Sunt ciudată şi nebună...

... şi nu am negat-o niciodată.

Adesea mi se întâmplă să trăiesc mai intens unele momente şi ieri a fost una din zilele în care am fost impulsivă. M-am trezit la ora 4 dimineaţa la auzirea soneriei mătuşii mele, una enervantă, de altfel, am pus înapoi capul pe perna moale şi am adormit încă 15 minute, până la ora la care chiar trebuia să mă ridic din pat.

M-am trezit, am fost la baie, m-am spălat cu apă rece pe faţă, mi-am luat somnoroasă cheile şi telefonul, mi-am îndesat neputincioasă picioarele în nişte şlapi care mi-au ieşit în faţă, deşi aveam o pereche de ciorapi groşi, astfel că mi-a rămas cam jumătate de picior în afară - m-am udat; mi-am luat repede şi geaca pe mine, am ieşit, am închis uşa în urma mea şi am coborât, fără tragere de inimă, pe scări.

Eram aproape sigură că la ora 4 şi ceva nu trece nicio maşină şi m-am trezit că alerg pe trecerea de pietoni ca o nebună. Ajunsă în faţa porţii verzi descopăr că este închisă şi caut, stângace, cheia. Până la urmă, intru în curte, încercând să mă feresc de dementa de Tara, care s-ar juca şi la ora 4; eu, nu. Urc, ajung în casă... pitica se bucură la vederea mea. Mă-sa pleacă fără să zică nimic pentru că, în caz contrar, micuţa nu s-ar mai opri din plâns. Râdem, ne uităm la TV la desene animate (habar n-aveam că la ora aia se mai difuzează desene) şi într-un final adormim amândouă cu ochii la Mickey Mouse. Dormim.

După o noapte în care am primit constant telefoane ("ce face fata?", "plânge?", "a plâns?", "e cuminte, te ascultă?" - au fost întrebări la care am răspuns la fiecare 30 de minute) m-am trezit... ameţită, merg la baie, mă uit la faţa mea... mă spăl iarăşi pe faţă, dau drumul la calculator, scot nişte lapte, îl încălzesc la microunde, pun nişte cereale peste şi aştept să se trezească în speranţa că o să pape şi ea ceva.

Merg iar la baie să caut mopul şi o aud plângând ("Doamne, sper să nu fi căzut din pat, ce mă fac, ce mă fac?"). Ajung... o văd, stând în funduleţ şi cu două lacrimi micuţe prelingându-se pe obrăjorii ei îmbujoraţi. Încep să vorbesc cu ea, o iau în braţe şi mergem la calculator unde luăm şi bolul de cereale, poate o păcălesc. Nu vrea să mănânce, dar doarme pe mine ca o maimuţică aşa că îi in capul cu o mână şi cu cealaltă încerc să scriu pe mess.

Ajung mama şi tata. Intră în casă, pitica se trezeşte şi începe să fie mai vioaie. Mănâncă nişte plăcintă (♥) cu mere, sare pe masă, se joacă, apoi ne îmbrăcăm toţi patru şi trecem strada. Ajunşi în casă, îmi dau drumul la celălalt calculator, încep să cotrobăi prin site-urile pe care le urmăresc şi... vine şi pici la mine pe picior, după care începe să se ciupească pe mână... era linişte deplină, doar ai mei se mai auzeau în bucătărie. Aud uşa de la intrare. A venit cineva. Mă uit. Adina. Îşi trânteşte lucrurile în pat şi zice "Ce-i dezordinea asta aici?" (având în vedere că a plecat ca o nesimţită la nu-ştiu-ce oră şi nici patul nu şi-l făcuse - l-am făcut eu). Nu-i răspund. Îmi văd de treabă. Se mai învârte câteva secunde prin cameră şi zice "Dacă-mi face ceva la lucruri, îţi rup păru' din cap".

Vena de la tâmplă mi-a plesnit, pur şi simplu, şi am răbufnit: "Da' ce pula mea ţi-a făcut copilu' ăsta? Ce căcat ai cu el şi de ce, mă rog, aş fi eu vinovată dacă ea strică ceva?". Evident, am ţipat. Nu. Am urlat. Vine mama. Începe şi ea să ţipe, nu ştiu la care din noi că am fugit repede în baie, mi-am cuprins capul cu mâinile şi am ţipat în interiorul meu. Mi-am tras blugii pe mine cu mâinile tremurânde, am ieşit din baie tropăind şi căutându-mi mănuşile şi fularul, timp în care ascultam discuţia din bucătărie. Ea pretindea că nu mi-a făcut nimic şi că de când sunt în "liceul ăsta de drogaţi" vorbesc numai urât. Nu-i adevărat. Mereu am vorbit aşa dar era prea ocupată cu alte "prietene" ca să observe asta. Aaaa, şi-am mai auzit ceva gen "nu ştiţi cum se poartă cu mine". Ooooh! Vai, dar cum mă port! Exact, sunt o tâmpită.

