31 martie 2012

Să mai fim şi oameni din când în când!

Cei care au intrat pe aici de-a lungul timpului ştiu foarte bine că nu obişnuiesc să fac apel la portofelul lor pentru cine ştie ce acte de caritate, dar am primit un mesaj care m-a sensibilizat destul de tare, de ce puteţi vedea aici (mesajul pe care l-am primit) şi citind articolul preluat de pe blogul Gabrielei Tudorache:





Gabriela Tudorache își dorește să-și vadă copii crescând.




V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar raspunde că și-ar cumpăra 2 litri de ulei de calitate mai slabă, alți mi-ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări.Răspunsul la această întrebare depinde de la o persoană la alta.Dar v-ați pus întrebarea că cu 10 lei ați  putea salva viața unei persoane? Poate ați spune că aș fi absurd sau că viața Gabrielei Tudorache  costă numai 10 lei. Nu costă atât că o viață nu o putem cumpăra nici cu toți bani din lume.Dar 10 lei contează pentru Gabriela că în momentul de față are nevoie de ajutorul nostru al tuturor.Își dorește din tot sufletul să-și vadă copii crescând.   Orice părinte își dorește să-și vadă copii mari, realizați la casele lor și cu tot ce este mai bun.


Haideți să fim un pic mai uniți pentru a salva viața acestei mame cu chip angelic și cu o bunătate rar întâlnită.


Gabriela Tudorache, de care va scriam în rândurile de mai sus are 42 de ani și este mama a doi copii unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani.A doi copii care are acum cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mangâia în clipe grele, pentru ai sprijini în drumul lung al vieți.Însă Gabriela are de trecut un obstacol greu  a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoare cerebrala benigna) în termeni noștri binecunoscuți tumoare pe nervul optic ceea ce înseamnă întâi pierderea vederi și pe urmă cei mai dureros pirderea celui mai frumos dar VIAȚA.Toate aceste necazuri au început în anul 2007, când a avut primele semne ale boli dureri groaznice de cap și slăbirea vederi.Și de atunci a început o continuă luptă: analize, căutări pe internet a unei clinici de specialitate până ce a aflat că singura ei speranță este în Germania la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra la medicul Prof. Dr. Fahlbusch fiind singurul medic care ia garantat că operația va reuși dacă va ajunge la timp.Dar durerea este că familia nu are suma cerută pentru operație fiind foarte mare 35.000 de euro fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.
Fiecare persoană putem fi un înger păzitor al Gabrielei donând din puținul pe care îl avem.
Fiecare leu contează în salvarea vieți acestei mame eroine.Să ne unim cu toți să donăm sau
macar să postăm pe facebook povestea de viață a Gabrielei dacă noi nu putem dona o pot face alți.
Viața ei depinde de noi.
Cei care doresc să doneze o pot face cu toată încrederea în contul prezentat mai jos:
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185


RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU


Mai multe detali despre Gabriela Tudorache o găsiți pe blogul ei http://gabrielatudorache.blogspot.com/.


Nu, nu-mi pot imagina cât de greu trebuie să fie pentru Gabriela sau pentru copiii ei, nu are rost să fiu ipocrită, dar cred că este cel mai greu lucru din lume. Să ştii că există speranţă şi că este posibil, dar să te împiedici de problema banilor. Mi-e greaţă de societatea asta în care trăim, că am ajuns să punem banii mai presus de o viaţă şi, mai ales, că putem să cumpărăm o viaţă cu bani! Nu mai avem nimic sfânt în noi... Sper să se strângă toţi banii de care are nevoie şi să reuşească să facă operaţia care să-i salveze viaţa şi vederea înainte să fie prea târziu. 

Fericită sau ce?

