Nu, nu ştiu ce-i cu mine. Nu ştiu cum m-am urcat în tramvai fără bilet, nu ştiu cum am putut... Mi-a expirat abonamentu', nu-mi găsesc carnetu' şi, prin urmare, nu pot să îl reîncarc, că nu dau 50 lei. Cred că înnebunesc.
Am mers două staţii cu troleul, după care m-am dat jos pentru că mi-era să nu mă prindă. Deşi ştiu, ştiu foarte bine că, în doi ani, nu am văzut niciun controlor în troleu iar în tramvai nici nu mă controlau, că vedeau că-s elevă. Dar, nu. Eu nu pot face asta. Prefer să fac două ore până la şcoală decât să merg fără bilet.
Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Mă învinuiesc câteodată pentru că-s bună şi pentru că încerc să ajut. Şi, după ce ajut, dacă nu iese bine, dau vina pe mine.
Nu detaliez. E vina mea că nu m-am uitat la tv şi că nu am ştiut. Şi e vina mea şi pentru că mi-am pus în pericol propriile sufleţele. E vina mea pentru tot. Dacă aş fi citit asta înainte, poate ar fi fost altfel.
Ideea este că am mers destul pe jos încât să nu-mi mai treacă nimic prin minte. Am tras pe nas aer jegos de Bucureşti, am călcat şi-n câţiva rahaţi, am îngheţat de frig şi am vrut să fur un câine. Da, să fur. Nu ştiu ce mă apucase, dar era un câine perfect. Sau cel puţin aşa părea. În întuneric.
Mă simt rău, am chef să fug. Mă întrebam dacă m-ar căuta cineva, în cazul în care aş dispărea. Ar păsa cuiva? I don't think so...
Se încheie şi semestru' ăsta, sper eu, cu bine. Nu mai vreau şcoală, de ce nu pot rămâne doar cu atât? Mi-e dor... nici nu ştiu de ce îmi este dor. Poate doar de EA. Nici n-are idee cât îmi lipseşte. Nici nu ştie că încă o aştept să mai vină, măcar să ne plictisim împreună. E unică, asta o face specială. Era a mea. O s-o aştept. Până în ultima zi. Mereu va avea uşa deschisă. Sper că ştie şi ea.
Ieri am ţinut trei momente de reculegere în amintirea lui Owl. Fiecare întreruptă de zeci de râsete. Sunt sigură că el n-ar vrea să plâng.
Ascultă.
Se afișează postările cu eticheta dor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dor. Afișați toate postările
19 ianuarie 2011
22 noiembrie 2010
To me, you are perfect!
Există perfecţiune. Eu o văd. Văd perfecţiune în fiecare în fiecare strop de ploaie care cade uşor, elegant şi graţios pe pământ, în fiecare floare care îşi desface petalele dezvăluind nemărginita frumuseţe şi care împrăştie în jur o mireasmă îmbietoare, în fiecare peisaj din natură care reuşeşte întotdeauna să surprindă prin nenumăratele-i comori, în fiecare rază de soare care se reflectă în termopanul uşor murdar ( :)) ), în fiecare făptură din jurul meu şi nu numai (exceptând oamenii; ei sunt imperfecţi prin definiţie, chiar din naştere).
Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.
Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.
Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.
Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.
Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.
Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.
Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.
Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.
Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.
Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.
Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.
Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)