Prietenie

Stăteam şi mă gândeam câţi prieteni am eu. Nu am stat mult să mă gândesc. De ce? Pentru că în jur am o grămadă persoane care se consideră prieteni, când ele îmi sunt doar cunoştinţe (sau nici atât). Un "Bună!" dau şi unei persoane pe care o detest. Cel mai tâmpit lucru este să afli ultimul că-l cunoşti pe x. Şi să afli că-ţi este, pe deasupra, şi prieten. Când voi n-aţi schimbat nici două vorbe.

E minunat. Prietenia... prietenia... nu ştiu cum s-o definesc. Nici n-aş putea. Ştiu că nu înseamnă doar un telefon pe lună sau nici atât şi un "bună. ce faci?" pe messenger. Ştiu că nu înseamnă "ai să mă împrumuţi şi pe mine cu y lei? plssss". Ştiu că nu înseamnă "poţi să îmi tragi şi mie ceva la imprimantă?". E mult mai mult de atât.

Vreau să te sun la 3 noaptea. Ce? Te superi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să fii disponibil pentru mine când sufăr. Ce? Nu poţi anula întâlnirea aia imaginară? Nu-mi eşti prieten. Vreau să te iau de mână şi să facem ceva nebunesc. Ce? Nu ai timp? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă iei în braţe şi să mă asiguri că o să fie bine. Ce? Nu poţi ieşi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să trec peste un moment dificil. Ce? Nu eşti acolo? Nu-mi eşti prieten. Vreau să visăm, să petrecem timp împreună, să vorbim. Ce? Te plictisesc? Nu-mi eşti prieten. Vreau să treci peste toate defectele mele. Ce? Nu poţi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să mă accepţi aşa cum sunt. Ce? Vrei să mă schimbi? Nu-mi eşti prieten. Vreau să facem lucrurile pe care obişnuiam să le facem, să revenim la obiceiurile noastre, nu vreau să uităm de tot. Ce? Nu-ţi mai aminteşti? Nu-mi eşti prieten.

Nu vreau să-mi laşi impresii greşite. Nu vreau să mă minţi. Nu vreau să-mi spui că nu mai e nicio cale de scăpare. Ajută-mă, de-aia-mi eşti prieten. Şi eu te-am ajutat, remember? Vreau să-mi fuţi una, două, şapte palme peste faţă, să mă trezeşti la realitate. Nu-mi spune că nu poţi. E dorinţa mea. Îmi faci un bine. Nu-mi vrei binele? E şi normal. Nu-mi eşti prieten. Aşa că nu te mai căca pe tine. Prefă-te că nu mă cunoşti. Tu chiar nu mă cunoşti. Nu ştii nimic despre mine. Şi totuşi, îţi dai pe net cu părerea cu privire la p**a mea şi cum percep eu durerea. Stai în banca ta, păpuşel.

I'm bored

De când am terminat de citit cărţile HP, parcă totul a devenit mult mai plictisitor şi aici mă refer la drumurile înspre şi dinspre liceu, la serile anoste şi la dimineţile în care nu ai nimic de făcut pentru şcoală (nu că aş face eu prea multe teme).

Nu ştiu frate, poate sunt eu plictisită de orice lucru din jurul meu, poate am nevoie să mă arunc din avion pentru a mi se părea palpitant, dar sunt sigură de un lucru: am cea mai plictisitoare viaţă. Este, pur şi simplu... naşpa.

Aceeaşi mamă enervantă şi sâcâitoare care stă acasă toată ziua, acelaşi tată căruia câteodată nu apuc să îi dau nici măcar un "Bună!", aceiaşi prieteni dintotdeauna, acelaşi liceu, aceiaşi colegi, aceleaşi prietene, aceleaşi javre în jurul meu (pupincurişti!), aceiaşi profesori, aceleaşi note şi aceleaşi greşeli repetate la nesfârşit. Pe stradă vezi aceleaşi priviri obosite, aceleaşi persoane grăbite...

Nu înţeleg viaţa, nu am pretins niciodată că o înţeleg (, cu atât mai mult cu cât cel pe care-l consider "creatorul" meu a zis "Creşteţi şi vă înmulţiţi!" iar eu merg pe principiul "fără copii"), da' eu măcar încerc să progresez şi nu să stagnez!


Ah, acum mi-am adus aminte de filmuleţul pe care l-a făcut un coleg, Edi, cu... o banană în rolul principal! :)) Şi am nişte bash-uri de citit. Mă întorc în viaţa mea absolut plictisitoare.