Dacă ai să întrebi pe cineva ce părere are despre mine, pe lângă enervantă, sâcâitoare, nesuferită etc. o să-ţi spună şi că râd mult, că sunt mereu veselă şi cu zâmbetul pe buze. Râd mult, râd zgomotos, râd de orice şi de oricine, dar mai ales râd de mine. Râd de situaţii, râd când nu trebuie şi mi s-a mai spus că râd cam prea mult câteodată, deşi eu sunt de părere că nu e nimeni în măsură să-mi spună cât ar trebui să râd.
Viaţa mi-a dat sistematic pumni, palme, picioare. Aşa că am învăţat să râd. Să râd când am probleme, să râd când am nervi sau când sunt supărată. Am învăţat să râd mereu. Şi după respirat, ăsta e al doilea cel mai bun lucru pe care l-am învăţat.
Mă simt bine în compania oamenilor amuzanţi pentru că şi eu sunt, poate într-o foarte mică măsură, ca să fiu şi modestă acum, amuzantă.

24 martie 2012

Ură

A venit primăvara... Ştiu, nu aduc veşti tocmai noi, dar eu personal sunt extrem de bucuroasă! Am scăpat de frig, de bocanci, haine groase, mănuşi, fulare şi căciuli, dar mai ales de zăpadă murdară, gheaţă alunecoasă şi băltoace afurisite prin care meltenii trec intenţionat şi din prostie.




 Toţi oamenii ies afară, se plimbă cu copiii, căţeii sau prietenii, râd şi e bucură de soare şi căldură, după o iarnă lungă şi nesuferită. Şi pe bună dreptate, cred că este imposibil să nu fii plin de voie bună, să nu vrei să ieşi afară cu rolele şi să papi îngheţată.

19 martie 2012

Senzaţional, cum ar spune Diaconescu!

Acum ceva timp A a sunat la salvare. 
Motivul: un copil de 3 ani se simţea rău (nu ştiu să dau mai multe detalii, dar bănuiesc că dacă s-a apelat la salvare era destul de serios şi în pana mea, e vorba de un copil!)
Ora la care a sunat: 6 a.m.
Ora la care a ajuns salvarea: 1 p.m. Aşa ceva? Da, aşa ceva!

Acum două zile B a sunat la salvare.
Motivul: o femeie de aprox. 55 de ani a făcut infarct.
Ora la care a sunat: 9:10 p.m.
Ora la care a ajuns salvarea: 11:20 p.m. Yup. Ca pe maşina poliţiei, siguranţă şi încredere.

Aseară C, D, E şi F au solicitat o salvare pentru o femeie de 70 şi ceva de ani care fusese găsită zăcând pe holul dinspre baia apartamentului ei, având glicemia 600, fiind foarte aproape de o comă diabetică. Ambulanţa a ajuns după o oră şi jumătate, iar când asistenta şi doctorul, nişte melteni de o nesimţire crasă, au fost întrebaţi DE CE a durat atât, au răspuns nonşalanţi că 1) a fost trafic şi că 2) sunt foarte puţini în Bucureşti, bineînţeles fiecare cu versiunea lui de poveste. După ce s-a băgat banul în buzunar, să-ţi bagi pu*a, au devenit imediat nişte oameni serioşi şi dedicaţi care îşi făceau meseria ca la carte, nişte profesionişti, ce să mai!

Mie mi se pare incredibil atât faptul că au tupeul jegos să îţi răspundă obraznic când ar trebui să tacă dracului din gură şi să mulţumească pentru faptul că nu primesc nişte prietroaie în mufe, că se mişcă la o urgenţă de parcă ar merge în vacanţă la munte şi nu s-ar grăbi absolut deloc.

Nu ştiu altora cum li se pare, dar eu sunt indignată şi terifiată în acelaşi timp. Indignată pentru că aşa ceva NU SE POATE ÎNTÂMPLA! Nu are cum! La o adică o să ajungem să murim pentru că alţii nu vor să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi! Bine că şi-au mişcat cururile şi şi-au dat interesul după ce li s-a dat bani, alţii nici atunci nu se mişcă mai cu talent. E asta normal? Mai nou, dacă eşti sărac mori pentru că nu ai să dai şpagă? Adică ce mă tot agit eu, nici nu ştiu de ce pun întrebarea dacă ştiu deja răspunsul. Normal că DA. Eşti sărac, mori. Asta e, n-ai ce să faci.

