Scrisoare pentru părinţi

Nu-i nimic. Voi fi destul de matură pentru toţi trei.

Am prins ideea. Vreţi să îndepărtaţi de lângă mine până şi fiinţele pe care le iubesc şi pentru care am făcut atâtea sacrificii. Vreţi să îmi luaţi libertatea, tinereţea şi bucuria. Vreţi să ştergeţi de pe faţa mea şi ultima urmă de zâmbet. Vreţi să mă vedeţi singură şi nefericită. Ştiu că-mi vreţi răul, este prea evident. Poate dacă aţi încerca să fiţi mai subtili... O să cedez şi de data asta, pentru că nu mă pot lupta cu amândoi.

Toate lucrurile la care am renunţat s-au dus pe apa sâmbetei. Din cauza voastră am renunţat. Pentru că luaţi din mine şi ultimul strop de putere. E dificil, am doar 16 ani. Credeţi că e uşor? Puneţi-vă în locul meu.
Vă purtaţi ca nişte virgini frustraţi de 12 ani. Sunteţi imaturi şi tâmpi. Nu mă iubiţi. Nici nu v-am cerut-o. V-am cerut puţină libertate, respect şi intimitate. Mi-aţi zis de atâtea ori că mai bine m-aţi fi avortat. Uitaţi-vă în jurul vostru, dragilor. Spuneţi-mi şi mie câţi dintre copiii vecinilor au participat vreodată la o olimpiadă. Ia uitaţi-vă pe caietele lor, stiu să scrie? Sunt analfabeţi. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Hai s-o dăm pe aia dreaptă: aveţi câte 40 şi nici măcar o cerere nu ştiţi să scrieţi. Câte clase aveţi? Ştiţi să scrieţi o frază corect? Aşa, după dictare.
Aveţi atâtea aşteptări de la mine, încât daţi altora impresia că mi-aţi pus luna la picioare, dar ştiţi şi voi că nu e aşa.

Am ajuns să fiu o stafie în casa voastră. Vin, intru în camera asta nesuferită şi de-abia ies de câteva ori înainte să plec de la şcoală. Nu cheltuiţi averi pe mine, ştiţi şi voi câţi bani de buzunar primesc. V-am greşit cu ceva? Cred că da. M-am născut, probabil, dintr-o altă greşeală a voastră. Şi, cel mai naşpa: încă trăiesc. Sunt un coşmar? Nu, zău? Dacă nu ascult infectele de manele şi nu mă uit la OTV, credeţi că-s o scursură a societăţii?
Deştepţilor care vă daţi voi deştepţi, ştiu că vă doare în pulă (aia pe care o împărţiţi amândoi) că sufăr şi că plâng ca proasta ore întregi pe covor.  Sunt absolut sigură că toate chestiile astea, pe viitor, tot pe mine mă vor afecta. Dar stau şi îndur cu gândul că, într-o zi, o să scap din lanţurile voastre şi o să-mi trăiesc şi eu viaţa. Sau poate o să am norocul să dea o maşină peste mine.

Am avut prea multe aşteptări, ştiu. Pentru un singur lucru vă mulţumesc. Nu v-aţi certat niciodată. Sunteţi uniţi, pentru că vă potriviţi perfect. Perfizi, profitori, mincinoşi. Aveţi amândoi caractere infecte. Nu, ştiţi ce? Mă bucur pentru toate avorturile pe care le-ai făcut tu, mamă. Nimeni nu merită tratamentele voastre. Nimeni! Îmi provocaţi repulsie. Voiaţi să mă faceţi să vă urăsc? Aţi reuşit deja.

