01 decembrie 2010

Există

Era seară şi veneam grăbită spre casă de la liceu. Nu am căutat pe nimeni cu care să merg spre casă şi, spre uimirea mea, eram singură în staţia de tramvai, exact aşa cum voiam să fiu. Să fiu singură, singură, singură şi să gândesc, gândesc, gândesc. Plângeam. Poate nu se vedea, dar ştiam că plângeam. O simţea, fiecare părticică a corpului meu o simţea. Şi a simţit-o şi "acea persoană". Cum m-am urcat în tramvai, mi-a sunat telefonul.
Am răspuns cu o voce tremurândă, parcă fără vlagă:
Eu: Alo?
Acea persoană: Bună! Te simţi rău?;
Eu: Oh, da!
Acea persoană: Atunci hai să ne vedem...
Eu: Ok. Cum vrei. Dar să ştii că o să plâng.
Acea persoană: Nu-i nimic. Te-am văzut şi mai rău.
Eu: Mulţumesc că mă suporţi.
Apoi am închis şi am aşteptat să ajung.
Acum, plâng din nou. Aştept să sune în orice clipă. Îngerii există...

2 comentarii:

  1. alo...??
    hai sa plingem impreuna)))

    RăspundețiȘtergere
  2. @margantzovka, nu pot... Când plâng, mă baricadez şi mă ascund.

    RăspundețiȘtergere

Hi! Vreau să încep spunând că toate comentariile sunt moderate aici. Dacă ai chef să spui ceva ofensator la adresa mea, a mamei mele, a familiei mele sau a cititorilor/comentatorilor mei te rog să te abţii pentru că nu există nicio şansă să ţi se publice comentariul şi deci efortul tău este în zadar. Niciunul dintre cei amintiţi nu are ce căuta pe tastatura ta, lasă-i în pace, că sunt oameni marfă. Te rog să-ţi exprimi părerile prezentând întotdeauna argumente şi nu lăsa comentarii de genul "Cool!" sau "Mijto!" pentru că eu ştiu deja cât de cool şi mişto este tot ce scriu. So... lasă un comentariu!