Despre gaură

"I. Merg pe stradă. Pe trotuar e o gaură adâncă. Cad înăuntru. Sunt pierdută... Sunt neajutorată. Nu e vina mea. Durează o veşnicie să găsesc o cale de scăpare.
II. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Mă prefac că n-o văd. Cad din nou înăuntru. Nu-mi vine să cred că mă găsesc în acelaşi loc. Dar, nu e vina mea. Şi tot îmi ia mult timp până ies afară.
III. Merg pe aceeaşi stradă. Pe trotuar e o gaură mare. Văd că e acolo. Şi totuşi, cad în ea. E un obicei. Ochii mei sunt deschişi. Este vina mea. Reuşesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeaşi stradă. Pe troutuar e o gaură mare. O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă."

Mă întristează tristeţea lor...

 Observ că unii intră pe aici din ce în ce mai des şi se interesează de viaţa mea mai mult decât s-au interesat de a lor în ultimele luni. Nu înţeleg de ce, dar presupun că îmi poartă de grijă, lucru care mă bucură enorm pentru că întotdeauna mi-am dorit nişte căţeluşi numai ai mei (niciodată nu am putut păstra căţeluşii în apartament). Aş dori, totuşi, să nu vă mai interesaţi de: viaţa mea sexuală, viciile mele, animalele mele, părinţii mei, viaţa mea privată (doar dacă nu suntem prieteni şi poate nu ştiu eu) şi nici să nu mai intraţi pe aici dacă nu vă face plăcere. Sau poate vă place aşa de mult încât doriţi să mă impresionaţi în vreun fel. Nu o faceţi. Nici măcar dacă sunteţi fumaţi. Pe bune, dacă o arzi aiurea pe bloguri de fete şi laşi comentarii vorbind despre păsărică şi despre cât de şmecher eşti tu (eşti fumat, alea, alea!), eşti un trist notoriu. Nu vă daţi Johnny Bravo pentru că vă faceţi de căcat. Serios.

 Ce am mai făcut eu în ultimele zile. Păi, acum două zile m-am trezit şi am văzut că ninge. Wtf?!A fost o lovitură destul de dureroasă, dat fiind că trebuia să fac un drum până la o mătuşă de-a mamei. Am mers pe la atâtea rude şi m-am plictisit atât de rău la ele încât îmi vine chiar în momentul de faţă să vomit. Nu-mi plac (multe dintre ele) rudele mele, sunt plictisitoare, foarte, foarte, foarte.

 A început chinu'... au început incordatii care se bucură la un simplu "poc" să arunce petarde pe geam sau pe stradă, în scări de bloc, în tramvaie, în case şi în cine-ştie-câte alte locuri. Ori sunt incredibil de proşti, ori sunt tâmpiţi. Eu nu aş avea curaj să dau foc unei petarde.  Mă gândesc la cele mai sângeroase scenarii. Focurile de artificii (special organizate, supravegheate) sunt mai ok dar nici alea, că dacă te gândeşti, şi ele o pot lua razna şi-ţi pot da foc la păr (sunt ok, dar nu prea). Sunt mai paranoică din fire, asta e, dar îmi place să mă ştiu în siguranţă şi m-aş bucura enorm dacă m-aş putea plimba în parc în noaptea în care cică trecem în noul an, mâncând o ciocolată. Vai, dar ce motiv de sărbătoare!

Îţi dai seama? Hai să ne luăm chiloţi roşii şi să mâncăm douăsprezece boabe de struguri, uitându-ne la Băse cum numără secundele până la trecerea dintre ani şi să ne amintim ca dacă ne prinde anul nou cu bani în buzunar, aşa o să fie tot anul. Băi, e de jaaaaaaaalnic. Nici măcar nu cred în chestiile astea. Probabil nici cei care practică astfel de porcării nu cred în ele dar de... spiritul de turmă şi plăcerea de a şti că eşti în rândul lumii! Ah!

 Mă simt aşa de diferită şi de ciudată şi îmi dau seama că nu mai am niciunul dintre obiceiurile pe care le aveam când eram copil... am pus bradul în living doar ca un ornament. Mi-a ieşit grozav, nici nu mă aşteptam să arate aşa. Dar nu mi-a mai trezit niciun sentiment împodobirea lui şi nici nu am mai aşteptat cu nerăbdare cadoul (care nu a apărut, de fapt), nimic, absolut nimic. M-am uitat în oglindă... câtă superficialitate am văzut... :) Mă simt prost doar faţă de copilul de altădată. Asta e.

 Crăciunul asta a trecut extrem de greu din cauza unor chestii personale cu care nu am de gând să încarc pe nimeni (deşi au fost câteva persoane mai puţin norocoase) iar zilele care au urmat au fost tâmpit de plictisitoare. Vor urma şi altele aşa că aş face bine să mă încarc cu energie pozitivă şi cu optimism (vezi să nu). Legat de prima parte a postării, am primit un alt comentariu, bănuiesc că de la acelaşi anonim care crede că blogul e jalnic. Take it easy! Era fumat, dom'le, aşa că aţi face bine să-l ridicaţi pe un piedestal şi să-i aduceţi ofrande (poate sacrificaţi şi-o capră).

