Scrisoare pentru părinţi

Nu-i nimic. Voi fi destul de matură pentru toţi trei.

Am prins ideea. Vreţi să îndepărtaţi de lângă mine până şi fiinţele pe care le iubesc şi pentru care am făcut atâtea sacrificii. Vreţi să îmi luaţi libertatea, tinereţea şi bucuria. Vreţi să ştergeţi de pe faţa mea şi ultima urmă de zâmbet. Vreţi să mă vedeţi singură şi nefericită. Ştiu că-mi vreţi răul, este prea evident. Poate dacă aţi încerca să fiţi mai subtili... O să cedez şi de data asta, pentru că nu mă pot lupta cu amândoi.

Toate lucrurile la care am renunţat s-au dus pe apa sâmbetei. Din cauza voastră am renunţat. Pentru că luaţi din mine şi ultimul strop de putere. E dificil, am doar 16 ani. Credeţi că e uşor? Puneţi-vă în locul meu.
Vă purtaţi ca nişte virgini frustraţi de 12 ani. Sunteţi imaturi şi tâmpi. Nu mă iubiţi. Nici nu v-am cerut-o. V-am cerut puţină libertate, respect şi intimitate. Mi-aţi zis de atâtea ori că mai bine m-aţi fi avortat. Uitaţi-vă în jurul vostru, dragilor. Spuneţi-mi şi mie câţi dintre copiii vecinilor au participat vreodată la o olimpiadă. Ia uitaţi-vă pe caietele lor, stiu să scrie? Sunt analfabeţi. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Hai s-o dăm pe aia dreaptă: aveţi câte 40 şi nici măcar o cerere nu ştiţi să scrieţi. Câte clase aveţi? Ştiţi să scrieţi o frază corect? Aşa, după dictare.
Aveţi atâtea aşteptări de la mine, încât daţi altora impresia că mi-aţi pus luna la picioare, dar ştiţi şi voi că nu e aşa.

Am ajuns să fiu o stafie în casa voastră. Vin, intru în camera asta nesuferită şi de-abia ies de câteva ori înainte să plec de la şcoală. Nu cheltuiţi averi pe mine, ştiţi şi voi câţi bani de buzunar primesc. V-am greşit cu ceva? Cred că da. M-am născut, probabil, dintr-o altă greşeală a voastră. Şi, cel mai naşpa: încă trăiesc. Sunt un coşmar? Nu, zău? Dacă nu ascult infectele de manele şi nu mă uit la OTV, credeţi că-s o scursură a societăţii?
Deştepţilor care vă daţi voi deştepţi, ştiu că vă doare în pulă (aia pe care o împărţiţi amândoi) că sufăr şi că plâng ca proasta ore întregi pe covor.  Sunt absolut sigură că toate chestiile astea, pe viitor, tot pe mine mă vor afecta. Dar stau şi îndur cu gândul că, într-o zi, o să scap din lanţurile voastre şi o să-mi trăiesc şi eu viaţa. Sau poate o să am norocul să dea o maşină peste mine.

Am avut prea multe aşteptări, ştiu. Pentru un singur lucru vă mulţumesc. Nu v-aţi certat niciodată. Sunteţi uniţi, pentru că vă potriviţi perfect. Perfizi, profitori, mincinoşi. Aveţi amândoi caractere infecte. Nu, ştiţi ce? Mă bucur pentru toate avorturile pe care le-ai făcut tu, mamă. Nimeni nu merită tratamentele voastre. Nimeni! Îmi provocaţi repulsie. Voiaţi să mă faceţi să vă urăsc? Aţi reuşit deja.

Să nu vă închipuiţi că eu o să fiu o javră, că nu moştenesc nimic de la voi. O să vă arăt ce înseamnă să fii om cu cineva, dacă am ocazia să trăiesc; o să vă simţiţi mai rău decât dacă v-aş lăsa să muriţi de foame.
Nu ridicaţi de cur în sus, că n-aţi făcur niciun sacrificiu pentru mine. Dacă s-ar putea, existenţa voastră s-ar rezuma la un pachet de ţigări, două căni de cafea şi o pâine. Foarte frumos şi romantic, da' mai sunt şi eu în peisaj. Nu am un loc de muncă, nu am de unde să produc un ban de pâine. De ce nu m-aţi abandonat? Sigur sunt a voastră? Hai să facem un test ADN. Eu vă reneg oricum.