Să nu vă închipuiţi că eu o să fiu o javră, că nu moştenesc nimic de la voi. O să vă arăt ce înseamnă să fii om cu cineva, dacă am ocazia să trăiesc; o să vă simţiţi mai rău decât dacă v-aş lăsa să muriţi de foame.
Nu ridicaţi de cur în sus, că n-aţi făcur niciun sacrificiu pentru mine. Dacă s-ar putea, existenţa voastră s-ar rezuma la un pachet de ţigări, două căni de cafea şi o pâine. Foarte frumos şi romantic, da' mai sunt şi eu în peisaj. Nu am un loc de muncă, nu am de unde să produc un ban de pâine. De ce nu m-aţi abandonat? Sigur sunt a voastră? Hai să facem un test ADN. Eu vă reneg oricum.

Îmi pasă de voi, că nu sunt jigodie. Nu am să dau cu piciorul în voi când o să fiţi bătrâni şi nici n-o să vă duc la azil. Să fiu sinceră, pentru oameni ca voi nu dau doi bani. Dar sunteţi o excepţie, că m-aţi ţinut în casa voastră şi mi-aţi dat să mănânc atâţia ani. Să nu credeţi că v-apreciez în vreun fel. Nicidecum. Persoane respectabile sunt acelea care au făcut ceva în viaţă, care au fost oameni, care au ştiut când şi ce să ofere şi care au ştiut unde să se oprească. Ăia, pe care voi îi consideraţi fraieri, sunt persoane cu adevărat importante.
Poate este o consecinţă a faptului că m-aţi conceput sau poate este doar rezultatul ataşării mele de voi, dar... să ştiţi că pe mine chiar m-ar durea dacă vi s-ar întâmpla ceva, proştilor. Îmi pare rău că scuipaţi numai înjurături şi că mă luaţi la şuturi, ştiţi şi voi acum de ce. O să vă amintiţi, cândva, tot ce mi-aţi făcut. Şi-o să vă pară mai rău decât îmi pare mie acum.

M-aţi îmbătrânit înainte de timp. Pentru ce? Un singur lucru vă mai cer: dacă o să mor înaintea voastră, incineraţi-mă.
P.S: Dacă tot faceţi o treabă, măcar băgaţi cuţitul în mine. E mai rapid, pe bune.


Copilul vostru, despre care nu ştiţi că are un blog şi că-şi spune Pumpkin Pie...

Suntem buni la toate şi la nimic

Stăteam şi mă întrebam:
Să mă simt oare jignită că unele persoane pentru care nu manifest niciun interes şi care nu mă cunosc nici măcar 0.01% mă consideră antipatică/respingătoare/nesuferită?

Să mă simt oare exclusă când nu intru în niciun grup având în vedere că nu mă identific cu niciuna dintre persoanele din acele grupuri pentru că, pur şi simplu, nu fumez, nu mă droghez şi nu accept unele concepte şi mentalităţi ale unora?

Să mă simt prost pentru ca eu cam spun ce vreau, pe faţă, când alţii sunt atât de ipocriţi încât te-ar putea ridica pe un piedestal când stau în faţa ta şi când te întorci cu spatele îţi sapă groapa?

Să mă simt oare diferită că ştiu să port o conversaţie fără să dau dovadă de prostie şi agramatism acut? Sau ciudată? Am citit pe internet, pentru că nu pot să spun că detest un lucru despre care nu ştiu nimic, inepţiile unor adolescenţi, mai mici sau mai mari decât mine. Ele sunau cam aşa:

• "scriem/vorbim aşa pentru că ne grăbim" - care grabă, dom'le? Nu stai non-stop pe mess, 3600 de secunde din minut? :)) Te grăbeşti? Grăbeşte-te încet, în pana mea!
• "aşa este mai cool" - hai, să mori tu? E la modă să fii prost, hăăă? Cum ai ajuns la concluzia asta eronată? Nu, nu este cool. Îţi spun eu. Cel puţin nu în măsura în care nu vorbeşti numai cu imbecili/cretini/tâmpi/idioţi, aşa cum eşti şi tu, de altfel.
• "aşa m-am obişnuit" - păi bine mă... Tu, la şcoală, tot aşa scrii? Mă-ta ştie că scrii aşa, ştie că ai un astfel de obicei? Sau şi mă-ta scrie la fel? (nu râdeţi, cunosc cazuri! Şi mama îmi scria într-un timp "vzi k am plc la real sa cpr..." şi a încetat în momentul în care am insistat pe faptul că nu înţeleg ce-mi scrie)

