Miss T

Miss T stătea în mijlocul trotuarului, ghemuită. Tremura, dar nu de frig, ci de frică. Ştia că oamenii sunt răi. Atunci ai fi crezut că era a străzii, dar după urma de ojă roşie de pe ureche se vedea clar că fusese şi ea a cuiva, cândva. Ce urâtă, ideea asta de a abandona, de a lăsa o fiinţă să fie al nimănui.

Deşi era aproape moartă, i-am dat o şansă. Medicii pe la care am colindat se pare că nu i-au dat-o. Şi, deşi i-au făcut mai mult rău decât bine, medicii au cerut bani, mulţi bani. Pentru că, nu-i aşa? Trebuie şi ei să mănânce.

Miss T, în ciuda celor spuse de ei, este acum bine-mersi. Sănătoasă, jucăuşă şi, nu în ultimul rând, frumoasă. Vă mulţumesc, domnilor doctori, că, pentru a acorda şansa la viaţă, cereţi zeci de milioane. Ştiaţi că nu este totul aşa cum ziceţi voi? Ştiaţi că puteţi să salvaţi o viaţă cu mai puţin de atât? Mai precis, cu bunăvoinţă? Şi da, şi cu ceva bani în buzunar, dar în mare parte cu bunăvoinţă?

Ca să vă faceţi o idee, cam aşa arăta ea în prima săptămână, la trei luni, cică.

La cinci-şase luni. Total schimbată, de la dinţi (căzut, crescut) până la blană (observaţi că era mult mai închisă la culoare la început şi poza este cât de cât fidelă realităţii). De vreo 3-4 ori mai mare decât la început.

N-o să mint. M-am chinuit mult cu ea, să o cresc şi hrănesc (cu seringă şi pipetă), să o învăţ să nu mănânce de pe masă nici dacă-i este foame şi pe masă sunt cele mai delicioase fripuri sau s-o învăţ să facă la litieră (bine, că nu mai face ea acum că face afară, treaba ei) dar ce mai contează? Când o văd, când o aud şi când dorm cu ea îmi spun că a meritat tot efortul.