Îmi pasă de voi, că nu sunt jigodie. Nu am să dau cu piciorul în voi când o să fiţi bătrâni şi nici n-o să vă duc la azil. Să fiu sinceră, pentru oameni ca voi nu dau doi bani. Dar sunteţi o excepţie, că m-aţi ţinut în casa voastră şi mi-aţi dat să mănânc atâţia ani. Să nu credeţi că v-apreciez în vreun fel. Nicidecum. Persoane respectabile sunt acelea care au făcut ceva în viaţă, care au fost oameni, care au ştiut când şi ce să ofere şi care au ştiut unde să se oprească. Ăia, pe care voi îi consideraţi fraieri, sunt persoane cu adevărat importante.
Poate este o consecinţă a faptului că m-aţi conceput sau poate este doar rezultatul ataşării mele de voi, dar... să ştiţi că pe mine chiar m-ar durea dacă vi s-ar întâmpla ceva, proştilor. Îmi pare rău că scuipaţi numai înjurături şi că mă luaţi la şuturi, ştiţi şi voi acum de ce. O să vă amintiţi, cândva, tot ce mi-aţi făcut. Şi-o să vă pară mai rău decât îmi pare mie acum.

M-aţi îmbătrânit înainte de timp. Pentru ce? Un singur lucru vă mai cer: dacă o să mor înaintea voastră, incineraţi-mă.
P.S: Dacă tot faceţi o treabă, măcar băgaţi cuţitul în mine. E mai rapid, pe bune.


Copilul vostru, despre care nu ştiţi că are un blog şi că-şi spune Pumpkin Pie...

Nu am murit

Nu, nu am murit, nu vă bucuraţi, nu vă întristaţi. Sunt bine şi am probleme cu Em, PC-ul meu (l-am botezat din greşeală).  Cum sunt bâtă, m-am uitat la el până pe la ora 6 seara şi puteam doar să sper că o să-şi revină. Apoi a umblat tata în el. Nu ştiu ce i-a făcut, da' a început să meargă. Nu mult, dar măcar mergea, cât timp nu intram în Chrome şi nici pe messenger. Nu ştiu ce i-a apucat pe ai mei, probabil m-au văzut posomorâtă... am stat toată ziua. Am încercat să mănânc, dar nu aveam poftă de mâncare fără Em a mea. Poate părea ciudat, dar până nu m-am rugat, nu am putut reinstala windows-ul.

E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.

Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.

Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.

Nu pun titlu pentru că n-am chef

Sunt aşa de nervoasă c-aş putea să tai în carne vie şi să nu simt nimic. Aş putea să muşc din mine şi să nu simt nimic. Aş putea să mă dau cu capul de pereţi şi să nu simt nimic.
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.

Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion. Shit.

Azi a fost o zi de căcat naaaaşpa. Şi tot azi, am realizat că toţi sunt şmecheri pe internet dar în viaţa reală sunt nişte căcaţi. Nu mai dezvolt subiectul pentru că nu se simte cine ar trebui şi prin urmare nu are rost.
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.

În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!

Nobody is perfect. Nobody cares. Vote for NOBODY!

Mă doare. Mă doare pentru că văd că nesimţiţii ăştia care stau confortabil, la căldurică, pe banii noştri, care manancă o cantitate de mâncare direct proporţională cu a unui porc, cărora nu le pasa de noi, care trag aere printre fese, ăia, da, ăia pe care-i vedeţi cum se-njură fără pic de bun simţ pe la tv, cărora nu le pasă că suntem moţul c*******i, cărora nu le pasa nici măcar de imaginea noastră dincolo de veşnicele rahaturi pe care ni le bagă pe gât de ani de zile în aceeaşi ţară nedezvoltată şi codaşă ne distrug pe zi ce trece.

Ăia care-s de c***t, ăia... ne distrug. Sau, mai bine zis, vă distrug. Sper că în viitorul nu foarte îndepărtat să-mi iau bagajele şi să vă scriu câteva rânduri de peste hotare. Şi sper din inimă ca nici voi să nu rămâneţi aici, să fiţi batjocoriţi şi manipulaţi. Merităm ceva mai bun, right? Ce frumos ar fi ca Ro să nu fie decât o amintire neplăcută, una uitată de mult, să nu fie decât o părere de rău!
Şi cică vom creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Ha!

