Sunt o bufniţă. Aşa, şi?

Când m-am apucat să scriu drăcovenia asta, era aproape trei dimineaţa. Sau noaptea. Nu am ce face. Dacă mă pun în pat, o să am iar coşmaruri. Am pus vreo şase sute de melodii în playlist, aproape toate de pe la lume adunate. Melodii tâmpite, cu versuri tâmpite. Unele. Altele, geniale. De la oameni speciali, desigur. Am dat, din întâmplare, pe facebook. Nu ştiu cum am ajuns acolo.

Cert este că m-am enervat aşa de rău că mi-am şters toţi prietenii. Sinceră să fiu, mi-am făcut cont acolo numai pentru a putea face o pagină pentru blogu' ăsta plăcinţos.
Nu m-a interesat niciodată să cunosc persoane. Mai ales pe net, pe un site de socializare. Aş putea să intru pe matrimoniale sau ceva. Important este că nu vreau. Nu am chef, nu mi se pare normal. Chiar aşa am ajuns? Să nu mai putem face cunoştinţă cu o persoană, în realitate? "Aaaa, ţie ţi-am trimis cerere de prietenie pe hi5? Poate mă ciupeşti pe facebook! ;;)"

Când am intrat prima dată pe fb, adică acum mult timp, nu era aşa. Acum, este infectat de aceleaşi specimene care se află şi pe hi5. Băieţi superpotenţi şi fete superdotate. Cocalari şi piţipoance. Pornografie şi manele. Aş putea să vă dau zeci, sute de exemple. Nu ar fi de ajuns. Nu stau nici să vă spun cum ar trebui făcută o poză decentă. Asta ar trebui să ştie fiecare. Poate o să scriu ceva şi despre asta. Cum să nu fii piţi sau coca.


Bun. Poate că nu mă deranjează aşa de mult o cerere în FarmVille, da' când primeşti, cu o insistenţă nesimţită, 87 de solicitări de la 2-3 persoane cu care n-ai schimbat nici măcar două vorbe... nu-ţi vine să arunci cu monitoru' pe geam? Asta în măsura în care n-am intrat în contu' ăla decât de două ori şi atunci cu treabă. Tot legat de blog. Nimic mai simplu. Hai să-ţi explic. Vezi că nu te bag în seamă? Vezi că nu am chef de tine? Păi şi atunci de ce îmi trimiţi toate căcaturile alea? Chiar crezi că am timp? Nu, nu am. Am o viaţă. Pe care nu o trăiesc pe facebook. Ok?

Nu-mi pasă de tine şi de jocul tău idiot. M-am ţinut atât de mult timp să nu fac amărâtu' ăla de cont şi acum, că l-am făcut, vreau să scap de el. Nu o s-o fac, că-mi trebuie. M-am baricadat şi acolo. În sensul că nu se mai poate vedea nimic de pe profilu' ăla. E doar un cont abandonat şi, totuşi, funcţional.

La început şi blogul era aşa. L-am făcut cu vreo lună înainte să-l folosesc. Am vrut să fie camera în care să mă închid şi unde să nu mă găsească nimeni. Mă gândeam la el (şi încă mă mai gândesc) ca la un jurnal. Unul online, ce-i drept. Apoi au început să apară şi primii cititori. Primele comentarii. Primele persoane interesate. Primele widget-uri instalate. Primele nedumeriri. Primele comentarii răutăcioase. Primii frustraţi. Dar, cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu toate astea. Îmi citesc şi alţii gândurile. So what? Măcar aici. În realitate este imposibil să-ţi dai seama ce gândesc. Nici măcar eu nu ştiu ce gândesc.
Acum este 14:05 şi am zis să termin de scris asta.

Din nou, vreau să merg undeva şi să fiu singură. Să mă bucur de linişte. Să mă plimb. Să nu întâlnesc oameni. Să fac poze. Să fiu doar eu cu mine. Şi natura. Vreau singurătate. Şi-mi dau seama că nici atât nu pot primi.
Vă las, mă duc să mă apuc de curăţenie. Adică o să fac jumătate din treabă şi o să revin. Cum fac de fiecare dată.
O zi frumoasă vă doresc.
P.S: E ziua liceului, de-aia îmi permit luxul să stau la ora asta în faţa monitorului. :D
Ascultă asta, asta şi asta.

Mai contează?

Scriu din aceeaşi cameră dezordonată, lipsită de culoare, monotonă, enervantă... M-am baricadat. Ba nu, doar am închis uşa cu cheia. E de ajuns. Nu poate intra nimeni în cameră. E sublim. Se aud zgomote de după uşă. Nu-mi pasă. Nu ştiu de ce. Altădată îmi păsa. Iar a venit "chestia" aia la mine. Pentru două zile de calvar. N-am curaj să ies din cameră.

Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.

În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.

Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?

Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.

Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...

Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.