Scrisoare pentru părinţi

Nu-i nimic. Voi fi destul de matură pentru toţi trei.

Am prins ideea. Vreţi să îndepărtaţi de lângă mine până şi fiinţele pe care le iubesc şi pentru care am făcut atâtea sacrificii. Vreţi să îmi luaţi libertatea, tinereţea şi bucuria. Vreţi să ştergeţi de pe faţa mea şi ultima urmă de zâmbet. Vreţi să mă vedeţi singură şi nefericită. Ştiu că-mi vreţi răul, este prea evident. Poate dacă aţi încerca să fiţi mai subtili... O să cedez şi de data asta, pentru că nu mă pot lupta cu amândoi.

Toate lucrurile la care am renunţat s-au dus pe apa sâmbetei. Din cauza voastră am renunţat. Pentru că luaţi din mine şi ultimul strop de putere. E dificil, am doar 16 ani. Credeţi că e uşor? Puneţi-vă în locul meu.
Vă purtaţi ca nişte virgini frustraţi de 12 ani. Sunteţi imaturi şi tâmpi. Nu mă iubiţi. Nici nu v-am cerut-o. V-am cerut puţină libertate, respect şi intimitate. Mi-aţi zis de atâtea ori că mai bine m-aţi fi avortat. Uitaţi-vă în jurul vostru, dragilor. Spuneţi-mi şi mie câţi dintre copiii vecinilor au participat vreodată la o olimpiadă. Ia uitaţi-vă pe caietele lor, stiu să scrie? Sunt analfabeţi. O ştiu şi eu, o ştiţi şi voi. Hai s-o dăm pe aia dreaptă: aveţi câte 40 şi nici măcar o cerere nu ştiţi să scrieţi. Câte clase aveţi? Ştiţi să scrieţi o frază corect? Aşa, după dictare.
Aveţi atâtea aşteptări de la mine, încât daţi altora impresia că mi-aţi pus luna la picioare, dar ştiţi şi voi că nu e aşa.

Am ajuns să fiu o stafie în casa voastră. Vin, intru în camera asta nesuferită şi de-abia ies de câteva ori înainte să plec de la şcoală. Nu cheltuiţi averi pe mine, ştiţi şi voi câţi bani de buzunar primesc. V-am greşit cu ceva? Cred că da. M-am născut, probabil, dintr-o altă greşeală a voastră. Şi, cel mai naşpa: încă trăiesc. Sunt un coşmar? Nu, zău? Dacă nu ascult infectele de manele şi nu mă uit la OTV, credeţi că-s o scursură a societăţii?
Deştepţilor care vă daţi voi deştepţi, ştiu că vă doare în pulă (aia pe care o împărţiţi amândoi) că sufăr şi că plâng ca proasta ore întregi pe covor.  Sunt absolut sigură că toate chestiile astea, pe viitor, tot pe mine mă vor afecta. Dar stau şi îndur cu gândul că, într-o zi, o să scap din lanţurile voastre şi o să-mi trăiesc şi eu viaţa. Sau poate o să am norocul să dea o maşină peste mine.

Am avut prea multe aşteptări, ştiu. Pentru un singur lucru vă mulţumesc. Nu v-aţi certat niciodată. Sunteţi uniţi, pentru că vă potriviţi perfect. Perfizi, profitori, mincinoşi. Aveţi amândoi caractere infecte. Nu, ştiţi ce? Mă bucur pentru toate avorturile pe care le-ai făcut tu, mamă. Nimeni nu merită tratamentele voastre. Nimeni! Îmi provocaţi repulsie. Voiaţi să mă faceţi să vă urăsc? Aţi reuşit deja.

Să nu vă închipuiţi că eu o să fiu o javră, că nu moştenesc nimic de la voi. O să vă arăt ce înseamnă să fii om cu cineva, dacă am ocazia să trăiesc; o să vă simţiţi mai rău decât dacă v-aş lăsa să muriţi de foame.
Nu ridicaţi de cur în sus, că n-aţi făcur niciun sacrificiu pentru mine. Dacă s-ar putea, existenţa voastră s-ar rezuma la un pachet de ţigări, două căni de cafea şi o pâine. Foarte frumos şi romantic, da' mai sunt şi eu în peisaj. Nu am un loc de muncă, nu am de unde să produc un ban de pâine. De ce nu m-aţi abandonat? Sigur sunt a voastră? Hai să facem un test ADN. Eu vă reneg oricum.

