Nobody is perfect. Nobody cares. Vote for NOBODY!

Mă doare. Mă doare pentru că văd că nesimţiţii ăştia care stau confortabil, la căldurică, pe banii noştri, care manancă o cantitate de mâncare direct proporţională cu a unui porc, cărora nu le pasa de noi, care trag aere printre fese, ăia, da, ăia pe care-i vedeţi cum se-njură fără pic de bun simţ pe la tv, cărora nu le pasă că suntem moţul c*******i, cărora nu le pasa nici măcar de imaginea noastră dincolo de veşnicele rahaturi pe care ni le bagă pe gât de ani de zile în aceeaşi ţară nedezvoltată şi codaşă ne distrug pe zi ce trece.

Ăia care-s de c***t, ăia... ne distrug. Sau, mai bine zis, vă distrug. Sper că în viitorul nu foarte îndepărtat să-mi iau bagajele şi să vă scriu câteva rânduri de peste hotare. Şi sper din inimă ca nici voi să nu rămâneţi aici, să fiţi batjocoriţi şi manipulaţi. Merităm ceva mai bun, right? Ce frumos ar fi ca Ro să nu fie decât o amintire neplăcută, una uitată de mult, să nu fie decât o părere de rău!
Şi cică vom creşte prin bun simţ şi responsabilitate. Ha!

Oldness...

Frate, nu ştiu. Poate am fost crescută (adică m-au autoeducat) prea bine şi mi-am impus întotdeauna prea multe reguli de bun simţ. Poate aşa m-am format pentru că n-am avut de ales. Şi probabil este prea mult pentru o ţară în care ne batem joc unii de alţii, nerespectându-ne. Dar mi-a fost dat să întâlnesc fel şi fel de persoane care m-au scârbit în ultimul hal, care mai de care mai nesimţite. Şi, într-un fel, e de înţeles; nesimţirea e pe gratis. Nu înţeleg însă cu ce am greşit.
Mă întâlnesc la 9 dimineaţa cu Crisu să-i înapoiez cărţile Harry Potter (Mulţumesc încă o dată, Crisu!). I le predau, ne luăm "La revedere!" şi plecăm fiecare spre casă. Nu ştiu cum a fost drumul ei, dar eu eram parcă într-un coşmar.

Mă trezesc singură (în sensul că nu mai cunoşteam pe nimeni) în staţia de tramvai şi aşteptam, nu ştiu de ce, nerabdătoare... să vină mai repede. Vine! Intru în el, e bine, e cald, nu e foarte aglomerat, totul este super. Sau cel puţin aşa credeam eu. Mahmură fiind, nu am putut sa rezist tentaţiei de a mă aşeza pe un scaun lângă calorifer, scaun care acum mi se părea, dintr-o dată, mai moale şi mai confortabil ca oricând. Nu era nimeni care să fugă să-l ocupe înaintea mea, aşa că m-am aşezat fără teamă şi m-am simţit bine.

Mergeam liniştită pe scaun şi fredonam "Rihanna - Only girl". Când, la o staţie... intră o vită. O vacă adevărată. Una cu şapcă, păr vopsit blond (spre alb - nu am înţeles niciodată culoarea aia... nu are niciun farmec!), tuşind căpreşte, gen... Nikita. Îmi zic în gând "Okay, n-are ce să meargă prost!" şi îmi văd de-ale mele. Vaca-şi scoate telefonul şi începe să vorbească. A început chinul! Era exasperantă. Enervantă. Exacerbată. Vorbea despre nişte spray-uri (şpreiuri, adică); deşi nu văd ce poate fi atât de interesant într-o discuţie despre spray-uri, tanti a vorbit de vreo 15 minute încontinuu! Probabil datorită efortului de a deschide botul gura, a început să tuşească. Şi nu de doua, trei ori, ci începuse să tuşească de parcă ar fi putut în orice secundă să verse tot ce a mâncat în ultima săptămână. I-am aruncat o privire dezgustată. Ea m-a privit cu ochii înguşti şi cu gura ţuguiată... exact ca un babuin misterios, draga de ea.


Preocupată fiind pentru stomacul şi sănătatea mea, m-am ridicat de pe scaunul meu călduţ şi am emigrat în partea din faţă a tramvaiului, unde am aşteptat neliniştită clipa coborârii. Aici, în faţă, altă babă, alt telefon, alt subiect de conversaţie ("Mamă, să nu uiţi să le faci »sandviciuri«, mamă, că mor copiii de foame! Vrei să faci o supiţă? Da, mamă, da! Păi şi faci şi găluşte? Pui şi  carne? Nu? Pune şi nişte aripioare, să-i dea gust. Ce ai lipit pe geam? Da, mamă, poate ai noroc şi tu... Anduţu... ce face? E bine, nu? Da... să-i dea Dumnezeu sănătate, mamă! Tu ce ai mai făcut? Sărmăluţe? Păi şi de unde ai luat foi de varză? De unde? A, bine, bine, mamă, hai că vorbim că uite, aicişa trebuie să cobor!". Mă simţeam de parcă urma să-mi explodeze capul.

Încă o staţie, mai aveam o staţie! Nu avea ce să se întâmple rău, nu, nu! Mă postez în faţa uşii din faţă, pentru că pe acolo ştiu că, de regulă, se coboară, iar semnul de pe uşă îmi dădea dreptate. Unul (nu-l pot numi nici bărbat, nici domn) se apucă de bară şi sare în tramvai, călcându-mă serios pe picior, apoi, fără niciun "Scuze", fuge în spate şi se aşează pe un scaun. Aproape că-mi fac cruce, cobor din tramvai, îmi venea să cad în genunchi şi să sărut pământul. Sau mai bine nu.

Mă îndrept frumuşel spre casă, merg pe strada pe care am copilărit. Aici mă cunosc mai mulţi şi sunt chiar persoane ok. Cocoşată de frig (m-am încăpăţânat să plec foarte subţire îmbrăcată) şi cu ochii întredeschişi, străbat maxim 20 metri. Când... calc într-un căcat voluptos! Nu-i nimic, poate am noroc!