Why? Why not.

De ce unii pot vedea dincolo de toate aparenţele? Pentru că îi interesează şi pentru că sunt persoane deosebite. De ce unii mă pot vedea aşa cum sunt? Pentru că suntem aşa de diferiţi! Fiecare vede ce-i place. De ce unii mă pot accepta? Poate pentru că sunt foarte toleranţi sau poate pentru că, într-adevăr, le plac. De ce unii mă plac aşa cum sunt? Pentru că sunt eu. De ce am prieteni? Pentru că ştiu să-i aleg. De ce pentru unii pot fi şi o persoană plăcută? Pentru că aşa sunt eu, deşi unii n-o recunosc. De ce unii mă iubesc? Pentru că iubirea-i reciprocă. De ce unii ştiu când spun adevărul şi când nu? Pentru că pot citi asta pe faţa mea. De ce unii mă cunosc aşa de bine? Pentru ca au timp şi-i interesează. De ce unii nu pun etichete? Pentru că îi interesează şi altceva. De ce unii cred că-s genială? Pentru că aşa şi sunt. De ce unii mă apreciază? Pentru că au de ce. De ce unii mă privesc cu admiraţie? Pentru că văd în mine un exemplu. De ce? Pentru că... pitong.

De ce alţii nu pot vedea dincolo de aparenţe? Sunt orbi. De ce unii nu vor să mă vadă aşa cum sunt? Nu le pasă. De ce unii nu mă acceptă? Nu văd de ce m-ar accepta toată lumea. De ce unii nu mă plac aşa cum sunt? Pentru că nu văd în tine ceea ce le place să vadă sau ceea ce cred ei că văd. De ce unii nu-mi sunt prieteni? Pentru că nu merită. De ce pentru unii sunt dezagreabilă? Niciodată nu poţi face pe toată lumea să te placă, oricât ai încerca. De ce mă urăsc unii? Dumnezeu spune să-ţi iubeşti până şi duşmanii. Probabil sunt frustraţi. De ce unii cred ca mint atunci când spun numai adevărul? Nu mă cunosc deloc. De ce unii nici măcar nu încearcă să mă cunoască? Pentru că nu au de ce şi e mai bine aşa. De ce unii pun etichete? Nu pot vedea ce-i în borcan, eticheta e prea mare şi nici nu vor să vadă. Dulceaţa de zmeură nu e pentru toată lumea. De ce unii nu văd nimic special în mine şi nu numai? Pentru că ochii lor sunt antrenaţi să fie superficiali şi mincinoşi. De ce unii nu mă apreciază niciodată? Pentru că orgoliul e mare. De ce unii nu pot accepta că-s mai bună ca ei? E greu să faci asta. De ce? De mere! Şi după acest monolog interior, urmează... nu urmează nimic. În cameră se învârte sălbatic şi nestăpânit un ţânţar care nu ştiu de unde a apărut. Îmi trece pe lângă ureche, ah, iar sunetu' ăla nesuferit!

Do I look like I care?!

Încep prin a spune că nu am uitat de blog şi nici de voi: îl vizitez de cel puţin 10-20 de ori/zi. Este seară. Mă hotărăsc să încep să citesc a şaptea şi ultima carte Harry Potter, după care mă topesc (nu mă mai pot opri din citit). Citesc ~120 de pagini şi mă bag la culcare. Mă simt foarte ciudat. Mă cuprinde o stare de beatitudine, simt cum mă ridic deasupra patului şi revin brusc la realitate, spunându-mi în gând "Traiesc! Doamne, trăiesc!”.

Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.

Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.

Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.

În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.

Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.

Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.

Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).

Oldness...

Frate, nu ştiu. Poate am fost crescută (adică m-au autoeducat) prea bine şi mi-am impus întotdeauna prea multe reguli de bun simţ. Poate aşa m-am format pentru că n-am avut de ales. Şi probabil este prea mult pentru o ţară în care ne batem joc unii de alţii, nerespectându-ne. Dar mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de persoane care m-au scârbit în ultimul hal, care mai de care mai nesimţite. Şi, într-un fel, e de înţeles; nesimţirea e pe gratis. Nu înţeleg însă cu ce am greşit.
Mă întâlnesc la 9 dimineaţa cu Crisu să-i înapoiez cărţile Harry Potter (Mulţumesc încă o dată, Crisu!). I le predau, ne luăm "La revedere!" şi plecăm fiecare spre casă. Nu ştiu cum a fost drumul ei, dar eu eram parcă într-un coşmar.