Am plecat la 9 seara aruncându-mi în geantă deodorantul, câteva schimburi de haine şi lenjerii, mi-am îndesat în buzunarele pantalonilor cheile, telefonul, balsamul de buze şi mi-am luat cartea în mână... am plecat şi m-am străduit să ajung cât mai repede ca să petrecem cât mai mult timp împreună. Eu sunt aia care se poartă urât, ce-i drept. Mi-am găsit într-un final fularul şi mănuşile, am dat drumul mp4-ului şi am plecat grăbită, neştiind unde mă duc. Am mers până în staţie, am văzut că nu venea niciun tramvai, am intrat într-un magazin, mi-am luat o pungă de seminţe şi nişte biscuiţi, am plătit şi când am ieşit am văzut că nu mai erau aceleaşi persoane în staţie. O întreb pe o bătrânică "Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce tramvai a trecut?"; ea "Nu ştiu, maică...".

Când văd că vine tramvaiul care nu-mi trebuie, îmi dau seama că a trecut chiar cel... bun. Mă urc oricum şi mă aşez pe un scaun. Fredonez melodiile din playlist... după câteva minute, vreo 10 - 15, ajungem în staţia la care trebuia să cobor iar tramvaiul pe care trebuia să îl iau de fapt mă aştepta cuminţel la semafor, cu uşile parcă numai pentru mine deschise. Am fugit, înjurând în gând moşu' care era în faţa mea şi cobora parcă în slow motion... L-am prins, am ajuns acasă, mi-am făcut un lapte de bebeluşi şi am chemat-o pe S. la mine... Cam asta a fost ziua mea de ieri.

Do I look like I care?!

Încep prin a spune că nu am uitat de blog şi nici de voi: îl vizitez de cel puţin 10-20 de ori/zi. Este seară. Mă hotărăsc să încep să citesc a şaptea şi ultima carte Harry Potter, după care mă topesc (nu mă mai pot opri din citit). Citesc ~120 de pagini şi mă bag la culcare. Mă simt foarte ciudat. Mă cuprinde o stare de beatitudine, simt cum mă ridic deasupra patului şi revin brusc la realitate, spunându-mi în gând "Traiesc! Doamne, trăiesc!”.

Chestiile astea ciudate mi se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori când sunt doar eu cu mine, după lungi reflectări asupra vieţii sau pur şi simplu când merg pe stradă. Probabil s-a mai întâmplat unora, dar nu vor să recunoască sau să relateze shit-urile astea cuiva din teama de a nu deveni penibil sau a nu părea instabil din punct de vedere mental. Nu m-am obosit să citesc sau să mă interesez despre chestia asta, poate pentru că nici măcar nu-mi pasă. Câteodată îmi doresc să nu mă mai trezesc la realitate şi să rămân în acea stare; este minunat şi totuşi înspăimântător.

Mă trezesc. Fac duşul de dimineaţă, mă spăl pe dinţi, mănânc nişte chestii de prin frigider (nu-mi amintesc exact ce erau chestiile acelea, am băgat în gură ce mi-a venit prima oară; nu va gândiţi la prostii, perverşi mici!) şi îmi dau drumul la calculator. În toată agitaţia şi dezordinea, nu-mi găseam telefonul. Încep să cotrobăi, se trezesc creaturile şi-şi încep trilul de dimineaţă. Mă enervează, pur şi simplu. Mă aşez confortabil şi continui să citesc şi îmi iau şi clopoţelul la mine, în caz că nu se mai potolesc din ciripit.