(pentru cei ce n-au înţeles, mă refer la limbajul messengerian şi nu numai; şi eu am messenger, dar consider că scriu corect din punct de vedere lingvistic şi gramatical; mi se pare firesc)

Şi când te mai întâlneşti şi cu un filosof sau cu unul care la orice greşeală minoră (de exemplu, dacă greşeşti cuvântul "nu ştiu", scriind "n u ştiu", te corectează imediat susţinând că nu eşti cu nimic mai bun decât el - chestie reală)... te enervezi şi ai impresia că ai ajuns la capătul puterilor. Şi nu-i aşa. Poţi suporta mai mult. Poţi suporta chiar şi cocalarii. Eşti tolerant, trebuie să fii.

Bine, asta pe lângă faptul că este permisă utilizarea internetului de catre oricine (că de, avem toţi dreptul la internet, nu?), de către orice libidinos ordinar... E drept, fiecare pădure are uscăciunile ei, însă unii sunt aşa de stupizi încât le-aş interzice (!) accesul la înformare şi, implicit, în cazul unora, la la*ă (ai citit bine :) - unii exagerează!).

Printre marile mele probleme se numără şi aceea că nu pot să înţeleg lipsa de maturitate şi nici superficialitatea de care dă dovadă majoritatea tinerilor din ziua de azi. Îmi amintesc de Răzvan şi Adi cum se jucau în clasa a opta (!) cu Bakugani... Terifiant! Suntem luaţi din casele noastre de la vârste fragede şi suntem duşi în locuri unde suntem distruşi puţin câte puţin cu fiecare zi.

Să ştiţi că marea majoritate a fobiilor, obsesiilor, frustrărilor, mentalităţilor, calităţilor, caracterelor, temperamentelor se formează şi modelează în şcoală, liceu, facultate etc. Într-un mediu în care atunci când nu ştii eşti luat în râs şi atunci când ştii eşti considerat tocilar, în care profii te ameninţă cu note proaste şi în care constaţi că nu te poţi adapta (sau poate te adaptezi foarte uşor, asta depinde numai de tine) pentru că eşti într-o clasă de manelari, cocalari, piţipoance şi nespălaţi, nu te poţi dezvolta corespunzător. Ne trăim copilăria şi adolescenţa printre persoane cu care este posibil să nu avem nimic în comun, printre străini. Stăm în bănci mâzgălite care sunt martorele trecerii prin şcoală a generaţii întregi câte 6-7 ore pe zi şi ne întrebăm câteodată de ce. Vă zic eu. Stăm acolo pentru nişte foi pe care le primim după ce ăi' mai mari consideră că suntem destul de îndoctrinaţi pentru a muri de foame.

Vedem părinţii cum muncesc şi cerem tot mai mult fără să ne pese că nu mai este de unde. Avem pretenţii şi totuşi jumătate din liceeni este analfabetă/agramată. Mă întreb dacă şi altădată era la fel. Mă întreb dacă la fel era şi pe vremea părinţilor noştri.

Aşa cum spunea şi o profesoară la materia căreia nu tocesc (dar, sincer, merg cu plăcere la ore - am ce învăţa), ei au tot interesul să ne vadă proşti. Asta vor. Este mult mai uşor de manipulat o populaţie tâmpă decât o populaţie cu un nivel al inteligenţei crescut. Sper că ai voştri copii să fie altfel. Apropo, am început să citesc o carte despre "curtezane, vrăjitoare, pitici, clerici corupţi, artişti celebri (...)" şi mă uimeşte faptul că în primele pagini se găsesc cuvintele "cururi" şi "pişat". Ah! Am mai găsit ceva drăguţ: "(...) iar ei s-au îmbulzit în curte, rostogolindu-se, dând din picioare şi arătându-şi bucuria prin grohăituri, aşa cum ştiu s-o facă numai porcii când dau de căcat. (...)". Foarte tare, nu? Îmi aduce aminte de ceva dar vă las pe voi să vă imaginaţi la ce. :)

