Wake up, survive, sleep

Cică "wake up every morning with the thought that something wonderful is about to happen". :)
Da' cum să o fac când eu trăiesc pe principiul "wake up, survive, sleep"? :)) Nu pot! Şi e naşpa, pentru că orice bucureştean cu venit cel mult mediu ştie că se supravieţuieşte greu in Bucale.

De ce? Păi, în primul rând, rişti să fii călcat oricând pe o trecere de pietoni sau, de ce nu, chiar pe trotuar. În al doilea rând, poţi aluneca în orice moment pe veşnicii rahati din mijlocul/de pe marginea (stânga/dreapta) trotuarului, să nu mai spun că pe la mine se poartă... rahaţii pe gard (cine mă cunoaşte şi nu ştie faza, să-mi zică să-i arat poza). E prea tare! În al treilea rând, când este rece afară, toata lumea intră în transportul public, indiferent că e vorba de o staţie sau mai puţin.

La grămadă, că aşa ne place. Veşnicele înghesuieli, îmbulziri, împunsături, înjurături. Acel veşnic "cineva" care nu s-a spălat, acele veşnice babe care comentează şi cărora, dacă n-ar fi nişte octogenare stafidite, le-ai f**e câte una in freze. Şi cel mai naşpa este ca majoritatea nu plăteşte pentru acel transport şi totuşi, ne vrem civilizaţi şi vrem transport public de calitate.

Un sfat: nu mergeţi pe străzi noaptea, riscaţi să daţi oricând peste un drogat, criminal, violator, pedofil, măcelar, cocalar... Ăsta din urmă îţi poate viola urechile cu o manea sau ceva. It hurts real bad...
Ah, şi ca bucureştean nu poţi să admiţi că, dacă cineva te "apostează" pe stradă şi te ameninţă cu cuţitul, se bagă cineva pentru tine. Adică... este normal să nu se bage.
Tu, te-ai băga? I don't think so.

Oldness...

Frate, nu ştiu. Poate am fost crescută (adică m-au autoeducat) prea bine şi mi-am impus întotdeauna prea multe reguli de bun simţ. Poate aşa m-am format pentru că n-am avut de ales. Şi probabil este prea mult pentru o ţară în care ne batem joc unii de alţii, nerespectându-ne. Dar mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de persoane care m-au scârbit în ultimul hal, care mai de care mai nesimţite. Şi, într-un fel, e de înţeles; nesimţirea e pe gratis. Nu înţeleg însă cu ce am greşit.
Mă întâlnesc la 9 dimineaţa cu Crisu să-i înapoiez cărţile Harry Potter (Mulţumesc încă o dată, Crisu!). I le predau, ne luăm "La revedere!" şi plecăm fiecare spre casă. Nu ştiu cum a fost drumul ei, dar eu eram parcă într-un coşmar.

Mă trezesc singură (în sensul că nu mai cunoşteam pe nimeni) în staţia de tramvai şi aşteptam, nu ştiu de ce, nerabdătoare... să vină mai repede. Vine! Intru în el, e bine, e cald, nu e foarte aglomerat, totul este super. Sau cel puţin aşa credeam eu. Mahmură fiind, nu am putut sa rezist tentaţiei de a mă aşeza pe un scaun lângă calorifer, scaun care acum mi se părea, dintr-o dată, mai moale şi mai confortabil ca oricând. Nu era nimeni care să fugă să-l ocupe înaintea mea, aşa că m-am aşezat fără teamă şi m-am simţit bine.

Mergeam liniştită pe scaun şi fredonam "Rihanna - Only girl". Când, la o staţie... intră o vită. O vacă adevărată. Una cu şapcă, păr vopsit blond (spre alb - nu am înţeles niciodată culoarea aia... nu are niciun farmec!), tuşind căpreşte, gen... Nikita. Îmi zic în gând "Okay, n-are ce să meargă prost!" şi îmi văd de-ale mele. Vaca-şi scoate telefonul şi începe să vorbească. A început chinul! Era exasperantă. Enervantă. Exacerbată. Vorbea despre nişte spray-uri (şpreiuri, adică); deşi nu văd ce poate fi atât de interesant într-o discuţie despre spray-uri, tanti a vorbit de vreo 15 minute încontinuu! Probabil datorită efortului de a deschide botul gura, a început să tuşească. Şi nu de doua, trei ori, ci începuse să tuşească de parcă ar fi putut în orice secundă să verse tot ce a mâncat în ultima săptămână. I-am aruncat o privire dezgustată. Ea m-a privit cu ochii înguşti şi cu gura ţuguiată... exact ca un babuin misterios, draga de ea.


Preocupată fiind pentru stomacul şi sănătatea mea, m-am ridicat de pe scaunul meu călduţ şi am emigrat în partea din faţă a tramvaiului, unde am aşteptat neliniştită clipa coborârii. Aici, în faţă, altă babă, alt telefon, alt subiect de conversaţie ("Mamă, să nu uiţi să le faci »sandviciuri«, mamă, că mor copiii de foame! Vrei să faci o supiţă? Da, mamă, da! Păi şi faci şi găluşte? Pui şi  carne? Nu? Pune şi nişte aripioare, să-i dea gust. Ce ai lipit pe geam? Da, mamă, poate ai noroc şi tu... Anduţu... ce face? E bine, nu? Da... să-i dea Dumnezeu sănătate, mamă! Tu ce ai mai făcut? Sărmăluţe? Păi şi de unde ai luat foi de varză? De unde? A, bine, bine, mamă, hai că vorbim că uite, aicişa trebuie să cobor!". Mă simţeam de parcă urma să-mi explodeze capul.

Încă o staţie, mai aveam o staţie! Nu avea ce să se întâmple rău, nu, nu! Mă postez în faţa uşii din faţă, pentru că pe acolo ştiu că, de regulă, se coboară, iar semnul de pe uşă îmi dădea dreptate. Unul (nu-l pot numi nici bărbat, nici domn) se apucă de bară şi sare în tramvai, călcându-mă serios pe picior, apoi, fără niciun "Scuze", fuge în spate şi se aşează pe un scaun. Aproape că-mi fac cruce, cobor din tramvai, îmi venea să cad în genunchi şi să sărut pământul. Sau mai bine nu.

Mă îndrept frumuşel spre casă, merg pe strada pe care am copilărit. Aici mă cunosc mai mulţi şi sunt chiar persoane ok. Cocoşată de frig (m-am încăpăţânat să plec foarte subţire îmbrăcată) şi cu ochii întredeschişi, străbat maxim 20 metri. Când... calc într-un căcat voluptos! Nu-i nimic, poate am noroc!