Îmi pasă de voi, că nu sunt jigodie. Nu am să dau cu piciorul în voi când o să fiţi bătrâni şi nici n-o să vă duc la azil. Să fiu sinceră, pentru oameni ca voi nu dau doi bani. Dar sunteţi o excepţie, că m-aţi ţinut în casa voastră şi mi-aţi dat să mănânc atâţia ani. Să nu credeţi că v-apreciez în vreun fel. Nicidecum. Persoane respectabile sunt acelea care au făcut ceva în viaţă, care au fost oameni, care au ştiut când şi ce să ofere şi care au ştiut unde să se oprească. Ăia, pe care voi îi consideraţi fraieri, sunt persoane cu adevărat importante.
Poate este o consecinţă a faptului că m-aţi conceput sau poate este doar rezultatul ataşării mele de voi, dar... să ştiţi că pe mine chiar m-ar durea dacă vi s-ar întâmpla ceva, proştilor. Îmi pare rău că scuipaţi numai înjurături şi că mă luaţi la şuturi, ştiţi şi voi acum de ce. O să vă amintiţi, cândva, tot ce mi-aţi făcut. Şi-o să vă pară mai rău decât îmi pare mie acum.

M-aţi îmbătrânit înainte de timp. Pentru ce? Un singur lucru vă mai cer: dacă o să mor înaintea voastră, incineraţi-mă.
P.S: Dacă tot faceţi o treabă, măcar băgaţi cuţitul în mine. E mai rapid, pe bune.


Copilul vostru, despre care nu ştiţi că are un blog şi că-şi spune Pumpkin Pie...

Nu pun titlu pentru că n-am chef

Sunt aşa de nervoasă c-aş putea să tai în carne vie şi să nu simt nimic. Aş putea să muşc din mine şi să nu simt nimic. Aş putea să mă dau cu capul de pereţi şi să nu simt nimic.
Perioadă grea, nene! Am un copil de doi ani pe cap care-mi face numai probleme şi care parcă tot ce face, face pentru a mă enerva. Cu ai mei nici nu mai ştiu de câte ori m-am certat azi (numai azi). Cred că dacă mai ţip cum am făcut-o astă-seară ori rămân fără voce, ori mă dau ăştia afară din casă, ori amândouă. Vreau să fie o postare scurtă dar nu ştiu dac-o să-mi iasă.

Azi m-am dus să-mi încarc cartuşele... ca tot omu'. Ghinion. Ăla color nu mai merge şi ăla negru-i cam înfundat deci mâine mă duc să văd dacă pot rezolva, măcar cu el.
La liceu... ghinion. Shit.

Azi a fost o zi de căcat naaaaşpa. Şi tot azi, am realizat că toţi sunt şmecheri pe internet dar în viaţa reală sunt nişte căcaţi. Nu mai dezvolt subiectul pentru că nu se simte cine ar trebui şi prin urmare nu are rost.
Mă tot gândesc să-mi fac un program pe care să-l respect cu stricteţe dar nu ştiu dacă-mi iese pentru că de fiecare dată când fac unul nu reuşesc să-l respect nici măcar pe jumătate.
Mi-e somn, mi-e aşa de somn încât aş putea să adorm pe loc şi să nu-mi dau seama. Aş putea să cad de oboseală în drum spre pat deşi nu e nici măcar un metru distanţă până acolo. Mâine e o zi uşoară dar vineri n-o să mai fie.

În fine. Sper ca vouă să vă meargă mai bine.
Dacă nu mai trec pe aicişa mai mult de o săptămână, înseamnă că am murit sau că am făcut o criză de nervi sau că mi-a plesnit o venă, sau că m-a călcat maşina sau poate că doar m-am aruncat de la balcon împinsă de nervi şi nepăsare. Blah, blah, blah. Băga-mi-aş!