Asta seară am chef de scris şi am o inspiraţie năucitoare.
Mi-aş dori mult să nu mai existe dreptul la liberă exprimare măcar pentru acei porci care sălăşluiesc pe internet, ăia, limitaţi în gândire. Nu mai au loc de noi, frate, şi internetul este aşa de mare! S-a dus pe apa sâmbetei toleranţa şi bunătatea! Anunţ oficial că în posturile care îl vor succeda pe acesta vor exista şi părţi mai piperate.
Anunţ oficial şi că am primit nişte articole şi urări de la Alexandra, o fetiţă excepţională, urări pe care vi le voi transmite şi vouă în posturile care urmează.
Îmi pare bine că mai există şi copii echilibraţi şi cu bun simţ, sper să nu se piardă aceste valori! Ei sunt cei care ridică aburul din ceai, cei care încălzesc sufletele cu ideile pe care le transmit, care sper să ne reprezinte mai departe! Sper că, în viitor, nu vor mai exista specimene gen EBA care să ne facă de râs! "Pentru că poţi avea şi eşecuri, poţi avea şi succesuri, poate să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine! Şi doresc ca noi să devenim un rezervor de resurse."
Pentru prima dată, va las şi o melodie (mie personal îmi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=-LrotDbi3d4

The truth...

Adevărul. Subiect tabu. Subiect dureros. Lasă un gust amar şi totuşi trezeşte dorinţa de a-l afla. Cam greu să-l afli şi mult mai greu să-l menţii pe drumul cel bun. Greu să spui numai adevărul. Greu să fii sincer. Greu pentru că trăim într-o societate unde sunt promovate minciuna, ipocrizia şi pupincurismul. Ştiu că destule persoane citesc blogul şi nu mă atinge niciunde să ştiu că şi ele citesc aceste gânduri, de-aia nu m-am obosit să fac vreo postare privată sau să pun parolă. La ce bun? Unele subiecte le vor atinge direct pe acele persoane. So? Nu-mi mai pasă. Acum câţiva ani, eram o persoană milostivă (fără glumă, I'm serious), eram chiar prea okay, învăţam, nici măcar nu înjuram.

Până să întru la liceu, nu cred că mi-am dezamăgit părinţii vreodată. Nu am venit acasă băută, drogată, am ajuns întotdeauna acasă la o oră rezonabilă, nu am fugit de acasă, am învăţat mereu, am fost întotdeauna respectuoasă şi niciodată nu s-au trezit cu oameni care să reclame ceva la adresa mea. Înainte nu aveam nicio palpitaţie la şedinţele cu părinţii. Şi totuşi, constat şi singură că mă schimb, că mă transform, că las în urmă tot ceea ce am însemnat şi mă descopăr o persoană nouă. Una care nu are încredere în oameni, una care nu mai este aşa cum era odată, care este sceptică în privinţa fiecărei persoane pe care o are în preajmă, care este în stare să-i calce pe toţi pe cap pentru a-şi atinge scopul. "Dar... care este scopu'? Să învăţ fără să fiu sigură că o să am viitor? Să fiu pupincuristă pentru a mă da bine pe lângă cei care mi-ar putea da uşoare avantaje în faţa altora? La ce bun? De ce să mă chinui să copiez când pot lua o notă pentru cât am învăţat? Şi de ce să mint? Nici măcar nu ştiu să copiez.

