Sunt o bufniţă. Aşa, şi?

Când m-am apucat să scriu drăcovenia asta, era aproape trei dimineaţa. Sau noaptea. Nu am ce face. Dacă mă pun în pat, o să am iar coşmaruri. Am pus vreo şase sute de melodii în playlist, aproape toate de pe la lume adunate. Melodii tâmpite, cu versuri tâmpite. Unele. Altele, geniale. De la oameni speciali, desigur. Am dat, din întâmplare, pe facebook. Nu ştiu cum am ajuns acolo.

Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"

Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.


Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?

Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.

La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.

Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.

About childrens and responsabilities

Eram acum câteva seri afară cu Simona, una dintre cele mai bune (!) prietene şi "reflectam" asupra vieţii. Cum majoritatea persoanelor îşi face un ţel din a avea o casă, o familie şi apoi un copil, inevitabil, mi-a venit in minte gândul "Dacă o să am unul?!" (un copil). Având în vedere ca tata are nici mai mult, nici mai puţin de 12 fraţi (mă rog, trebuia să fie 13, da' a murit unu'), că fiecare are câte 5-6 copii şi că de fiecare dată când merg la ţară primesc câte-un copil în braţe ("Ţine-l şi tu puţin să fac treaba x, te rog" - clasic!), sunt indreptăţită să spun că sunt sătulă până peste cap de ei, zic eu. Da, copiii sunt frumoşi când sunt mici. Sunt, de asemenea, în acelaşi timp si zgomotoşi, şi răi, şi încăpăţânaţi şi, la un moment dat, devin insuportabili (cam pe la vârsta de 1,5 ani). Probabil mulţi se gândesc că sunt tâmpă sau că nu ştiu ce vorbesc, însă... nu e aşa.
E naşpa să ai copil. E naşpa pentru că nu prea mai ai timp pentru tine şi nevoile tale, pentru că de la o vârstă îţi cere din ce în ce mai mult, pentru că trebuie să faci nişte (mai multe) sacrificii pentru el şi pentru fericirea lui (nu sunt dispusă să fac asta), pentru că nu ai garanţia că al tău copil nu te va da afară din casă când vei fi bătrân şi neajutorat. Da, într-adevăr, este frumos să mergi prin parc şi să vezi un copil drăguţ care-ţi adresează un zâmbet gingaş, natural (câteodată nu te poţi abţine să nu i-l întorci) şi la fel de adevărat este că îl vezi drăguţ numai pentru faptul ca nu este al tău, pentru că este cu mă-sa şi cu tat-său de mână, pentru că nu trebuie să îl iei acasă, să plângă nopţile, pentru că nu este responsabilitatea ta. În locul unui copil, prefer un câine. Unul care să nu mă muşte atunci când o să fiu bătrână, care nu o să-mi ceară bani de buzunar, care nu o să-mi vină cu nepoţi la uşă la o vârstă fragedă (dacă-mi vine cu nişte puppies, voi fi cea mai fericită!), care nu o să poată ridica mâna la mine. Pentru că principala diferenţă dintre un om şi un câine este că dacă iei un câine flămând de pe stradă şi îi dai de mâncare, nu te va muşca. Omul însă... Să nu se înţeleagă greşit! Îmi plac copiii, dar nu-mi doresc unul! Face parte din principiile mele!

Şi... de ce să mint? Mă gândesc că nu pot fi un părinte prea bun. În măsura în care eu nu pot avea grijă de mine şi nu sunt responsabilă nici măcar pentru lucrurile mele presupun că nu pot avea grija altuia. Într-un copil investeşti nervi, timp, bani - lucruri de care eu nu dispun nici măcar la vârsta adolescenţei! So, nu vreau să mă trezesc în faţa faptului împlinit - şi sfătuiesc şi pe cei care simt asemeni mie să facă la fel -, nu vreau să mă trezesc un părinte iresponsabil (sunt destui), nu vreau ca al meu copil să treacă nici măcar printr-o răceală pentru că nu aş suporta (şi e naşpa, să o luăm prin absurd, dacă se împiedică şi-şi rupe capu'?!). Pe de altă parte, majoritatea copiilor este idioată. Chiar dacă există probabilitatea ca al meu să fie genial (ca mă-sa, de altfel), nu vreau să risc. Mai devreme sau mai târziu tot o să se tâmpească. Nu vreau să cresc şi să bag bani într-un idiot.

P.S: Pentru analfabeţi & agramaţi: nu vă obosiţi să-mi corectaţi greşelile din postări. Prefer să zac în prostia mea infinită!

P.S.2: Cineva, mi-a zis că poate voi întâlni pe cineva care mă va face să văd lumea prin alţi ochi, blah, blah, blah. Da, şi o să vină călare pe un cal alb şi... şi... aţi înţeles ideea. Nu!