Sperietura vieţii mele

Cred că nu m-am mai speriat aşa niciodată. Ieri calculatorul făcea fiţe, se restarta. M-am gândit că este de la praf aşa că m-am înarmat c-o şurubelniţă şi cu o pensulă şi am început operaţiunea. Prostia mare a fost că am lăsat uşa de la cameră deschisă şi m-a văzut tata.

Cum este "priceput" la toate, a adus aspiratorul şi dracii au luat-o pe unitate. A desfăcut fiecare şurubel, fiecare părticică, a şters cum a ştiut el... după ce a terminat, a pus la loc plăcuţa laterală şi mi-a zis să-i dau drumul. I-am dat... probleme! Nu mai găsea nu-ştiu-ce drivere... am încercat de aseară şi până acum jumătate de oră să reinstalez Windows-ul (pe care, apropo, nu-l mai găsea - de fapt, dispăruseră şi partiţiile) până l-a luat tata înapoi la puricat şi i-a băgat la loc o chestie...

Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau nu... mă rog, ca de obicei a fost vina mea... Când am văzut că se deschide şi intră-n Windows mi-a apărut zâmbetul pe faţă, din nou, după nu-ştiu-câte ore de plâns.
Acum mi-am pus The Pierces - Three Wishes şi stau în faţa monitorului. Cât de minunat este să poţi din nou să tastezi... Bucuraţi-vă de pc-urile voastre cât mai puteţi.
P.S: S. face cel mai bun ceai evă!

Suntem buni la toate şi la nimic

Stăteam şi mă întrebam:
Să mă simt oare jignită că unele persoane pentru care nu manifest niciun interes şi care nu mă cunosc nici măcar 0.01% mă consideră antipatică/respingătoare/nesuferită?

Să mă simt oare exclusă când nu intru în niciun grup având în vedere că nu mă identific cu niciuna dintre persoanele din acele grupuri pentru că, pur şi simplu, nu fumez, nu mă droghez şi nu accept unele concepte şi mentalităţi ale unora?

Să mă simt prost pentru ca eu cam spun ce vreau, pe faţă, când alţii sunt atât de ipocriţi încât te-ar putea ridica pe un piedestal când stau în faţa ta şi când te întorci cu spatele îţi sapă groapa?

Să mă simt oare diferită că ştiu să port o conversaţie fără să dau dovadă de prostie şi agramatism acut? Sau ciudată? Am citit pe internet, pentru că nu pot să spun că detest un lucru despre care nu ştiu nimic, inepţiile unor adolescenţi, mai mici sau mai mari decât mine. Ele sunau cam aşa:

• "scriem/vorbim aşa pentru că ne grăbim" - care grabă, dom'le? Nu stai non-stop pe mess, 3600 de secunde din minut? :)) Te grăbeşti? Grăbeşte-te încet, în pana mea!
• "aşa este mai cool" - hai, să mori tu? E la modă să fii prost, hăăă? Cum ai ajuns la concluzia asta eronată? Nu, nu este cool. Îţi spun eu. Cel puţin nu în măsura în care nu vorbeşti numai cu imbecili/cretini/tâmpi/idioţi, aşa cum eşti şi tu, de altfel.
• "aşa m-am obişnuit" - păi bine mă... Tu, la şcoală, tot aşa scrii? Mă-ta ştie că scrii aşa, ştie că ai un astfel de obicei? Sau şi mă-ta scrie la fel? (nu râdeţi, cunosc cazuri! Şi mama îmi scria într-un timp "vzi k am plc la real sa cpr..." şi a încetat în momentul în care am insistat pe faptul că nu înţeleg ce-mi scrie)

(pentru cei ce n-au înţeles, mă refer la limbajul messengerian şi nu numai; şi eu am messenger, dar consider că scriu corect din punct de vedere lingvistic şi gramatical; mi se pare firesc)

Şi când te mai întâlneşti şi cu un filosof sau cu unul care la orice greşeală minoră (de exemplu, dacă greşeşti cuvântul "nu ştiu", scriind "n u ştiu", te corectează imediat susţinând că nu eşti cu nimic mai bun decât el - chestie reală)... te enervezi şi ai impresia că ai ajuns la capătul puterilor. Şi nu-i aşa. Poţi suporta mai mult. Poţi suporta chiar şi cocalarii. Eşti tolerant, trebuie să fii.