 Am vrut de mai multe zile să intru pe blog şi aveam un chef nebun de scris, dar când deschideam fereastra pentru postarea nouă, îmi pierdeam toată inspiraţia... Nu cred că sunt nici prima, nici singura. Sorry, Duda! Poate o să scriu mai des la anu'!

Edit: am şters comentariile acelea urâte. :))

Despre...

... ce comment-uri am primit. Cred că trebuie să lămurim câte ceva. Postez întâi comment-urile, să știm toți despre ce este vorba. Prima părere:

"Cum vi s-a parut ?" - JALNIC !!! Iar faza cu "Incerci cumva sa furi?", e cea mai tare. Ce plm sa furi ? :)))
Păi e minunat. Adică, nu că mi-ar păsa de părerea ta, dar văd că încerci din răsputeri să ieși în evidență și nu prea-ți iese, așa că mă gândesc că dacă te bag în seamă, poate mai scapi de frustrările zilnice și de migrenele pe care ți le provoacă cititul blogului meu. Băiete, nu te obligă nimeni să intri aici; o faci voluntar și benevol. Și, să-ți intre bine-n cap, cât timp nu îmi aduci niște critici constructive, părerile tale sunt nule pentru mine. Este/sunt primul/primele comment/uri pe care ți-l(e) aprob, așa că data viitoare, nu te mai sinchisi pentru că vor ajunge șterse și nu este bine să-ți pierzi minute prețioase din viață stând pe jalnicul meu blog. Pa!
P.S: Se poate fura și știu că mulți frustrați o fac. Măcar să nu fure cu voia mea. :)

Aplauze! Din picioare v as ruga! Dude!!! Esti dezamagita de viata, ai cea mai plictisitoare viata, cuprinsa de o ranchiuna perpetua. Lume meschina in jurul tau. So now the big question: Ai facut ceva s o schimbi? Sau e prea bine in zona de confort? E prea bine, nu i asa? :) Kids... Esti tu inca un copil. E normal sa nu i tolerezi inca. Love ( oftez ) its such a great feeling... Cand iubesti viata si intamplarile zilnice se schimba. Devin mai luminoase. Noi ne schimbam. Mi e dor sa iubesc... Babye my dear child :p


Dudă, nu-s dezamăgită de viață, sunt dezamăgită de persoanele din jurul meu. E o diferență. Ranchiună? Nu, scumpo/scumpule! Nu port ură nimănui; este o pierdere de timp. Da, unele persoane îmi repugnă, unele sunt insuportabile, dar nu le urăsc. Am învățat să iubesc tot ce mă-nconjoară... Nu am făcut nimic să-mi schimb viața. Îmi place la nebunie așa cum este: plictisitoare. Așa e, e prea bine și ador confortul. Ai ceva împotrivă? Hmmm, dragă anonimule, care te ascunzi tu după anonimat în tot internetul ăsta, cât e el de mare, mă cunoști cumva personal? Și chiar dacă, știi ceva despre viața mea? Am fost copil până pe la 6 ani jumătate. Apoi viața mea a luat o altă turnură. Nu te interesează, sau dacă da, ar fi bine să te interesezi întâi de tine. Tolerez copiii, atât timp cât nu-mi invadează teritoriul și nu-mi strică lucrurile. Țin, pur și simplu, prea mult la lucrurile mele pentru a lăsa copiii să le strice. Love? Care-i legătura dintre dragoste și blogul meu? Că pun dragoste în tot ce scriu? Poate. Vorbim despre dragoste, mai încolo. :) Până atunci, poate-mi mai schimb percepțiile despre viață; înainte de asta, nimeni nu-mi poate judeca deciziile. Oamenii se schimbă, nimic mai adevărat. Mai ales atunci când dau de bani. But... who cares? Este viața mea.
Și... mesaj pentru toți ceilalți:

Nu am făcut blogul pentru critici sau ridicări în slăvi, deși, ce-i drept, mă bucur când cineva-mi apreciază activitatea/postările. Dacă intrați aici, o faceți pentru că vreți și vă place ce vedeți. În caz contrar, X-ul din colțul de sus al paginii (dreapta) vă poate scoate de pe grețos și puteți, astfel, să vă trăiți viața liniștiți, fără griji. Nu-mi place și nici nu am timp să șterg astfel de commenturi care nu-mi aduc nici mie, nici vouă cinste, așa că, dacă nu vă exprimați opinia respectuos și nu aduceți argumente, o faceți degeaba. Get a life.

The truth...

Adevărul. Subiect tabu. Subiect dureros. Lasă un gust amar şi totuşi trezeşte dorinţa de a-l afla. Cam greu să-l afli şi mult mai greu să-l menţii pe drumul cel bun. Greu să spui numai adevărul. Greu să fii sincer. Greu pentru că trăim într-o societate unde sunt promovate minciuna, ipocrizia şi pupincurismul. Ştiu că destule persoane citesc blogul şi nu mă atinge niciunde să ştiu că şi ele citesc aceste gânduri, de-aia nu m-am obosit să fac vreo postare privată sau să pun parolă. La ce bun? Unele subiecte le vor atinge direct pe acele persoane. So? Nu-mi mai pasă. Acum câţiva ani, eram o persoană milostivă (fără glumă, I'm serious), eram chiar prea okay, învăţam, nici măcar nu înjuram.

Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.

Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”

Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.

Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.

Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.

Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.

Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?

Hai că deja aberez.