Nu am murit

Nu, nu am murit, nu vă bucuraţi, nu vă întristaţi. Sunt bine şi am probleme cu Em, PC-ul meu (l-am botezat din greşeală).  Cum sunt bâtă, m-am uitat la el până pe la ora 6 seara şi puteam doar să sper că o să-şi revină. Apoi a umblat tata în el. Nu ştiu ce i-a făcut, da' a început să meargă. Nu mult, dar măcar mergea, cât timp nu intram în Chrome şi nici pe messenger. Nu ştiu ce i-a apucat pe ai mei, probabil m-au văzut posomorâtă... am stat toată ziua. Am încercat să mănânc, dar nu aveam poftă de mâncare fără Em a mea. Poate părea ciudat, dar până nu m-am rugat, nu am putut reinstala windows-ul.

E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.

Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.

Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.

Mai contează?

Scriu din aceeaşi cameră dezordonată, lipsită de culoare, monotonă, enervantă... M-am baricadat. Ba nu, doar am închis uşa cu cheia. E de ajuns. Nu poate intra nimeni în cameră. E sublim. Se aud zgomote de după uşă. Nu-mi pasă. Nu ştiu de ce. Altădată îmi păsa. Iar a venit "chestia" aia la mine. Pentru două zile de calvar. N-am curaj să ies din cameră.

Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.

În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.

Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?

Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.

Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...

Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.

Ce am mai făcut

Nu am mai scris de mult. Am tot amânat, şi-am tot amânat...
Am terminat cu tezele şi, sper eu, şi cu testele pe anul acesta. Mi-e aşa lehamite de tot, de şcoală în special. Sunt răcită şi tuşesc din când în când. Îmi curge câteodată şi nasul. Mă doare tot corpul.

Am vrut să scriu şi nu ştiam cum să încep. Am văzut ceva minunat, ceva extraordinar...
Prima dovadă de civilizaţie. Mergeam încet spre liceu (deşi ar fi trebuit să mă grăbesc deoarece eram în întârziere) când văd, într-o grădină de bloc, un câine rottweiler care-şi făcea treburile şi stăpânul său, un domn îmbrăcat la costum, cu o cască bluetooth în ureche care strângea frumos răhăţeii în punguţe de unică folosinţă! Mi-a crescut inima! Jur! A fost aşa de minunat... mi-a făcut ziua mai frumoasă.

Am terminat de făcut şi bradul de Crăciun. A ieşit sublim... albastru şi argintiu. Menţionez că de câţiva ani buni am brad artificial, prietenos cu natura. Nu înţeleg care-i bucuria şi plăcerea în a avea un mic copăcel în casă, plus că se face o grămadă de mizerie cu frunzele care cad şi apoi... îl arunci în spatele blocului (există şi varianta "geam", devine din ce în ce mai populară, secretul este să-l arunci cu trunchiul în afară) şi cam asta e povestea.

Bradul artificial este strâns frumos, împachetat şi se poate refolosi an de an, asta pe lângă faptul că este mult mai frumos din punct de vedere estetic şi nici nu face mizerie (al meu nu face deloc); şi ca bonus, acesta vine în mai multe culori. Este important pentru natură şi mai ales pentru noi să nu mai tăiem an de an atâtea sute de mii de brazi... din ele, nu se cumpără prea mulţi iar restul este aruncat cine-ştie-unde sau ajung în sobă.
Azi este ziua în care ne dăm şi primim cadouri. O să fie minunat, atmosferă de sărbătoare, bucuria primirii unui lucru de la oricine. O să primesc de la Ruoxa şi sunt sigură că o să fie genial, aşa cum este şi ea...
Nu o să fiu acasă în we, câteva zile fără net, fără blog, fără messenger... Nu-i nimic, o să am mp4-ul şi o să fie bine. :D

Suntem buni la toate şi la nimic

Stăteam şi mă întrebam:
Să mă simt oare jignită că unele persoane pentru care nu manifest niciun interes şi care nu mă cunosc nici măcar 0.01% mă consideră antipatică/respingătoare/nesuferită?

Să mă simt oare exclusă când nu intru în niciun grup având în vedere că nu mă identific cu niciuna dintre persoanele din acele grupuri pentru că, pur şi simplu, nu fumez, nu mă droghez şi nu accept unele concepte şi mentalităţi ale unora?

Să mă simt prost pentru ca eu cam spun ce vreau, pe faţă, când alţii sunt atât de ipocriţi încât te-ar putea ridica pe un piedestal când stau în faţa ta şi când te întorci cu spatele îţi sapă groapa?

Să mă simt oare diferită că ştiu să port o conversaţie fără să dau dovadă de prostie şi agramatism acut? Sau ciudată? Am citit pe internet, pentru că nu pot să spun că detest un lucru despre care nu ştiu nimic, inepţiile unor adolescenţi, mai mici sau mai mari decât mine. Ele sunau cam aşa:

• "scriem/vorbim aşa pentru că ne grăbim" - care grabă, dom'le? Nu stai non-stop pe mess, 3600 de secunde din minut? :)) Te grăbeşti? Grăbeşte-te încet, în pana mea!
• "aşa este mai cool" - hai, să mori tu? E la modă să fii prost, hăăă? Cum ai ajuns la concluzia asta eronată? Nu, nu este cool. Îţi spun eu. Cel puţin nu în măsura în care nu vorbeşti numai cu imbecili/cretini/tâmpi/idioţi, aşa cum eşti şi tu, de altfel.
• "aşa m-am obişnuit" - păi bine mă... Tu, la şcoală, tot aşa scrii? Mă-ta ştie că scrii aşa, ştie că ai un astfel de obicei? Sau şi mă-ta scrie la fel? (nu râdeţi, cunosc cazuri! Şi mama îmi scria într-un timp "vzi k am plc la real sa cpr..." şi a încetat în momentul în care am insistat pe faptul că nu înţeleg ce-mi scrie)