Bine, asta pe lângă faptul că este permisă utilizarea internetului de catre oricine (că de, avem toţi dreptul la internet, nu?), de către orice libidinos ordinar... E drept, fiecare pădure are uscăciunile ei, însă unii sunt aşa de stupizi încât le-aş interzice (!) accesul la înformare şi, implicit, în cazul unora, la la*ă (ai citit bine :) - unii exagerează!).

Printre marile mele probleme se numără şi aceea că nu pot să înţeleg lipsa de maturitate şi nici superficialitatea de care dă dovadă majoritatea tinerilor din ziua de azi. Îmi amintesc de Răzvan şi Adi cum se jucau în clasa a opta (!) cu Bakugani... Terifiant! Suntem luaţi din casele noastre de la vârste fragede şi suntem duşi în locuri unde suntem distruşi puţin câte puţin cu fiecare zi.

Să ştiţi că marea majoritate a fobiilor, obsesiilor, frustrărilor, mentalităţilor, calităţilor, caracterelor, temperamentelor se formează şi modelează în şcoală, liceu, facultate etc. Într-un mediu în care atunci când nu ştii eşti luat în râs şi atunci când ştii eşti considerat tocilar, în care profii te ameninţă cu note proaste şi în care constaţi că nu te poţi adapta (sau poate te adaptezi foarte uşor, asta depinde numai de tine) pentru că eşti într-o clasă de manelari, cocalari, piţipoance şi nespălaţi, nu te poţi dezvolta corespunzător. Ne trăim copilăria şi adolescenţa printre persoane cu care este posibil să nu avem nimic în comun, printre străini. Stăm în bănci mâzgălite care sunt martorele trecerii prin şcoală a generaţii întregi câte 6-7 ore pe zi şi ne întrebăm câteodată de ce. Vă zic eu. Stăm acolo pentru nişte foi pe care le primim după ce ăi' mai mari consideră că suntem destul de îndoctrinaţi pentru a muri de foame.

Vedem părinţii cum muncesc şi cerem tot mai mult fără să ne pese că nu mai este de unde. Avem pretenţii şi totuşi jumătate din liceeni este analfabetă/agramată. Mă întreb dacă şi altădată era la fel. Mă întreb dacă la fel era şi pe vremea părinţilor noştri.

Aşa cum spunea şi o profesoară la materia căreia nu tocesc (dar, sincer, merg cu plăcere la ore - am ce învăţa), ei au tot interesul să ne vadă proşti. Asta vor. Este mult mai uşor de manipulat o populaţie tâmpă decât o populaţie cu un nivel al inteligenţei crescut. Sper că ai voştri copii să fie altfel. Apropo, am început să citesc o carte despre "curtezane, vrăjitoare, pitici, clerici corupţi, artişti celebri (...)" şi mă uimeşte faptul că în primele pagini se găsesc cuvintele "cururi" şi "pişat". Ah! Am mai găsit ceva drăguţ: "(...) iar ei s-au îmbulzit în curte, rostogolindu-se, dând din picioare şi arătându-şi bucuria prin grohăituri, aşa cum ştiu s-o facă numai porcii când dau de căcat. (...)". Foarte tare, nu? Îmi aduce aminte de ceva dar vă las pe voi să vă imaginaţi la ce. :)

Asta seară am chef de scris şi am o inspiraţie năucitoare.
Mi-aş dori mult să nu mai existe dreptul la liberă exprimare măcar pentru acei porci care sălăşluiesc pe internet, ăia, limitaţi în gândire. Nu mai au loc de noi, frate, şi internetul este aşa de mare! S-a dus pe apa sâmbetei toleranţa şi bunătatea! Anunţ oficial că în posturile care îl vor succeda pe acesta vor exista şi părţi mai piperate.
Anunţ oficial şi că am primit nişte articole şi urări de la Alexandra, o fetiţă excepţională, urări pe care vi le voi transmite şi vouă în posturile care urmează.
Îmi pare bine că mai există şi copii echilibraţi şi cu bun simţ, sper să nu se piardă aceste valori! Ei sunt cei care ridică aburul din ceai, cei care încălzesc sufletele cu ideile pe care le transmit, care sper să ne reprezinte mai departe! Sper că, în viitor, nu vor mai exista specimene gen EBA care să ne facă de râs! "Pentru că poţi avea şi eşecuri, poţi avea şi succesuri, poate să fie şi oameni care nu vor să vorbesc cu tine! Şi doresc ca noi să devenim un rezervor de resurse."
Pentru prima dată, va las şi o melodie (mie personal îmi place foarte mult): http://www.youtube.com/watch?v=-LrotDbi3d4

Why? Why not.