Mă îngrozeşte gândul că probabil o să termin liceul (dacă-l termin) şi mai departe o să în jurul meu persoane din generaţia mea, persoane ipocrite, mincinoase, rele. Nu vreau asta. Nu mă simt bine aşa. Nu aşa sunt eu.” Şi-mi vin în minte cuvintele: "Ce tot zici? Dacă termini liceul? Dar trebuie să-l termini! Visurile tale, dorinţele, speranţele de mai bine! Nu le poţi da cu şutul, nu acum, când eşti relativ aproape, când încă mai poţi lupta! Nu este timpul pierdut, niciodată nu este! Tu nu eşti aşa, remember?”. Şi mă contrazic: "Ba da, sunt. Aşa m-au format cei din jurul meu. Aşa m-au modelat. Nu mai sunt ce eram, nu mai cred în nimic! Nu mai cred în suflete curate, nici în câmpii verzi, nu mai cred în puritate şi nici în bunătate. Nu mai există aşa ceva.
Societatea ne îndeamnă să devenim aşa şi se pare că este mult mai puternică decât noi!”

Probabil persoanele care stau în preajma mea zilnic mă cunosc cât de cât. Însă niciodată nu mi-am deschis sufletul în faţa cuiva. Nu am considerat necesar. Consider asta ca pe o dovadă de slăbiciune. Nu dau ocazia multora să mă cunoască. De ce? Pentru că îmi place să ofer palme peste faţă cât de poate de dureroase celor care şi-au făcut o impresie proastă despre mine în trecut. Cred că este plăcut şi constructiv. În plus, oamenii vorbesc. Adică oamenii bârfesc. Oamenii nu mai sunt oameni, de fapt.

Liceul, pentru mine, este o treaptă importantă în maturizarea şi formarea mea ca om. Mă aşteptam la altceva, ce-i drept, dar (!) simt că am nimerit unde trebuia. Nu se putea mai bine. Peste tot există oameni care să te bârfească, invidieze, înjure în gând, să-ţi vrea răul sau care să te aprecieze la adevărată ta valoare. Există prieteni.

Există persoane în care îţi poţi pune încrederea fără a fi vorbit pe la spate, fără împartă zvonuri despre tine. Persoane care merită respect, pe care trebuie să ştii, să înveţi să le ţii aproape pentru simt singurele care îţi sunt alături la orice oră din zi sau din noapte, pe care te poţi baza. Pentru astfel de persoane trebuie să te ridici atunci când eşti deznădăjduit, pentru care trebuie să lupţi, pentru că omenia, sentimentele pe care le ai pentru ceilalţi te fac om cu adevărat.

Nu, nu, nu, nu telefonul, nu banii, nimic nu te poate face mai om decât acestea pe care le-am amintit. NI-MIC! Un mesaj pentru cei care se simt: sunt lucruri mai împortante decât averile, decât comorile însele. Nu agonisiţi. Învăţaţi să preţuiţi libertatea, iubirea, prietenia, visaţi! Este gratis să visezi! Visele pot fi atât de dulci! Nu încetaţi să visaţi! Nu a zis nimeni că viaţa-i dreaptă. Şi nu uita: din dorinţa cuiva care veghează de-acolo de la balcon sau poate printr-o singură întâmplare, este posibil să pierzi tot ce ai avut cândva, lucruri pentru care ai muncit şi de care erai mândru, lucruri valoroase.

Da, da! Toate se pot pierde şi nici nu le poţi lua cu ţine în mormânt. Totul este efemer. Tu însuţi ai bătăile inimii numărate. Tot ce-ţi rămâne este mulţumirea că ai putut face în viaţă ceva mai mult decât altul. De ce să fii obişnuit când ai dreptul să fii extraordinar?

Hai că deja aberez.