(pentru cei ce n-au înţeles, mă refer la limbajul messengerian şi nu numai; şi eu am messenger, dar consider că scriu corect din punct de vedere lingvistic şi gramatical; mi se pare firesc)

Şi când te mai întâlneşti şi cu un filosof sau cu unul care la orice greşeală minoră (de exemplu, dacă greşeşti cuvântul "nu ştiu", scriind "n u ştiu", te corectează imediat susţinând că nu eşti cu nimic mai bun decât el - chestie reală)... te enervezi şi ai impresia că ai ajuns la capătul puterilor. Şi nu-i aşa. Poţi suporta mai mult. Poţi suporta chiar şi cocalarii. Eşti tolerant, trebuie să fii.

Bine, asta pe lângă faptul că este permisă utilizarea internetului de catre oricine (că de, avem toţi dreptul la internet, nu?), de către orice libidinos ordinar... E drept, fiecare pădure are uscăciunile ei, însă unii sunt aşa de stupizi încât le-aş interzice (!) accesul la înformare şi, implicit, în cazul unora, la la*ă (ai citit bine :) - unii exagerează!).

Printre marile mele probleme se numără şi aceea că nu pot să înţeleg lipsa de maturitate şi nici superficialitatea de care dă dovadă majoritatea tinerilor din ziua de azi. Îmi amintesc de Răzvan şi Adi cum se jucau în clasa a opta (!) cu Bakugani... Terifiant! Suntem luaţi din casele noastre de la vârste fragede şi suntem duşi în locuri unde suntem distruşi puţin câte puţin cu fiecare zi.

Să ştiţi că marea majoritate a fobiilor, obsesiilor, frustrărilor, mentalităţilor, calităţilor, caracterelor, temperamentelor se formează şi modelează în şcoală, liceu, facultate etc. Într-un mediu în care atunci când nu ştii eşti luat în râs şi atunci când ştii eşti considerat tocilar, în care profii te ameninţă cu note proaste şi în care constaţi că nu te poţi adapta (sau poate te adaptezi foarte uşor, asta depinde numai de tine) pentru că eşti într-o clasă de manelari, cocalari, piţipoance şi nespălaţi, nu te poţi dezvolta corespunzător. Ne trăim copilăria şi adolescenţa printre persoane cu care este posibil să nu avem nimic în comun, printre străini. Stăm în bănci mâzgălite care sunt martorele trecerii prin şcoală a generaţii întregi câte 6-7 ore pe zi şi ne întrebăm câteodată de ce. Vă zic eu. Stăm acolo pentru nişte foi pe care le primim după ce ăi' mai mari consideră că suntem destul de îndoctrinaţi pentru a muri de foame.

Vedem părinţii cum muncesc şi cerem tot mai mult fără să ne pese că nu mai este de unde. Avem pretenţii şi totuşi jumătate din liceeni este analfabetă/agramată. Mă întreb dacă şi altădată era la fel. Mă întreb dacă la fel era şi pe vremea părinţilor noştri.

Aşa cum spunea şi o profesoară la materia căreia nu tocesc (dar, sincer, merg cu plăcere la ore - am ce învăţa), ei au tot interesul să ne vadă proşti. Asta vor. Este mult mai uşor de manipulat o populaţie tâmpă decât o populaţie cu un nivel al inteligenţei crescut. Sper că ai voştri copii să fie altfel. Apropo, am început să citesc o carte despre "curtezane, vrăjitoare, pitici, clerici corupţi, artişti celebri (...)" şi mă uimeşte faptul că în primele pagini se găsesc cuvintele "cururi" şi "pişat". Ah! Am mai găsit ceva drăguţ: "(...) iar ei s-au îmbulzit în curte, rostogolindu-se, dând din picioare şi arătându-şi bucuria prin grohăituri, aşa cum ştiu s-o facă numai porcii când dau de căcat. (...)". Foarte tare, nu? Îmi aduce aminte de ceva dar vă las pe voi să vă imaginaţi la ce. :)

Asta seară am chef de scris şi am o inspiraţie năucitoare.
Mi-aş dori mult să nu mai existe dreptul la liberă exprimare măcar pentru acei porci care sălăşluiesc pe internet, ăia, limitaţi în gândire. Nu mai au loc de noi, frate, şi internetul este aşa de mare! S-a dus pe apa sâmbetei toleranţa şi bunătatea! Anunţ oficial că în posturile care îl vor succeda pe acesta vor exista şi părţi mai piperate.
Anunţ oficial şi că am primit nişte articole şi urări de la Alexandra, o fetiţă excepţională, urări pe care vi le voi transmite şi vouă în posturile care urmează.
Îmi pare bine că mai există şi copii echilibraţi şi cu bun simţ, sper să nu se piardă aceste valori! Ei sunt cei care ridică aburul din ceai, cei care încălzesc sufletele cu ideile pe care le transmit, care sper să ne reprezinte mai departe! Sper că, în viitor, nu vor mai exista specimene gen EBA care să ne facă de râs! "Pentru că poţi avea şi eşecuri, poţi avea şi succesuri, poate să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine! Şi doresc ca noi să devenim un rezervor de resurse."
Pentru prima dată, va las şi o melodie (mie personal îmi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=-LrotDbi3d4