Sunt o bufniţă. Aşa, şi?

Când m-am apucat să scriu drăcovenia asta, era aproape trei dimineaţa. Sau noaptea. Nu am ce face. Dacă mă pun în pat, o să am iar coşmaruri. Am pus vreo şase sute de melodii în playlist, aproape toate de pe la lume adunate. Melodii tâmpite, cu versuri tâmpite. Unele. Altele, geniale. De la oameni speciali, desigur. Am dat, din întâmplare, pe facebook. Nu ştiu cum am ajuns acolo.

Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"

Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.


Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?

Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.

La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.

Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.

Există

Era seară şi veneam grăbită spre casă de la liceu. Nu am căutat pe nimeni cu care să merg spre casă şi, spre uimirea mea, eram singură în staţia de tramvai, exact aşa cum voiam să fiu. Să fiu singură, singură, singură şi să gândesc, gândesc, gândesc. Plângeam. Poate nu se vedea, dar ştiam că plângeam. O simţea, fiecare părticică a corpului meu o simţea. Şi a simţit-o şi "acea persoană". Cum m-am urcat în tramvai, mi-a sunat telefonul.
Am răspuns cu o voce tremurândă, parcă fără vlagă:

Eu: Alo?

Acea persoană: Bună! Te simţi rău?;

Eu: Oh, da!

Acea persoană: Atunci hai să ne vedem...

Eu: Ok. Cum vrei. Dar să ştii că o să plâng.

Acea persoană: Nu-i nimic. Te-am văzut şi mai rău.

Eu: Mulţumesc că mă suporţi.

Apoi am închis şi am aşteptat să ajung.
Acum, plâng din nou. Aştept să sune în orice clipă. Îngerii există...

To me, you are perfect!

Există perfecţiune. Eu o văd. Văd perfecţiune în fiecare în fiecare strop de ploaie care cade uşor, elegant şi graţios pe pământ, în fiecare floare care îşi desface petalele dezvăluind nemărginita frumuseţe şi care împrăştie în jur o mireasmă îmbietoare, în fiecare peisaj din natură care reuşeşte întotdeauna să surprindă prin nenumăratele-i comori, în fiecare rază de soare care se reflectă în termopanul uşor murdar ( :)) ), în fiecare făptură din jurul meu şi nu numai (exceptând oamenii; ei sunt imperfecţi prin definiţie, chiar din naştere).

Am încercat întotdeauna să îmi formez o părere proprie asupra lucrurilor care mă înconjoară, să analizez, să studiez în detaliu, să cunosc, să ştiu, am încercat să fac să-mi placă fiecare persoană pe care o am în preajmă.

Dar ştiu că nu se poate. Pentru că nu am în jur numai persoane care să merite ceva de la mine. Nu cer mult de la oameni. De fapt, nu cer nimic. Mi se oferă fără să cer şi asta face totul cu atât mai special cu cât îmi dau seamă că prietenii îmi ştiu nevoile şi dorinţele fără că eu să le împărtăşesc lor. Eu ofer cât pot de mult.

Nu cataloghez persoanele după nimic. Îmi place să le cunosc, să ştiu cum gândesc, cum se comportă, ce suportă şi ce nu, cât de puternici sunt, vreau să le ştiu slăbiciunile şi îmi place să cred că ştiu să fac în aşa fel încât să cunosc persoane. Prietenii nu mi-i aleg după niciun criteriu, nu am nimic în vedere. Nu-mi păsa de etnie, religie, situaţie financiară şi nici defectele nu mă deranjează.

Toţi avem defecte, cu atât mai mult eu. Şi dacă tot cauţi oameni fără defecte, ajungi să rămâi singur pentru totdeauna (deşi mie îmi place singurătatea!). Şi îmi place să merg pe stradă cu prietenii mei, îmi place să mă distrez cu ei, îmi place să-i privesc şi să-mi spun "Ce norocoasă sunt!”. Îmi iubesc prietenii şi-i preţuiesc.

Mi-e dor, totuşi, de EA. Îmi plăcea să spun "Da, ea este prietena mea!” oricărei cunoştinţe. Îmi plăcea să o privesc pentru că era deosebită. Pentru că sunt mândră că îmi este prietenă. Încă îmi surâde ideea de a o lua de mână şi de a o îndemna să facem ceva neobişnuit şi nebunesc totodată. Îmi plăcea să o am lângă mine. Pentru că mă cunoştea foarte bine, mai bine decât oricine, aş spune. Pentru că o iubesc. Pentru că a însemnat şi încă înseamnă mult pentru mine. Pentru că am amintirea ei vie în minte şi pentru că mi-a lăsat cel mai frumos dar pe care mi l-ar fi putut dărui cineva.

Însă ea este departe, mult prea departe şi, deşi n-o voi uită niciodată, îmi lipseşte mult şi aş vrea s-o ştiu lângă mine acum mai mult decât oricând. Să lăsăm sentimentalismele, că devin patetică. La început nu mi-am imaginat că îmi va plăcea să am un blog şi nici nu mi-am imaginat că atâtea persoane-mi vor vizita blogul. Şi nu am crezut c-o să placă cuiva. Nu am crezut că"unele” persoane mă vor vedea atât de "diferită” după ce vor citi shit-urile astea.