Prietenie

Stăteam şi mă gândeam câţi prieteni am eu. Nu am stat mult să mă gândesc. De ce? Pentru că în jur am o grămadă persoane care se consideră prieteni, când ele îmi sunt doar cunoştinţe (sau nici atât). Un "Bună!" dau şi unei persoane pe care o detest. Cel mai tâmpit lucru este să afli ultimul că-l cunoşti pe x. Şi să afli că-ţi este, pe deasupra, şi prieten. Când voi n-aţi schimbat nici două vorbe.

E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.

Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.

Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.

Why? Why not.

De ce unii pot vedea dincolo de toate aparenţele? Pentru că îi interesează şi pentru că sunt persoane deosebite. De ce unii mă pot vedea aşa cum sunt? Pentru că suntem aşa de diferiţi! Fiecare vede ce-i place. De ce unii mă pot accepta? Poate pentru că sunt foarte toleranţi sau poate pentru că, într-adevăr, le plac. De ce unii mă plac aşa cum sunt? Pentru că sunt eu. De ce am prieteni? Pentru că ştiu să-i aleg. De ce pentru unii pot fi şi o persoană plăcută? Pentru că aşa sunt eu, deşi unii n-o recunosc. De ce unii mă iubesc? Pentru că iubirea-i reciprocă. De ce unii ştiu când spun adevărul şi când nu? Pentru că pot citi asta pe faţa mea. De ce unii mă cunosc aşa de bine? Pentru ca au timp şi-i interesează. De ce unii nu pun etichete? Pentru că îi interesează şi altceva. De ce unii cred că-s genială? Pentru că aşa şi sunt. De ce unii mă apreciază? Pentru că au de ce. De ce unii mă privesc cu admiraţie? Pentru că văd în mine un exemplu. De ce? Pentru că... pitong.

De ce alţii nu pot vedea dincolo de aparenţe? Sunt orbi. De ce unii nu vor să mă vadă aşa cum sunt? Nu le pasă. De ce unii nu mă acceptă? Nu văd de ce m-ar accepta toată lumea. De ce unii nu mă plac aşa cum sunt? Pentru că nu văd în tine ceea ce le place să vadă sau ceea ce cred ei că văd. De ce unii nu-mi sunt prieteni? Pentru că nu merită. De ce pentru unii sunt dezagreabilă? Niciodată nu poţi face pe toată lumea să te placă, oricât ai încerca. De ce mă urăsc unii? Dumnezeu spune să-ţi iubeşti până şi duşmanii. Probabil sunt frustraţi. De ce unii cred ca mint atunci când spun numai adevărul? Nu mă cunosc deloc. De ce unii nici măcar nu încearcă să mă cunoască? Pentru că nu au de ce şi e mai bine aşa. De ce unii pun etichete? Nu pot vedea ce-i în borcan, eticheta e prea mare şi nici nu vor să vadă. Dulceaţa de zmeură nu e pentru toată lumea. De ce unii nu văd nimic special în mine şi nu numai? Pentru că ochii lor sunt antrenaţi să fie superficiali şi mincinoşi. De ce unii nu mă apreciază niciodată? Pentru că orgoliul e mare. De ce unii nu pot accepta că-s mai bună ca ei? E greu să faci asta. De ce? De mere! Şi după acest monolog interior, urmează... nu urmează nimic. În cameră se învârte sălbatic şi nestăpânit un ţânţar care nu ştiu de unde a apărut. Îmi trece pe lângă ureche, ah, iar sunetu' ăla nesuferit!

To me, you are perfect!

Există perfecţiune. Eu o văd. Văd perfecţiune în fiecare în fiecare strop de ploaie care cade uşor, elegant şi graţios pe pământ, în fiecare floare care îşi desface petalele dezvăluind nemărginita frumuseţe şi care împrăştie în jur o mireasmă îmbietoare, în fiecare peisaj din natură care reuşeşte întotdeauna să surprindă prin nenumăratele-i comori, în fiecare rază de soare care se reflectă în termopanul uşor murdar ( :)) ), în fiecare făptură din jurul meu şi nu numai (exceptând oamenii; ei sunt imperfecţi prin definiţie, chiar din naştere).

Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.

Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.

Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.

Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.

Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.

Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.

The truth...

Adevărul. Subiect tabu. Subiect dureros. Lasă un gust amar şi totuşi trezeşte dorinţa de a-l afla. Cam greu să-l afli şi mult mai greu să-l menţii pe drumul cel bun. Greu să spui numai adevărul. Greu să fii sincer. Greu pentru că trăim într-o societate unde sunt promovate minciuna, ipocrizia şi pupincurismul. Ştiu că destule persoane citesc blogul şi nu mă atinge niciunde să ştiu că şi ele citesc aceste gânduri, de-aia nu m-am obosit să fac vreo postare privată sau să pun parolă. La ce bun? Unele subiecte le vor atinge direct pe acele persoane. So? Nu-mi mai pasă. Acum câţiva ani, eram o persoană milostivă (fără glumă, I'm serious), eram chiar prea okay, învăţam, nici măcar nu înjuram.

Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.

Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”

Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.

Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.

Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.

Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.

Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?

Hai că deja aberez.