Mă sperie. Ţipă şi bate cu pumnii în uşă. O bate pe mama. A rupt galeria din dormitor. A spart un castron şi-a fost vina mea, chiar dacă eu eram la calculator. Aproape că mi-a băgat telecomanda Playstation în ceai.
Azi am plecat de la şcoală. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că a plecat şi Roxana, poate pentru că nu a venit Rux şi pentru că intenţionam deja să chiulesc cu Andrada la română.
În timp ce scriu, aud un ţipăt şi acum un sunet... a rupt galeria... ŞI în bucătărie. Am început să zbier la mama. I-am zis (şi nu am fost deloc subtilă) că e mai proastă decât mine... aceeaşi poveste. Mă cert des cu ai mei. Din căcaturi. Nu e vina mea. Nu e vina mea pentru nimic. Dacă ei vor să fie aşa, să fie. Eu îmi protejez spaţiul, ei pot face tot ce vor cu restul casei. Dar nu camera mea, nu lucrurile mele. Nu sunt jucării. Plus că, probabil sunt ultimele lucruri pe care mi le-au luat din banii lor.
Îmi torturează creaturile. Sau cel puţin o făcea. Până când am dat-o eu afară.
Nu e ca şi cum nu aş fi încercat să o plac.
Tot astăzi m-am surprins râzând cu gura până la urechi. Nu, nu era doar un emoticon pus la întâmplare pe messenger. Chiar râdeam tare. Şi era un râs sincer, eram chiar amuzată. Nu am mai fost de mult aşa.
Voiam să ies să beau o cafea la Starbucks... nu am mai ieşit. Unde să ies? Cum să ies când sunt încuiată în camera asta?
Azi am trecut pe lângă un tip care e cu mine în liceu şi cu care am vorbit un timp. Nu i-am dat nici măcar un "Bună!". Dacă el mi-a dat, nu ştiu. Aveam volumul dat la maxim... în căşti, desigur. Mi-am ignorat şi colegii. Nu ştiu ce căcat îmi ziceau, da' nu am auzit şi nici nu mi-a păsat. Până când a venit unul şi mi-a vorbit la ureche. Nu am vorbit mult, nu aveam ce vorbi. M-am întors şi am ascultat muzică în continuare. Când am coborât din tramvai, am mers înainte.
Nu-mi mai pasă de multă lume din jurul meu. Nu cunosc oameni de calitate, nu mulţi. De-asta nici nu sunt interesată să cunosc lume. Vreau să cunosc lume bună. Adică... nu mă încălzeşte cu nimic dacă am cu un cocalar mai mult în listă (chiar, am vreunul?). Dar îmi place să ştiu că, atunci când intru pe mess, am cu cine schimba o impresie, are cine să-mi dea o melodie bună, să îmi recomande o carte genială...
Nu am fost aşa mereu. Am fost crescută printre ţigani, manele, minciună, ură... şi, iată-mă! Sunt vie, nevătămată, sunt în stare să scriu o propoziţie fără să-mi pun întrebarea "să-mi se scrie s-ămi sau săm-i?", nu mai ascult manele, nu-s târfă, nu-s piţipoancă sau ştiu eu ce altă fiinţă materialistă/muistă.
În rest, nu mai ştiu ce să zic. Parcă toţi sunt fericiţi, numai eu nu. De-abia aştept să stau singură. Să am un laptop drăguţ care să nu facă zgomot. Să am un job. Să îmi fac singură mâncare. Să cânt şi să fac plimbări prin ploaie când îmi vine mie. Să scap de învăţământul ăsta de căcat. Să beau o cafea bună fără să am griji... Să pot să-mi bag pula-n tot, când am chef.
