Asta nu-s eu...

Nu, nu ştiu ce-i cu mine. Nu ştiu cum m-am urcat în tramvai fără bilet, nu ştiu cum am putut... Mi-a expirat abonamentu', nu-mi găsesc carnetu' şi, prin urmare, nu pot să îl reîncarc, că nu dau 50 lei. Cred că înnebunesc.

Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.

Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...

Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.