De ce unii pot vedea dincolo de toate aparenţele? Pentru că îi interesează şi pentru că sunt persoane deosebite. De ce unii mă pot vedea aşa cum sunt? Pentru că suntem aşa de diferiţi! Fiecare vede ce-i place. De ce unii mă pot accepta? Poate pentru că sunt foarte toleranţi sau poate pentru că, într-adevăr, le plac. De ce unii mă plac aşa cum sunt? Pentru că sunt eu. De ce am prieteni? Pentru că ştiu să-i aleg. De ce pentru unii pot fi şi o persoană plăcută? Pentru că aşa sunt eu, deşi unii n-o recunosc. De ce unii mă iubesc? Pentru că iubirea-i reciprocă. De ce unii ştiu când spun adevărul şi când nu? Pentru că pot citi asta pe faţa mea. De ce unii mă cunosc aşa de bine? Pentru ca au timp şi-i interesează. De ce unii nu pun etichete? Pentru că îi interesează şi altceva. De ce unii cred că-s genială? Pentru că aşa şi sunt. De ce unii mă apreciază? Pentru că au de ce. De ce unii mă privesc cu admiraţie? Pentru că văd în mine un exemplu. De ce? Pentru că... pitong.

De ce alţii nu pot vedea dincolo de aparenţe? Sunt orbi. De ce unii nu vor să mă vadă aşa cum sunt? Nu le pasă. De ce unii nu mă acceptă? Nu văd de ce m-ar accepta toată lumea. De ce unii nu mă plac aşa cum sunt? Pentru că nu văd în tine ceea ce le place să vadă sau ceea ce cred ei că văd. De ce unii nu-mi sunt prieteni? Pentru că nu merită. De ce pentru unii sunt dezagreabilă? Niciodată nu poţi face pe toată lumea să te placă, oricât ai încerca. De ce mă urăsc unii? Dumnezeu spune să-ţi iubeşti până şi duşmanii. Probabil sunt frustraţi. De ce unii cred ca mint atunci când spun numai adevărul? Nu mă cunosc deloc. De ce unii nici măcar nu încearcă să mă cunoască? Pentru că nu au de ce şi e mai bine aşa. De ce unii pun etichete? Nu pot vedea ce-i în borcan, eticheta e prea mare şi nici nu vor să vadă. Dulceaţa de zmeură nu e pentru toată lumea. De ce unii nu văd nimic special în mine şi nu numai? Pentru că ochii lor sunt antrenaţi să fie superficiali şi mincinoşi. De ce unii nu mă apreciază niciodată? Pentru că orgoliul e mare. De ce unii nu pot accepta că-s mai bună ca ei? E greu să faci asta. De ce? De mere! Şi după acest monolog interior, urmează... nu urmează nimic. În cameră se învârte sălbatic şi nestăpânit un ţânţar care nu ştiu de unde a apărut. Îmi trece pe lângă ureche, ah, iar sunetu' ăla nesuferit!

Do I look like I care?!

Încep prin a spune că nu am uitat de blog şi nici de voi: îl vizitez de cel puţin 10-20 de ori/zi. Este seară. Mă hotărăsc să încep să citesc a şaptea şi ultima carte Harry Potter, după care mă topesc (nu mă mai pot opri din citit). Citesc ~120 de pagini şi mă bag la culcare. Mă simt foarte ciudat. Mă cuprinde o stare de beatitudine, simt cum mă ridic deasupra patului şi revin brusc la realitate, spunându-mi în gând "Traiesc! Doamne, trăiesc!”.

Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.

Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.

Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.

În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.

Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.

Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.

Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).