Nu arunci cu banu' fără număr fără număr fără număr, nu meriţi să trăieşti. Punct. Nu mai avem respect, nu mai avem frică, nu mai avem credinţă, suntem proşti de-a dreptul şi nu avem nici măcar de ce, dar avem băşini puturoase pe care le tragem pe cur ori de câte ori o persoană pe care suntem plătiţi să o ajutăm ne cere ajutorul. Ar trebui să ne fie ruşine, dar nu (mai) ştim ce e aia...

12 martie 2012

Să vă ajut?

Mă întorceam pe la 11 noaptea acasă. Maşina era aproape goală, erau vreo 5 persoane în ea. De pe un scaun din faţă se ridică o băbuţă care abia poate să meargă şi se îndreaptă spre uşă. Are două bagaje, o pungă pe care o ţine strâns în mână şi un ghiozdan pe care îl târăşte din 10 în 10 cm. Cum mă simţeam deja o eroină şi fiind o altruistă convinsă, să o ajut, zic:

- Vreţi să vă ajut?
- NU. (şi-mi aruncă o privire urâtă)

OMFG OMFG!!! Am zis că o plesnesc! Jur! Adică eu ameţită de somn şi cu nervii întinşi până la refuz întind mâna să te ajut şi tu refuzi? WTF?

Şi cum nu era de ajuns, a început să vorbească şi să plângă în acelaşi timp despre cum o să moară ea într-o maşină, că o caută moartea pe acasă (cuvintele ei) şi despre cum nu o ajută nimeni, niciodată. Ascultând-o, mi-am dat seama că are probleme la cap si că mai bine aş lăsa-o în pace. Adică nu avea rost să-i aduc aminte că mă oferisem eu cu două minute în urmă să o ajut, nu? A coborât în două minute din maşină, era să-i prindă capul şi mâinile între uşi. Dar n-avea nevoie de ajutor. Sau poate nu i-a plăcut faţa mea, ştiu şi eu?



Mai am puţiiin până la 18!!!
Sunt răcită, curge nasul dar este şi înfundat, mi-e frig, mă doare capul şi tot corpul de altfel, cred că am şi febră, nu am mai scris pe blog de secole, adorm instant ca un nes şi acum stau lungită în pat şi scriu la laptop aşa cum am văzut eu în filme. În rest, nimic prea interesant, aceeaşi rutină, şcoală, acasă, poate afară, dormit, mâncat, spălat şi cam atât. Aşa mi-e somn, zici că nici n-am căzut lată câteva ore azi!
Acum mă culc, dar nu înainte să pun pe noptieră pachetele de serveţele. Ceva îmi spune că o să le caut la noapte.

06 martie 2012

Urasc oamenii care-si dau cu parerea

Azi mi-am dat seama, cand vorbeam cu cineva si o persoana s-a bagat in discutie si si-a aruncat parerea fara ca noi sa i-o cerem, ca urasc oamenii astia care au pareri despre orice. Nu ma intelegeti gresit, este absolut normal sa ai pareri, dar cand nimeni nu ti le cere, le poti pastra, dracu', pentru tine, ca e grav daca nu te poti abtine sa faci remarci tampite 24/24, zau asa!
Cum ma, dupa ce te bagi intr-o discutie care nu te priveste si intr-un subiect care, culmea, te depaseste, sa indraznesti sa iti mai dai si cu parerea? Inteleg, daca esti intrebat, daca ti se cere parerea si ai habar despre ce se vorbeste, este foarte bine, atunci poti sa-ti dai cu parerea cat vrei! Dar nu te baga ca musca in... lapte doar ca sa demonstrezi ca tu esti cine stie ce atotstiutor, ca nu demonstrezi decat ca esti un habarnist analfabet si doar nu vrei ca lumea sa stie detalii d-astea despre tine. Pentru ca sunt numai detalii. Dar hey, sa nu intelegi ca daca din intamplare ai niste argumente solide parerea ta este intr-un fel solicitata de la sine. Nu, este la fel de nedorita ca pana atunci.
Daca ma gandesc mai bine, opinia ta ar putea fi folositoare cateodata, dar modul in care ti-o exprimi lasa de dorit si, in plus, aroganta ta nejustificata pare picatura care umple paharul.