About childrens and responsabilities

Eram acum câteva seri afară cu Simona, una dintre cele mai bune (!) prietene şi "reflectam" asupra vieţii. Cum majoritatea persoanelor îşi face un ţel din a avea o casă, o familie şi apoi un copil, inevitabil, mi-a venit in minte gândul "Dacă o să am unul?!" (un copil). Având în vedere ca tata are nici mai mult, nici mai puţin de 12 fraţi (mă rog, trebuia să fie 13, da' a murit unu'), că fiecare are câte 5-6 copii şi că de fiecare dată când merg la ţară primesc câte-un copil în braţe ("Ţine-l şi tu puţin să fac treaba x, te rog" - clasic!), sunt indreptăţită să spun că sunt sătulă până peste cap de ei, zic eu. Da, copiii sunt frumoşi când sunt mici. Sunt, de asemenea, în acelaşi timp si zgomotoşi, şi răi, şi încăpăţânaţi şi, la un moment dat, devin insuportabili (cam pe la vârsta de 1,5 ani). Probabil mulţi se gândesc că sunt tâmpă sau că nu ştiu ce vorbesc, însă... nu e aşa.
E naşpa să ai copil. E naşpa pentru că nu prea mai ai timp pentru tine şi nevoile tale, pentru că de la o vârstă îţi cere din ce în ce mai mult, pentru că trebuie să faci nişte (mai multe) sacrificii pentru el şi pentru fericirea lui (nu sunt dispusă să fac asta), pentru că nu ai garanţia că al tău copil nu te va da afară din casă când vei fi bătrân şi neajutorat. Da, într-adevăr, este frumos să mergi prin parc şi să vezi un copil drăguţ care-ţi adresează un zâmbet gingaş, natural (câteodată nu te poţi abţine să nu i-l întorci) şi la fel de adevărat este că îl vezi drăguţ numai pentru faptul ca nu este al tău, pentru că este cu mă-sa şi cu tat-său de mână, pentru că nu trebuie să îl iei acasă, să plângă nopţile, pentru că nu este responsabilitatea ta. În locul unui copil, prefer un câine. Unul care să nu mă muşte atunci când o să fiu bătrână, care nu o să-mi ceară bani de buzunar, care nu o să-mi vină cu nepoţi la uşă la o vârstă fragedă (dacă-mi vine cu nişte puppies, voi fi cea mai fericită!), care nu o să poată ridica mâna la mine. Pentru că principala diferenţă dintre un om şi un câine este că dacă iei un câine flămând de pe stradă şi îi dai de mâncare, nu te va muşca. Omul însă... Să nu se înţeleagă greşit! Îmi plac copiii, dar nu-mi doresc unul! Face parte din principiile mele!

Şi... de ce să mint? Mă gândesc că nu pot fi un părinte prea bun. În măsura în care eu nu pot avea grijă de mine şi nu sunt responsabilă nici măcar pentru lucrurile mele presupun că nu pot avea grija altuia. Într-un copil investeşti nervi, timp, bani - lucruri de care eu nu dispun nici măcar la vârsta adolescenţei! So, nu vreau să mă trezesc în faţa faptului împlinit - şi sfătuiesc şi pe cei care simt asemeni mie să facă la fel -, nu vreau să mă trezesc un părinte iresponsabil (sunt destui), nu vreau ca al meu copil să treacă nici măcar printr-o răceală pentru că nu aş suporta (şi e naşpa, să o luăm prin absurd, dacă se împiedică şi-şi rupe capu'?!). Pe de altă parte, majoritatea copiilor este idioată. Chiar dacă există probabilitatea ca al meu să fie genial (ca mă-sa, de altfel), nu vreau să risc. Mai devreme sau mai târziu tot o să se tâmpească. Nu vreau să cresc şi să bag bani într-un idiot.

P.S: Pentru analfabeţi & agramaţi: nu vă obosiţi să-mi corectaţi greşelile din postări. Prefer să zac în prostia mea infinită!

P.S.2: Cineva, mi-a zis că poate voi întâlni pe cineva care mă va face să văd lumea prin alţi ochi, blah, blah, blah. Da, şi o să vină călare pe un cal alb şi... şi... aţi înţeles ideea. Nu!