Îmi iau nelipsita sticlă de apă "roua munţilor”, un pahar de budincă şi un pahar de suc natural. Citesc până obosesc. Obosită, îmi pun perna mai confortabil şi mă culc. Sunt trezită, inevitabil, de interfon. Mătuşă-mea s-a gândit să vină pe la mine. Pfff, intră pe uşă şi zgomotele încep să devină din ce în ce mai deranjante şi enervante. Intră mama la mine în cameră, da să-mi facă "masaj” cu un aparat pe care îl puteţi vedea la TV, "Relax & Tone”, eu i-l iau din mână şi o ameninţ cu ochii închişi că i-l arunc cât colo dacă nu mă lasă în pace. Ca un prost obicei pe care îl au toate cele 3 surori ale mamei, intră şi mătuşă-mea în cameră şi se bagă în seamă cu mine.

În gând, bag d-alea periculoase, gen "#%$$& #^%^%&#%$#” &co. şi încerc să adorm. Degeaba. Inutil. Mă ridic, adormită, balansându-mă şi merg în bucătărie, unde le reamintesc mamei şi mătuşei mele cât de nesimţite sunt şi mă duc la baie. Mă uit în oglindă uriaşă... arăt că dracu'. Ies din baie nefăcând nimic, că în majoritatea cazurilor, mă întorc în cameră. Primesc vestea bombă: vine şi cealaltă mătuşă, cu fiică-să de aproximativ 2 ani. Mă iau palpitaţiile. Repede, ascunde capsatorul, perforatorul, foarfecele, acoperă creaturile să nu poată fi observate, aranjează puţin în cameră (doar ai musafiri, ce naiba!) şi roagă-te ca vară-ta să nu intre în cameră s-o întoarcă pe dos ca de fiecare dată.Ghinion.

Nu prea se pune problema de intrat, la mine se dă buzna. Una din creaturi scoate un sunet jos, însă copilul fantomă îşi dă seama unde am ascuns creaturile şi începe să facă faţa aia de iepuraş proaspăt strivit şi scoate sunetul specific fiinţelor care plâng, dar care dă mai mult spre orăcăit. După insistenţele a două... femei (nu de alta, dar este probabil să citească şi ele), papagalii ies pe hol unde sunt juliţi de perversa cretină şi mică de numai doi ani. Jucăriile din cuşcă sunt rupte, ele sunt speriate (creaturile), mie aproape că-mi plesneşte vena de la tâmplă iar mătuşă-mea îmi aduce reproşuri gen "Când erai mică nu erai aşa nesimtita”/”Nu ştiu de ce eşti aşa de rea” etc, etc. Singurul lucru pe care i l-am putut adresa printre dinţi a fost "Mă impresionezi până la lacrimi!”.

Pe bune, nu înţeleg de unde atâta nemernicie, nesimţire şi prostie pe planeta asta. Copilul hiperactiv o ia razna, se bagă pe sub masă din living, se urcă pe geam (sticlă care sub picioarele idiot de jucăuşe ar fi putut ceda), le dă jeleuri papagalilor, ţip la ea, pleacă la mă-sa unde stă câteva minute şi vine înapoi. Vorbeşte cu un băiat din lista mea de messenger (băiatul probabil era perplex), trânteşte tastatura, mi-o umple de jeleuri şi o face lipicioasă. Alerg după creatura relativ mai mare decât cele din cuşcă şi calc pe ceva tare. Ups, telefonul... Îl bag la încărcat. Epuizată fiind, bag nişte Evanescence şi mă pun pe scaun.

Copilul încerca insistent să deschidă sertarul şi uşa de la birou, însă nu a reuşit. Mi se reproşează din nou cât de urât mă port cu "copilul care n-are nicio vină”. Arăt eu de parcă mi-ar păsa? Nope. De ce nu înţelege nimeni că nu-mi plac copiii care-mi invadează teritoriul, care-mi umblă în lucruri şi îmi enervează animalele (care, apropo, nu sunt jucării)? De ce nu-şi ţin părinţii ăştia ţicniţi copiii acasă? De ce îi fac sa devină pericole sociale o dată cu înaintarea în vârstă? În sfârşit, copilul enervant pleacă. Să sperăm că mâine va fi o zi mai frumoasă (cel puţin aşa se anunţa, am un invitat surpriză!).

