Nu am murit

Nu, nu am murit, nu vă bucuraţi, nu vă întristaţi. Sunt bine şi am probleme cu Em, PC-ul meu (l-am botezat din greşeală).  Cum sunt bâtă, m-am uitat la el până pe la ora 6 seara şi puteam doar să sper că o să-şi revină. Apoi a umblat tata în el. Nu ştiu ce i-a făcut, da' a început să meargă. Nu mult, dar măcar mergea, cât timp nu intram în Chrome şi nici pe messenger. Nu ştiu ce i-a apucat pe ai mei, probabil m-au văzut posomorâtă... am stat toată ziua. Am încercat să mănânc, dar nu aveam poftă de mâncare fără Em a mea. Poate părea ciudat, dar până nu m-am rugat, nu am putut reinstala windows-ul.

E clar, ai mei mă pregătesc de studenţie. :)) În frigider nu vezi prea multe şi, chiar dacă ar fi, nu este pâine. Nici nu mă duc să cumpăr.
Am chef să fac o plimbare, deci cred că trag o fugă până la Adina, verişoară-mea aia mare. O să iau nişte pâine mai veche şi o să dau raţelor. O să-mi iau o carte şi o să citesc în parc. O să merg pe jos. O să-mi reîncarc abonamentul RATB, chiar dacă nu mă controlează nimeni, niciodată; îmi place să fiu un călător cinstit. Ba nu, mint. Mă controlează numai când îl scot singură, să-şi facă şi ei norma. Vineri, în drum spre liceu, mi-am scos abonamentul să văd până când mai e valabil. Eram lângă aproximativ 6 controlori. Una dintre oamenii în negru mi-a smuls abonamentu' şi nu s-a lăsat până nu l-a trecut prin "controlul" tuturor. Adică ei din asta trăiesc. Adică o beleam rău de tot, dacă nu aveam abonamentu' valabil.

Mi-aduc aminte... mă dusesem la Crisu să-i bag Windows-ul. Am terminat noi treaba, vine şi Diana, mai stăm câteva minute, plecăm... Eu, abonament. Diana, abonament. Crisu... nici măcar bilet. Mi-era mie mai frică decât îi era ei. În fine. La Râmnic, ne întâlnim cu Bogdan... El, bilet. La următoarea, controlori. Deja mă luau transpiraţiile, pe mine. Aud discuţii mai aprinse. Ciudat, dar se auzea română + engleză. Erau nişte tipe, nu ştiu de unde, care voiau să meargă o staţie cu tramvaiul. Neştiind că au nevoie de bilet, că în Ro te poate durea în pulă, poţi merge nestingherit, fără să plăteşti (şi chiar dacă te prind, poţi să bagi cea mai penibilă scuză şi să scapi; desigur, depinde peste ce controlor dai). Eh, şi aşa Crisu a devenit fericita câştigătoare a unei amenzi de 50 lei - pe loc. Controloarele voiau să scoată mai mult de la tipele alea, dar nu aveau decât 35 de lei, toate trei.

Băga-le-aş eu pe gât de nespălate, că nu se mai satură de şpagă şi au impresia că, dacă alea nu ştiau română, le puteau fraieri cum le venea lor. Şi, cel mai lucru tare... erau nesimţit de insistente. Le ameninţau cu poliţia... pentru o staţie, frate? Ameninţi un străin care habar n-are despre ce vorbeşti cu... poliţia? Sunt criminali pe stradă, chiar aşa de periculoase erau alea trei? Aşa de rău au greşit? Să fim serioşi. Sunt sigură că n-o să mai vină în Ro, never. :)) Am înţeles că s-au luat şi bodyguarzii din Mall de una din ele, pentru că stătea pe jos şi se juca pe laptop.
Mai mult nu scriu, ştiu că pe unii îi plictisesc şi ştiu că alţii obosesc chiar şi când citesc două pagini. :)) So, ne auzim. Dacă mai trăim.

Mă întristează tristeţea lor...

 Observ că unii intră pe aici din ce în ce mai des şi se interesează de viaţa mea mai mult decât s-au interesat de a lor în ultimele luni. Nu înţeleg de ce, dar presupun că îmi poartă de grijă, lucru care mă bucură enorm pentru că întotdeauna mi-am dorit nişte căţeluşi numai ai mei (niciodată nu am putut păstra căţeluşii în apartament). Aş dori, totuşi, să nu vă mai interesaţi de: viaţa mea sexuală, viciile mele, animalele mele, părinţii mei, viaţa mea privată (doar dacă nu suntem prieteni şi poate nu ştiu eu) şi nici să nu mai intraţi pe aici dacă nu vă face plăcere. Sau poate vă place aşa de mult încât doriţi să mă impresionaţi în vreun fel. Nu o faceţi. Nici măcar dacă sunteţi fumaţi. Pe bune, dacă o arzi aiurea pe bloguri de fete şi laşi comentarii vorbind despre păsărică şi despre cât de şmecher eşti tu (eşti fumat, alea, alea!), eşti un trist notoriu. Nu vă daţi Johnny Bravo pentru că vă faceţi de căcat. Serios.

 Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.

 A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde.  Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!

Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!

 Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.

 Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).

 Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!

Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))