Mai contează?

Scriu din aceeaşi cameră dezordonată, lipsită de culoare, monotonă, enervantă... M-am baricadat. Ba nu, doar am închis uşa cu cheia. E de ajuns. Nu poate intra nimeni în cameră. E sublim. Se aud zgomote de după uşă. Nu-mi pasă. Nu ştiu de ce. Altădată îmi păsa. Iar a venit "chestia" aia la mine. Pentru două zile de calvar. N-am curaj să ies din cameră.

Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.

În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.

Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?

Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.

Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...

Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.

Maitreyi

Trebuia să citesc Maitreyi pentru azi şi eu nici nu deschisesem cartea. Parcă nu voiam să o citesc, parcă îmi era lene, parcă nu mă tenta deloc coperta roz... mă gândeam că poate mă va salva din nou un rezumat de pe net (deşi nu am mai apelat de anu' trecut la ele).

Şi totuşi, am citit, am citit, am citit, până am fost total cuprinsă în lectura acelei cărţi micuţe. Nu m-am mai putut opri din citit. Era ceva nou, ceva fascinant, ceva mişto, cum nu am mai citit niciodată până acum. Detaliile şi stilul lui Eliade (de a povesti) au fost delicioase. Romanul însuşi este un deliciu.

Rezumatul nu-l voi face pentru că nu ar fi corect să iau plăcerea şi altora. Este mai fain s-o savurezi singur. Recomand cartea. Nu veţi regreta că aţi citit-o, zic. Eu am împrumutat de la bibliotecă şi romanul din perspectiva lui Maitreyi, mă gândesc că va fi senzaţional.

Nu mai am nimic de citit până la sfârşitul lunii aşa că o să încerc să citesc în weekend şi Ghidul nesimţitului şi Dragostea nu moare, ca să-mi mai iau nişte cărţi să citesc până la vacanţă şi apoi să-mi iau lecturi pentru vacanţă. Dacă nu apuc, iau ceva la întâmplare din "bibliotecă" şi citesc, citesc, citesc.

Este interesant cum te poate captiva o lectură, cum te poate face să vrei mai mult cu fiecare pagină, cum devine din ce în ce mai bună pe parcurs ce începi să o înţelegi. Plăcerile astea nu ţi le poate lua nimeni. Nimeni!
Am citit până pe la 5 dimineaţa (am vrut să îi trimit mesaj Andradei să-i spun) şi am lăsat sfârşitul până după ce mă trezesc. A fost mirific!

Do I look like I care?!

Încep prin a spune că nu am uitat de blog şi nici de voi: îl vizitez de cel puţin 10-20 de ori/zi. Este seară. Mă hotărăsc să încep să citesc a şaptea şi ultima carte Harry Potter, după care mă topesc (nu mă mai pot opri din citit). Citesc ~120 de pagini şi mă bag la culcare. Mă simt foarte ciudat. Mă cuprinde o stare de beatitudine, simt cum mă ridic deasupra patului şi revin brusc la realitate, spunându-mi în gând "Traiesc! Doamne, trăiesc!”.

Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.

Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.

Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.

În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.

Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.

Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.

Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).

Oldness...

Frate, nu ştiu. Poate am fost crescută (adică m-au autoeducat) prea bine şi mi-am impus întotdeauna prea multe reguli de bun simţ. Poate aşa m-am format pentru că n-am avut de ales. Şi probabil este prea mult pentru o ţară în care ne batem joc unii de alţii, nerespectându-ne. Dar mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de persoane care m-au scârbit în ultimul hal, care mai de care mai nesimţite. Şi, într-un fel, e de înţeles; nesimţirea e pe gratis. Nu înţeleg însă cu ce am greşit.
Mă întâlnesc la 9 dimineaţa cu Crisu să-i înapoiez cărţile Harry Potter (Mulţumesc încă o dată, Crisu!). I le predau, ne luăm "La revedere!" şi plecăm fiecare spre casă. Nu ştiu cum a fost drumul ei, dar eu eram parcă într-un coşmar.