Mă trezesc singură (în sensul că nu mai cunoşteam pe nimeni) în staţia de tramvai şi aşteptam, nu ştiu de ce, nerabdătoare... să vină mai repede. Vine! Intru în el, e bine, e cald, nu e foarte aglomerat, totul este super. Sau cel puţin aşa credeam eu. Mahmură fiind, nu am putut sa rezist tentaţiei de a mă aşeza pe un scaun lângă calorifer, scaun care acum mi se părea, dintr-o dată, mai moale şi mai confortabil ca oricând. Nu era nimeni care să fugă să-l ocupe înaintea mea, aşa că m-am aşezat fără teamă şi m-am simţit bine.

Mergeam liniştită pe scaun şi fredonam "Rihanna - Only girl". Când, la o staţie... intră o vită. O vacă adevărată. Una cu şapcă, păr vopsit blond (spre alb - nu am înţeles niciodată culoarea aia... nu are niciun farmec!), tuşind căpreşte, gen... Nikita. Îmi zic în gând "Okay, n-are ce să meargă prost!" şi îmi văd de-ale mele. Vaca-şi scoate telefonul şi începe să vorbească. A început chinul! Era exasperantă. Enervantă. Exacerbată. Vorbea despre nişte spray-uri (şpreiuri, adică); deşi nu văd ce poate fi atât de interesant într-o discuţie despre spray-uri, tanti a vorbit de vreo 15 minute încontinuu! Probabil datorită efortului de a deschide botul gura, a început să tuşească. Şi nu de doua, trei ori, ci începuse să tuşească de parcă ar fi putut în orice secundă să verse tot ce a mâncat în ultima săptămână. I-am aruncat o privire dezgustată. Ea m-a privit cu ochii înguşti şi cu gura ţuguiată... exact ca un babuin misterios, draga de ea.


Preocupată fiind pentru stomacul şi sănătatea mea, m-am ridicat de pe scaunul meu călduţ şi am emigrat în partea din faţă a tramvaiului, unde am aşteptat neliniştită clipa coborârii. Aici, în faţă, altă babă, alt telefon, alt subiect de conversaţie ("Mamă, să nu uiţi să le faci »sandviciuri«, mamă, că mor copiii de foame! Vrei să faci o supiţă? Da, mamă, da! Păi şi faci şi găluşte? Pui şi  carne? Nu? Pune şi nişte aripioare, să-i dea gust. Ce ai lipit pe geam? Da, mamă, poate ai noroc şi tu... Anduţu... ce face? E bine, nu? Da... să-i dea Dumnezeu sănătate, mamă! Tu ce ai mai făcut? Sărmăluţe? Păi şi de unde ai luat foi de varză? De unde? A, bine, bine, mamă, hai că vorbim că uite, aicişa trebuie să cobor!". Mă simţeam de parcă urma să-mi explodeze capul.

Încă o staţie, mai aveam o staţie! Nu avea ce să se întâmple rău, nu, nu! Mă postez în faţa uşii din faţă, pentru că pe acolo ştiu că, de regulă, se coboară, iar semnul de pe uşă îmi dădea dreptate. Unul (nu-l pot numi nici bărbat, nici domn) se apucă de bară şi sare în tramvai, călcându-mă serios pe picior, apoi, fără niciun "Scuze", fuge în spate şi se aşează pe un scaun. Aproape că-mi fac cruce, cobor din tramvai, îmi venea să cad în genunchi şi să sărut pământul. Sau mai bine nu.

Mă îndrept frumuşel spre casă, merg pe strada pe care am copilărit. Aici mă cunosc mai mulţi şi sunt chiar persoane ok. Cocoşată de frig (m-am încăpăţânat să plec foarte subţire îmbrăcată) şi cu ochii întredeschişi, străbat maxim 20 metri. Când... calc într-un căcat voluptos! Nu-i nimic, poate am noroc!