Smells like teen spirit

"Mmmm, cine căcat sună la ora asta?!”... Mă trezesc. Număr necunoscut. Răspund: "Alo? Cine naiba e?”. Niciun răspuns. Închid telefonul şi mă gândesc că probabil era cineva care doar voia să-mi audă minunata voce. :))

Mă pun înapoi cu capul pe pernă şi deschid ochii. Mă uit în cameră. Sunt îngrozită. Uitasem că am şi un şifonier cu care trebuie să împart spaţiul, mai nou. Mă aude Twinkle. Începe să cânte. Mă ridic din pat. Mă uit în oglindă. Iarăşi acea fiinţă oribilă şi imposibil de suportat. Mă întorc. Dau drumul la computer. Wtf?! Nu mai merge? Ba da, trea€™ doar să apeşi mai cu forţă. :))

Pun "Caro Emerald - A night like this” şi mă duc la baie. Vin înapoi, intru în bucătărie şi aud propunerea părinţilor: "Păi, pentru că noi mai avem mult de făcut la şifonier, ne gândeam că ai vrea să te duci în real să-ţi iei un pui la rotisor.” Pui la rotisor, de dimineaţă? Sună foarte bine! Mă îmbrac (nu aşa de gros pe cât ar fi trebuit), iau banii, lista de cumpărături ("Şi ne gândeam că ai mai putea lua şi:...”), îmi pun repede lucrurile în gentuţă şi plec. Ies afară. Habar n-am câte grade erau, dar cu siguranţă era foarte frig. Mult mai frig decât mă aşteptam. În fine, nu m-am întors acasă să mă îmbrac.

Trec ~5 minute şi vine maşina. Urc. Mă duc pe laterală maşinii, acolo unde sunt locurile pentru handicapaţi. =)) E cald şi bine. Aştept. Ajung la real. Am fost "apostată” din toate părţile de oameni. În fine. Îmi zic în gând "Ce căcat, frate? Lasă, că rămân ultima”. Când, în sfârşit, cred că am rămas singură care voia să coboare, trece o babă pe lângă mine, zicând "Aaa, mamă, aici e real?”. Mă împinge şi-mi dă de mă juleste. În sfârşit, pun piciorul pe asfalt.

Mă duc aproape ţopăind spre intrare, bucuroasă fiind că am ajuns şi o să ajung la rafturi în curând. Când mă bucuram mai mult, îmi aduc aminte. Nu am fisa. De 50 bani. Pentru cărucior. Mă gândesc să mă împrumut, dar... mă fac de ruşine. Îmi pun balsamul de buze "NIVEA”  (aromă de căpşuni) într-o punguţă, să nu ţiuie alarma la casă (sau... mă rog), intru.  Casc ochii după un cărucior mic. Le văd. Erau sute.

Îl aleg pe cel mai tâmpit dintre toate şi mă îndrept spre pâine. Coşul o ia razna! Pierd controlul! Îl abandonez pe la "haine”. Iau unul nou de la "cosmetice”. Îl abandonez şi p-ăla. Un băiat de la o casă prioritară îşi lasă căruciorul, îl iau eu şi plec cu el. Fac cumpărăturile, făcându-mi o mie de draci. Ajung la casă. Mă uit în cărucior, am maxim 10 produse.

Mă duc la casă prioritară (maxim 10 produse, gravide, handicapaţi). Vine o cretină şi se pune în spatele meu. Avea un căruţ plin, cu vârf chiar. Îi cer scuze şi îmi strecor căruciorul înapoi (nu poţi ieşi cu cele micuţe) şi stau la casă nervoasă. Aflu că unele dintre produse costau dublu decât la raft, nu mai zic nimic. Aia se dă "gravidă” şi face cumpărături de milioane la casă cu maxim 10 produse.

Eu o puneam să vină cu testul de sarcină, pentru că aş fi putut jura că era deja la menopauză. :|

Ies din real, trec stradă şi mă aşez pe o bancă, în staţia maşinii. Mângâi un câine. Era drăguţ. Se poate zări maşina. Toată lumea se calcă în picioare, se alarmează. Îmi venea să strig "Este loc pentru toţi, oameni buni. Tovarăşi, calmaţi-vă!!!”.

În maşină, am auzit fără să vreau fel şi fel de discuţii, care mai de care mai idioate. Una-l certa pe bărbat-su că şi-a luat o cafea de un leu, altul îl înjură pe altul etc. Ajunsă în staţia la care trebuie să cobor constat că nu ştiam că atâta lume coboară acolo. Aproape sunt călcată pe trecerea de pietoni, îi zâmbesc şoferului şi merg mai departe. Ajung acasă. Iarăşi, nervi. Mă închid în cameră, aprind calculatorul şi îmi pun muzică. Mă schimb şi mă gândesc să scriu încă un shit pe blog, poate-l citeşte cineva.