Mă trezesc singură (în sensul că nu mai cunoşteam pe nimeni) în staţia de tramvai şi aşteptam, nu ştiu de ce, nerabdătoare... să vină mai repede. Vine! Intru în el, e bine, e cald, nu e foarte aglomerat, totul este super. Sau cel puţin aşa credeam eu. Mahmură fiind, nu am putut sa rezist tentaţiei de a mă aşeza pe un scaun lângă calorifer, scaun care acum mi se părea, dintr-o dată, mai moale şi mai confortabil ca oricând. Nu era nimeni care să fugă să-l ocupe înaintea mea, aşa că m-am aşezat fără teamă şi m-am simţit bine.

Mergeam liniştită pe scaun şi fredonam "Rihanna - Only girl". Când, la o staţie... intră o vită. O vacă adevărată. Una cu şapcă, păr vopsit blond (spre alb - nu am înţeles niciodată culoarea aia... nu are niciun farmec!), tuşind căpreşte, gen... Nikita. Îmi zic în gând "Okay, n-are ce să meargă prost!" şi îmi văd de-ale mele. Vaca-şi scoate telefonul şi începe să vorbească. A început chinul! Era exasperantă. Enervantă. Exacerbată. Vorbea despre nişte spray-uri (şpreiuri, adică); deşi nu văd ce poate fi atât de interesant într-o discuţie despre spray-uri, tanti a vorbit de vreo 15 minute încontinuu! Probabil datorită efortului de a deschide botul gura, a început să tuşească. Şi nu de doua, trei ori, ci începuse să tuşească de parcă ar fi putut în orice secundă să verse tot ce a mâncat în ultima săptămână. I-am aruncat o privire dezgustată. Ea m-a privit cu ochii înguşti şi cu gura ţuguiată... exact ca un babuin misterios, draga de ea.


Preocupată fiind pentru stomacul şi sănătatea mea, m-am ridicat de pe scaunul meu călduţ şi am emigrat în partea din faţă a tramvaiului, unde am aşteptat neliniştită clipa coborârii. Aici, în faţă, altă babă, alt telefon, alt subiect de conversaţie ("Mamă, să nu uiţi să le faci »sandviciuri«, mamă, că mor copiii de foame! Vrei să faci o supiţă? Da, mamă, da! Păi şi faci şi găluşte? Pui şi  carne? Nu? Pune şi nişte aripioare, să-i dea gust. Ce ai lipit pe geam? Da, mamă, poate ai noroc şi tu... Anduţu... ce face? E bine, nu? Da... să-i dea Dumnezeu sănătate, mamă! Tu ce ai mai făcut? Sărmăluţe? Păi şi de unde ai luat foi de varză? De unde? A, bine, bine, mamă, hai că vorbim că uite, aicişa trebuie să cobor!". Mă simţeam de parcă urma să-mi explodeze capul.

Încă o staţie, mai aveam o staţie! Nu avea ce să se întâmple rău, nu, nu! Mă postez în faţa uşii din faţă, pentru că pe acolo ştiu că, de regulă, se coboară, iar semnul de pe uşă îmi dădea dreptate. Unul (nu-l pot numi nici bărbat, nici domn) se apucă de bară şi sare în tramvai, călcându-mă serios pe picior, apoi, fără niciun "Scuze", fuge în spate şi se aşează pe un scaun. Aproape că-mi fac cruce, cobor din tramvai, îmi venea să cad în genunchi şi să sărut pământul. Sau mai bine nu.

Mă îndrept frumuşel spre casă, merg pe strada pe care am copilărit. Aici mă cunosc mai mulţi şi sunt chiar persoane ok. Cocoşată de frig (m-am încăpăţânat să plec foarte subţire îmbrăcată) şi cu ochii întredeschişi, străbat maxim 20 metri. Când... calc într-un căcat voluptos! Nu-i nimic, poate am noroc!