la Eminescu, adică ce... ce ai apreciat la...?
Tipă: Mi-a plăcut că a fost... a fost îîîî... a scris poezii... au fost foarte multe... foarte, foarte multe mi-a plăcut. La domnu' Mihai Eminescu.
(...)
Reporter: Creangă sau careva, nu ştiu...
Tipă: Am citit şi din Mihai Creangă... şi din foarte multe dar nu le mai ţin minte.


Priviţi şi vă minunaţi:






08 mai 2011

Stupid

Mi se întâmplă des să rămân fără mâncare în frigider (şi chestia cea mai idioată este că nu o mănânc eu) şi aşa mi s-a întâmplat şi azi. Ce să mănânc, ce să mănânc...
Pentru că eram şi singură, am fugit repede la portofel, să văd dacă mor sau nu de foame. Ura, mai aveam 10 lei, rătăciţi printr-un buzunărel (probabil ascunşi de mine).

M-am uitat în oglindă şi eram ok îmbrăcată iar părul stătea excepţional, ca de fiecare dată când nu este nimeni să vadă. Mi-am luat repede converşii în picioare şi o bluză peste maiou şi am fugit repede să-mi sparg banii pe ceva de mâncare. După ce am călcat în câteva bălţi şi am făcut acrobaţii, încercând să nu calc în căcaţii de pe trotuar, am început să grăbesc pasul. Ajunsă la cuptorul de pâine, m-am aşezat civilizat la coadă şi m-am pus pe aşteptat, răbdătoare. În timp ce avansam, am observat că un bărbat de vreo 50-60 de ani se tot fâstâcea şi mi-o lua în faţă, ca şi când ar fi fost înaintea mea acolo.

Deşi de obicei trec cu vederea şi las de la mine, frustrarea a prins glas:
"Auziţi, vă grăbiţi undeva? Să ştiţi că aţi venit după mine, ba nu, dacă mă gândesc mai bine, aţi venit chiar după doamna din spate. Haideţi să fim civilizaţi şi să aşteptăm la rând, ca toată lumea. Sunt aici oameni care se grăbesc mai mult decât dumneavoastră, vă asigur. Şi, după cum vedeţi, nimeni nu o ia pe lângă rând, sperând să scape mai repede. Nici nu este aşa de lungă coada, chiar nu aveţi răbdare cinci minute?". Mi-a aruncat o privire plină de reproş, a pufăit, aruncând un miros de alcool direct spre faţa mea şi a plecat bombănind şi înjurând. Nu am înţeles ce zicea şi, sinceră să fiu, nici n-aveam prea mare chef de ceartă, dar am răbufnit pentru că mi-era chiar foame şi nu mi se părea cinstit că tipul s-o ia înaintea mea... nu era nici gravid, nici handicapat, nici foarte bătrân, poate doar puţin ameţit. Iar eu nu mai sunt la vârsta la care să fac favoruri bătrânilor fără să comentez pentru că, asta e, m-am schimbat, am crescut şi... sunt mai tupeistă.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Real, doar că atunci fusese vina mea. Îmi luasem pe fugă o cutie de lapte cu ciocolată, o budincă, un iaurt cu cereale, un pachet de gumă şi alte câteva porcarioare de genul şi am căutat disperată casă prioritară (v-am mai povestit, pentru coşuri, gravide, persoane cu handicap sau maxim 10 produse - ceva de genul), că mi-era că iar întârzii la oră de engleză şi iar ţipă profa.

În faţa mea, o babă care avea cu mult peste 10 produse. În faţa babei, un moş care-şi luase câteva pâini şi nu avea bani să le plătească. După ce a renunţat la câteva, a plecat dezamăgit şi puţin jenat. I-aş fi plătit pâinile, dar nu aveam bani destui şi nici nu eram într-o stare foarte bună. Fără să-mi dau seama, îmi ţineam produsele în mână, deci, nu le pusesem pe bandă. Mă uit după semnul cu "Următorul client" şi observ că nu mai aveam loc să-mi pun chestiile pe bandă, deoarece ăia care erau în spate ocupaseră toată banda. Ce să fac, ce să fac... Tot fără să-mi dau seama, am luat semnul, am îndepărtat câteva produse de-ale celor din spate şi mi-am pus produsele pe bandă. Lucru pe care nu l-aş fi făcut în mod normal. Mă uit înapoi şi primesc nişte priviri ucigătoare din partea celor doi, de parcă aş fi comis o crimă în faţa lor şi i-aş fi stropit cu sânge.

Acum, eu nu înţeleg de ce casierii nu comentează nimic când văd că unii vin cu coşurile pline şi le răstoarnă acolo. Este o casă de acces rapid, în pula mea. În mod normal, nu ar trebui să stai acolo foarte mult timp, adică, îţi poţi da seama, oricât de retardat ai fi, că la o casă de acces rapid trebuie să se meargă repede. Că unii se mai şi grăbesc şi de-aia nici nu cumpără o groază de chestii. Duuuh.

04 mai 2011

Prieten nou

Nu muşcă, nu zgârie, nu face zgomot, mănâncă puţin şi e cuminte. Ideal pentru apartament.
Glumesc. L-am găsit într-o seară, când mă întorceam de la liceu. Erau mai mulţi, de fapt. Şi, cum voiam să-i fac o surpriză micuţei şi nu aveam ce să-i duc, l-am luat. Şi a fost un succes. I-a plăcut la nebunie. Şi mie la fel.
 Este foarte simpatic cu ochişorii ăia drăguţi şi cu gura aia micuţă. Poate e o prostie, dar mie mi se pare foarte prietenos.

O să-l eliberez în natură, sper să-mi facă puişori.

Eu când vreau să plec, plec.

Astăzi vreau să plec şi te rog să nu încerci să mă opreşti pentru că încerci degeaba. Ştii că întotdeauna iese cum vreau eu şi că eu râd şi înainte, şi la urmă. Îţi las ţie jucăriile mele, nu le mai ating pentru că le-ai atins tu. Stai liniştită, poţi să păstrezi tot, nu mai am nevoie de nimic de la tine. Ştii, îmi spuneai că sunt javră şi că mă folosesc de oameni. Că sunt nenorocită şi că nu ai nevoie de o prietenă ca mine. Apoi tot tu veneai să-ţi ceri iertare, iar eu te făceam întotdeauna să cazi în genunchi, spăşită. Renunţă şi atât. Nu mă face să regret că te-am avut lângă mine atâţia ani. Ştii bine că nu-ţi doreşti să te trec în carneţel cu bulină neagră. Îţi spun asta pentru că tu ştii bine (dacă nu cel mai bine) cât de urât este atunci când mă răzbun.
Fii smerită ca întotdeauna şi nu o să ai de pierdut. Zic asta pentru că pe mine m-ai pierdut de mult. Te rog eu, nu-mi mai zâmbi, nu mă mai băga în seamă şi, în general, evită-mă. Nu am nevoie de tine. Şi ştii bine ce păţesc cei de care nu mai am nevoie. Alege calea cealaltă. Ţi-am scris şi aici pentru că ştiu că eşti cititoare fidelă. Şi sper să se schimbe chestia asta.
Hai să ne prefacem că nu ne cunoaştem.

Bu-bye.